O poveste de iubire de neuitat – Mumtaz Mahal și Shah Jahan

Taj Mahal – o capodoperă care dă formă iubirii eterne

Taj Mahal – cel mai faimos monument din Agra și probabil cel mai faimos din India – ar putea fi singura clădire din lume care a reușit să se materializeze și să dea formă unei splendide povești de dragoste. Construit de Shah Jahan după moartea iubitei sale soții, Mumtaz Mahal, acesta rămâne până în zilele noastre un memento, o aducere-aminte a modului în care iubirea poate transcende secolele.

Cu mult timp în urmă, într-un ținut numit Hindustan, domnea o dinastie de regi pe cât de cultivați, pe atât de curajoși… Acest lucru nu înseamnă că erau fără pată – ar fi putut fi războinici cruzi și vicleni -, dar au fost, de asemenea, bărbați de un bun-gust deosebit și binecuvântați din plin cu mijloacele necesare pentru a-și exprima viziunea. Ei au construit un imperiu splendid prin frumusețe, cunoaștere și grație dincolo de orice era cunoscut mai înainte.

Unul dintre ei, cunoscut sub numele de „Regele lumii”, a cărui pasiune a ars ca un foc, a construit un monument în numele iubirii care să capteze imaginația lumii…

Tinerii îndrăgostiți

Shah Jahan

În acea noapte, lumina stelelor și luminile torțelor și felinarelor au strălucit… o noapte mai strălucitoare decât ziua tinereții, adăugând împlinirea dorinței…

Prințul Khurram, care avea să devină Shah Jahan, s-a născut în India, pe 15 ianuarie 1592. El a fost numit Khurram, care înseamnă „bucuros, vesel, fericit”, de afectuosul său bunic Akbar, care a spus că nașterea lui a bucurat pe toată lumea. „S-a născut pe vremea apogeului puterii lui Akbar”, spune istoricul de artă Shobita Punja, „când marea parte a Indiei intrase sub stăpânirea mogulilor. A fost foarte bine educat de profesori străluciți și avea înclinații de estet. Într-adevăr a fost o ființă umană foarte cultivată.”

Potrivit unuia dintre tinerii săi companioni de la curte, prințul Khurram era un tânăr frumos, „posedând o inteligență ascuțită, o memorie excelentă, dragostea pentru detalii și capacitatea de a le stăpâni”.

Prințul Khurram era al treilea fiu al împăratului Jahangir care a domnit în țara cunoscută acum sub numele de India, în secolul al XVI-lea. Deși prințul nu era fiul cel mare, a devenit în curând favoritul.

„Treptat, odată cu trecerea anilor, a crescut și perfecțiunea sa”, scria tatăl său, Jahangir. „În artă, în judecată, în luptă, nu există nici o comparație între el și ceilalți copii ai mei”. Sub comanda tatălui său, prințul Khurram a condus numeroase campanii militare pentru consolidarea imperiului și, în cinstea numeroaselor sale victorii, Jahangir i-a acordat titlul de „Șah Jahan”, „Regele lumii”, un privilegiu care nu mai fusese acordat până atunci unui rege mogul neîncoronat

Mumtaz Mahal

Portretul postum al lui Mumtaz Mahal, un portret imaginar,

luând ca model tinerele persane, în lipsa oricărui portret contemporan al acesteia

La vârsta de cincisprezece ani, prințul a întâlnit o tânără distinsă și de neam nobil. Legenda spune că tânărul prinț a fermecat-o pe tânăra aparținând nobilimii persane, Arjumand Banu Begum (numită mai târziu Mumtaz Mahal), la Bazarul Regal Meena, aflat în incinta palatului regal din Agra, în timpul festivalului musulman de Anul Nou, unde negustorii aduceau pânzeturi fine, bijuterii prețioase și alte bunuri pentru harem și nobilii curții.

Pentru amândoi, a fost dragoste la prima vedere. Mumtaz avea doar 19 ani când s-a căsătorit, pe 10 mai 1613, cu prințul Khurram care va deveni împăratul Shah Jahan. De fapt, au fost logodiți timp de cinci ani înainte de a se căsători, dar a trebuit să aștepte o dată aleasă de astrologii curții drept cea mai propice unei căsătorii fericite. I s-a dat titlul Mumtaz Mahal Begum sau Aleasa Palatului. Era a treia soție a prințului, dar se spune că acesta era atât de fascinat de ea, încât nu arăta prea mult interes față de celelalte soții ale sale. Din acel moment, au devenit tovarăși de nedespărțit.

Deși poeții de la curtea imperială au slăvit frumusețea extraordinară a tinerei fete – „Luna”, spuneau ei, „s-a ascuns de rușine în fața ei” – nu se știe dacă există un portret contemporan cu ea care să îi semene. Potrivit autorului și istoricului de artă Milo Beach, „Există picturi etichetate„ Mumtaz Mahal”, dar sunt pur și simplu ilustrări generalizate ale unei frumuseți mogule. Nu există practic nici o relatare contemporană despre ea, deoarece nici unul dintre istorici nu ar fi avut contact cu ea.” Conform legii lui Mohammed referitoare la „purdah”, “legea voalului”, femeile erau obligate să-și ascundă chipul în fața publicului. Singurele femei ilustrate în tablouri erau dansatoarele și animatoarele de la curte; pictarea femeilor regale era tabu.

„Femeile regale erau ținute izolate, dar asta nu avea nimic de-a face cu puterea pe care o dețineau”, adaugă Beach. „Erau, în mod clar, extrem de puternice. Tatăl lui Shah Jahan, Jahangir, s-a căsătorit cu o femeie numită Nur Jahan, care a fost cu adevărat persoana care a condus imperiul pentru a doua jumătate a domniei lui Jahangir, când devenise dependent de opiu și alcool. Abia mai funcționa ca împărat și ea a fost cea care condus țara”.

„Știm foarte puțin despre Mumtaz Mahal, cu excepția faptului că era fiica lui Asaf Khan, care a fost prim-ministrul lui Shah Jahan și fiul prim-ministrului lui Jahangir a cărui soră, Nur Jahan, s-a căsătorit cu Jahangir. Deci prim-ministrul lui Shah Jahan, Asaf Khan, era socrul său și totodată cumnatul tatălui său, Jahangir, și deci unchiul lui Shah Jahan. Prin urmare, Asaf Khan (prim-ministrul lui Shah Jahan) era socrul și unchiul lui Shah Jahan. Nu poți fi mai strâns legat de familia imperială decât atât. Mulți dintre verii lui Asaf Khan și alte rude au fost, de asemenea, plasați în poziții de putere enormă la curtea mogulă. Deci, Mumtaz Mahal a avut probabil un rol foarte important și influent în viața soțului ei.”

Înainte de căsătoria cu Mumtaz Mahal, împăratul Jahangir aranjase alte două căsătorii pentru fiul său din rațiuni politice. Dar, deși Shah Jahan avea două soții obișnuite, Mumtaz Mahal a devenit preferata sa și i-a născut pe singurii săi copii. Prințul nu se despărțea de ea nici măcar în timpul  numeroasele sale campanii militare. Când era în suferință, ea îl susținea; în slava lui, ea îl inspira la acte de caritate și bunăvoință. Atât tovarășa, cât și consiliera sa, a fost iubită de el pentru loialitatea sa neclintită, iar de popor, pentru îndrumarea ei înțeleaptă și plină de compasiune.

Domnia lui Shah Jahan

Atunci când sănătatea lui Jahangir s-a deteriorat, fiii săi au început lupta pentru succesiunea la tron. În cele din urmă, după ani de luptă și moartea fraților săi în circumstanțe suspecte, Shah Jahan a ieșit victorios. În 1628, după 15 ani de la căsătoria lor, „Regele lumii”, a urcat pe tron ​​într-o ceremonie de o splendoare de neegalat. Lângă el stătea regina, tovarășa și confidenta sa. El a numit-o „Mumtaz Mahal”, „Aleasa Palatului” și i-a comandat o reședință regală de lux din marmură albă strălucitoare. La rândul ei, Mumtaz i-a oferit un devotament tandru, sfaturi înțelepte și copii – mulți copii – pentru a asigura continuitatea magnificei dinastii Mogule.

Iubirea lor era puternică și reciprocă. Mumtaz a călătorit împreună cu el pe tot cuprinsul imperiului și chiar a deținut Sigiliul Imperial, Muhr Uzah, ce dovedea marea încredere pe care soțul ei o avea în ea. Se spune că Mumtaz nu avea nici o aspirație politică, iar dacă uneori intervenea, o făcea în numele săracilor.

Shah Jahan a marcat Epoca de Aur a domniei mogule, o eră pașnică de prosperitate și stabilitate. A fost, de asemenea, o epocă de opulență excesivă și o perioadă în care unele dintre cele mai mari și mai prețioase pietre prețioase din lume erau extrase din solul Indiei. Potrivit autorului și istoricului de artă Milo Beach, “Bijuteriile erau baza principală a bogăției și existau literalmente cufere de bijuterii în tezaurul imperial, cufere de smaralde, safire, rubine și diamante. Șah Jahan a moștenit totul. Avea o bogăție imensă, o putere extraordinară și palate în toată țara.” Splendoarea curții sale a depășit-o pe cea a tatălui și a bunicului său. Pe arcadele tronului Păunului, gravate în aur, se aflau cuvintele: „Dacă există paradis pe pământ, atunci acesta se află aici”.

Tronul Păunului

Extravagantul Tron al Păunului a costat cât Palatul Versailles și de două ori mai mult decât Taj Mahal-ul.

Șah Jahan a domnit în ceea ce este considerată Epoca de Aur a vastului Imperiu Mogul, care acoperea aproape tot subcontinentul indian, din capitala nou construită Shahjahanabad. Împăratul era centrul în jurul căruia gravita totul, oferind audiențe și primind petiționari. Curtea domnitorului trebuia să fie o imagine în oglindă a paradisului de pe pământ, chiar în centrul imperiului. Un astfel de conducător era demn de un Tron al lui Solomon (Takht-e-Sulaiman) pentru a sublinia poziția sa de rege absolut. La fel ca tronul lui Solomon, Tronul Păunului trebuia să fie acoperit cu aur și bijuterii, cu trepte care duceau până la el, cu conducătorul plutind deasupra solului și mai aproape de cer.

Celebrul Tron al Păunului (Taxt-e Tâvus), împodobit cu bijuterii, de origine mogulă, era tronul împăraților moguli din India și a fost comandat, la începutul secolului al XVII-lea, de împăratul Shah Jahan, fiind plasat în Diwan-i-Khas (Sala audiențelor private sau Camera miniștrilor) din Fortul Roșu, în capitala sa imperială, Delhi.

Tronul Păunului

Numele provine de la faptul că pe cupola baldachinului tronului străjuiesc doi păuni, stând în picioare, reprezentand dualitatea cosmică (două principii cosmice eterne și opuse: prakriti („materie originală”) și purusha („spirit”)) Păunul este, de asemenea, simbolul regalității și al nemuririi. Tronul este împodobit cu safire, rubine, smaralde, perle și alte pietre prețioase colorate care simbolizează viața.

Shah Jahan așezat pe un tron mai mic, care probabil împărtășea unele elemente stilistice cu Tronul Păunului

Said Gilani și muncitorii săi din echipa de aurari imperiali au fost însărcinați cu construirea acestui nou tron. A durat șapte ani pentru a-l finaliza. Au fost folosite cantități mari de aur solid, pietre prețioase și perle, creând o piesă magistrală a măiestriei mogule care a rămas de neegalat și înainte și după crearea sa. A fost un privilegiu, un răsfăț opulent care a putut fi văzut doar de un număr mic de curteni, aristocrați și demnitari în vizită. Tronul era, chiar și conform standardelor mogule din Epoca de Aur, extrem de extravagant, costând de două ori mai mult decât construcția Taj Mahal-ului.

Călătorul francez Jean-Baptiste Tavernier, care a locuit la Delhi în 1665, îl descrie astfel: „tronul are aproximativ forma și dimensiunea paturilor noastre de campanie” (tronul este un takht, adică o platformă sau un pat), de 1,80 m lungime și 1,20 m lățime, susținut de patru picioare aurii înalte de 50 până la 70 cm. Deasupra picioarelor se ridicau douăsprezece coloane care susțineau baldachinul (cerul tronului); picioarele erau decorate cu cruci de rubine și smaralde, precum și cu diamante și perle. Pe tron ​​erau în total 108 rubine mari și 116 smaralde, dar multe au dispărut de-a lungul timpului. Cele douăsprezece coloane care susțineau baldachinul erau decorate cu rânduri de perle splendide, iar Tavernier considera că aceasta era cea mai prețioasă parte a tronului. Ca un mare comerciant, Tavernier a apreciat această capodoperă de aur solid, cu 26.733 de pietre prețioase, la 12 milioane de lire sterline, care era echivalentă cu suma cheltuită pentru construcția Palatului Versailles între 1660 și 1680.

Aspectul acestui nou tron ​​era în contrast puternic cu tronul mai vechi al lui Jahangir, o placă mare dreptunghiulară din bazalt negru gravat, construit la începutul anilor 1600, folosit de tatăl lui Shah Jahan.

Tronul lui Jahangir din Fortul Roșu, Agra

Noul tron ​​nu a primit inițial numele cu care a devenit cunoscut. I se spunea pur și simplu “Tronul cu bijuterii” sau “Tronul ornamentat” (Takht-Murassa), numele ulterior fiind primit de la istoricii de mai târziu datorită statuilor păunilor prezenți pe cupola balachinului.

Tronul Păunului a fost inaugurat într-o ceremonie triumfală pe 22 martie 1635, la cea de-a șaptea aniversare formală a accederii la tron a lui Shah Jahan. Data a fost aleasă de astrologi și a fost de două ori de bun augur, deoarece a coincis exact cu Eid al-Fitr, sfârșitul Ramadanului și Nowruz, Anul Nou Persan. Împăratul și curtea se întorceau din Kashmir și s-a stabilit că a treia zi după Nowruz va fi cea mai propice zi pentru ca el să intre în capitală și să-și preia locul pe tron.

Muhammad Qudsi, poetul preferat al împăratului, a fost ales pentru a compune douăzeci de versuri care erau înscrise în smarald și email verde pe tron. El a lăudat măiestria inegalabilă a meșterilor, „măreția care întrece cerul” prin aurul și bijuteriile sale și includea data în literele expresiei „tronul regelui drept”.

Poetului Abu-Talib Kalim i s-au dat șase bucăți de aur pentru fiecare vers din poezia sa de șaizeci și trei de distihuri.

Meșterul aurar Said Gilani a fost convocat de împărat și a fost copleșit cu onoruri, inclusiv cu greutatea sa în monede de aur și a primit titlul de „Maestru fără egal” (Bibadal Khan). Gilani a produs o poezie de 134 de distihuri, pline cu cronograme (inscripție în care literele, corespunzătoare cifrelor romane, formează data), primele douăsprezece distihuri dând data nașterii împăratului, următoarele treizeci și două, data primei sale încoronări, iar nouăzeci de distihuri dând data inaugurării tronului.

În timpul invaziei Imperiul Mogul din 1739, Tronul Păunului a ajuns în posesia șahului Persiei Nader Shah Afshar, supranumit Napoleon al Iranului. Acesta s-a întors în Iran cu Tronul Păunului și alte comori și, în special, cu cele mai mari diamante din lume Koh-i Nor și Daria-e nour, luate ca tribut. Înainte de a dispărea, Tronul Păunului a fost jefuit de prețioasele bijuterii atașate.

Declinul

Dar în această lume, există o tradiție străveche care spune că plăcerea cea mai dulce nu este lipsită de amărăciune…

Shah Jahan și Mumtaz Mahal aveau să aibă paisprezece copii, în paisprezece ani de căsătorie, deși, în mod tragic, șapte au murit la naștere sau la o vârstă foarte fragedă.

În 1631, în al patrulea an al domniei sale, Shah Jahan a plecat spre Burhanpur împreună cu armatele sale pentru a atenua o rebeliune. Chiar dacă Mumtaz Mahal se afla în a noua lună de sarcină, ea l-a însoțit așa cum o făcuse de multe ori înainte. Într-o seară călduroasă din luna aprilie, în 1631, regina a născut al paisprezecelea copil, dar la scurt timp după aceea, a suferit complicații și lucrurile au luat o întorsătură nefastă. Mumtaz Mahal a murit, în mod tragic, dând naștere celui de-al paisprezecelea copil, pe 17 iunie 1631, din cauza hemoragiei postpartum și a complicațiilor legate de nașterea repetată, după un travaliu de 30 de ore. Copilul, Gauharara Begum, a supraviețuit nașterii și a trăit până la 75 de ani.

Potrivit legendei, cu ultima suflare, i-a smuls soțului ei promisiunea de a nu se recăsători, să aibă grijă de copii și să-i construiască un mausoleu frumos cum nu s-a mai văzut vreodată pe lume. Regele a strigat de durere, ca un ocean în care se dezlănțuie furtuna…

Mumtaz Mahal a fost înmormântată temporar la Burhanpur, acolo unde își însoțise soțul într-o campanie militară. Soțul ei a intrat în doliu, stând izolat timp de un an, și rămânând neconsolat pentru toată viața. Și-a lăsat deoparte hainele regale și pentru întreaga săptămână după aceea, Majestatea Sa nu a mai apărut în public și nici nu a mai negociat nici o problemă de stat… iar din cauza plânsului constant a fost forțat să folosească ochelari. Când a reapărut, părul îi era grizonat, mergea adus de spate, cu privirea ațintită în jos, iar fața îi era îmbătrânită. Șah Jahan a plâns după Mumtaz timp de doi ani. Fiica lor cea mare a reușit să-l scoată pe tatăl ei din doliu, iar ea a luat locul mamei sale la Curtea Imperială.

După opinia oficială, el nu a mai manifestat niciodată entuziasm pentru administrarea regatului. Singura lui consolare o găsea în lumea artei și a arhitecturii și obsesia perfecțiunii l-a urmărit tot restul vieții.

Construirea monumentului

Planul Taj Mahal-ului

Shah Jahan a început să caute idei pentru mărețul monument pe care soția lui a dorit să-l construiască pentru ea, dar nimeni nu se ridica la înălțimea așteptărilor sale. Apoi, într-o zi, a avut revelația ideii pentru Taj Mahal și a ordonat începerea construcției fără nici o ezitare. La șase luni de la moartea soției sale, a pus bazele memorialului ei peste râul Jamuna lângă palatul său din Agra… bijuteria Indiei, faimosul Taj Mahal.

Toată lumea din Agra se întreba de ce s-a decis la această construcție, mai ales că unele dintre celelalte planuri erau mult mai mărețe. Shah Jahan ar fi spus: când mă gândesc la iubita mea, Mumtaz, și o visez, asta este ceea ce văd…

Soțul ei a comandat un mausoleu măreț, potrivit pentru ea, la care au lucrat 22 000 de oameni, și va dura peste 22 de ani pentru a se finaliza magnificul Taj Mahal. Între timp, trupul ei a fost deshumat, la sfârșitul anului 1631, și mutat la Agra într-un sicriu de aur, așteptând finalizarea Taj Mahal-ului pe malurile râului Jamuna.

Roz perlat, în zori, și opalescent, la lumina lunii, mormântul lui Mumtaz Mahal este atât de delicat, de eteric, încât riscă să dea impresia că dispare în timpul după-amiezilor fierbinți din Agra. În centrul mausoleului se află rămășițele împărătesei. Lumina discretă este filtrată prin paravanele cu orificii delicate care înconjoară cenotaful ei și preoții musulmani (mullahi sau hogi) cântă versuri din Coran. Aici venea Shah Jahan cu copiii săi pentru a onora amintirea iubitei sale soții. Aici, în cele din urmă, și-a găsit alinarea.

Dar liniștea lui Shah Jahan a fost brusc spulberată când fiul său, Aurangzeb, a luat cu asalt tronul. Așa cum Shah Jahan conspirase împotriva fraților săi pentru imperiul lui Jahangir, la fel și propriul său fiu a complotat împotriva lui. În 1658, Aurangzeb s-a declarat împărat și l-a închis pe tatăl său într-un turn al Fortului Roșu din Agra. Pentru Shah Jahan, Regele Lumii, care stăpânise odată bogăția nelimitată a unui imperiu, singura consolare era să aibă vedere asupra râului Jamuna spre viziunea sa despre Paradis.

Șah Jahan a urmat-o pe Mumtaz în 1666 și a fost înmormântat, de asemenea, în Taj Mahal. Mormântul lor este punctul central al complexului, deși camerele principale găzduiesc sarcofage false, iar mormintele lor reale se află la un nivel inferior, la subsol, la nivelul grădinii.

Prin construirea monumentului, Shah Jahan și-a creat propria viziune asupra lumii, nu așa cum este, ci mai degrabă așa cum ar trebui să fie – armonioasă, grațioasă și pură. Inspirat de iubire și aspirând spre perfecțiune, Taj Mahal imortalizează dragostea unui bărbat pentru soția sa și splendoarea unei epoci.

Visul lui Shah Jahan… O cupola măreață se înalță deasupra porții fațadei, stând acolo ca o imagine mistică dintr-un vis. Din depărare, în arșița verii, sau în ceața extremă a iernii, pare un castel suspendat în aer, plutitor, tremurând, o apariție înșelătoare, o iluzie, un miraj ca o Fata Morgana…

Taj Mahal reflectându-se în apele râului Jamuna

Taj Mahal este, la prima vedere, atât de simplu, simetric, de un alb pur, strălucitor și domină capătul unei grădini minunate, perfect separate în patru părți. Acest număr nu este ales întâmplător. Șah Jahan a vrut să creeze paradisul pe pământ pentru iubita sa, Mumtaz, așa că a urmat textul islamic din perioada mogulă, care descrie Paradisul ca o grădină ideală și simetrică, cu patru râuri care curg dintr-un izvor central și separă grădina în cele patru puncte cardinale, nord, vest, sud și est.

Conceptul de Grădină a Paradisului a fost importat din Persia (Iran) de către moguli sub forma Grădinii Timuride, o grădină cvadripartită, formată din patru părți, și dominată de un pavilion. A fost prima expresie arhitecturală a noului imperiu mogul creat pe subcontinentul indian și a îndeplinit diverse funcții cu semnificații simbolice puternice.

Simbolismul grădinilor mogule

Simbolismul acestor grădini este derivat din textele islamice mistice care descriu paradisul ca o grădină plină din abundență de copaci, flori și plante și apa jucând un rol cheie: în Paradis (conform Islamului), patru râuri curg dintr-un punct central. În forma lor ideală, acestea sunt aranjate într-un pătrat împărțit în patru părți egale. Aceste râuri sunt adesea reprezentate în grădinile mogule (charbagh) prin canale superficiale care separă grădina în patru părți și ale căror perspective urmăresc punctele cardinale. Canalele sunt o reprezentare a promisiunii apei, laptelui, vinului și mierii. În centrul acestor grădini, la intersecția diviziunilor, se află pavilionul principal sau, în cazul Taj Mahal-ului, un bazin care marchează locul cel mai sfânt. În cazul foarte special al Taj Mahal-ului, acest pavilion a fost înlăturat din grădină și înlocuit cu un iaz. Mausoleul nu este situat în centru, ci la marginea grădinii.

Grădinile Taj Mahal sunt patru la număr, deoarece, așa cum s-a indicat mai sus, formează un pătrat perfect împărțit în patru prin canale care reprezintă cele patru râuri ale Paradisului, canale orientate spre cele patru puncte cardinale.

Taj Mahal Char bagh, Grădinile Taj Mahal

Bazinul Abundenței se află în centrul grădinii Taj Mahal

Bazinul Abundenței

Partea centrală a grădinilor Taj Mahal este numită „Al Hawd al-Kawthar”, care înseamnă literalmente „Bazinul Abundenței”. Acest bazin, făcut din marmură, se presupune că potolește setea celor care ajung în paradis. Există 5 fântâni în această piscină, una în fiecare colț și a cincea în centru. Decorațiunile din fiecare colț sunt florale, ca peste tot în Taj Mahal. Islamul nu oferă reprezentări umane, iar reprezentarea plantelor și a florilor este un paradis sau este în grădinile amenajate. Pe cele patru laturi ale bazinului se află cîte o bancă din marmură, acestea fiind adăugate de Lord Curzon în 1907-1908, în timpul dominației britanice asupra Indiei.

Relația dintre grădini și Paradis

Conform religiei musulmane, grădinile sunt o reprezentare a Paradisului. De ce ar fi o grădină un paradis?

Pur și simplu pentru că în secolul al XVII-lea în India, clima era aridă și grădina era o sursă de prospețime, pe lângă faptul că o grădină are și fructe comestibile. Pentru locuitorii acestui timp și loc, o grădină era, prin urmare, o mare fericire care putea simboliza Paradisul. Mai mult, civilizația arabă, un furnizor al islamului, provenea dintr-o regiune deșertică, așa că apa era un simbol al vieții. Acesta este motivul pentru care există multe fântâni sau corpuri de apă într-un loc simbolic al Islamului. În mod similar, chiparosul este un simbol al doliului și al tristeții în tradiția musulmană, de aceea chiparoșii sunt plantați de-a lungul canalelor.

Interpretări

Deși zidurile, în general, nu sugerează niciodată iubirea, ci captivitatea, Shah Jahan i-a dat posibilitatea persoanei iubite să aleagă să rămână sau să meargă în pace în alt loc. Adevărata iubire nu cunoaște captivitatea. Shah Jahan a vrut să elibereze sufletul lui Mumtaz și astfel a construit opt ​​uși – fiecare de-a lungul unei laturi a unui octogon perfect, astfel încât sufletul ei să aibă acces la cer. Încă o dată, textele islamice l-au îndrumat. Potrivit lor, există opt uși către cer, iar Taj Mahal le are pe toate opt. Aceasta înseamnă că dacă sufletul lui Mumtaz nu s-ar bucura de grădina Paradisului de pe Pământ, atunci cel puțin ar trebui să poată pleca liniștită.

Pe măsură ce te apropii și mai mult de Taj Mahal, se observă că marmura translucidă are mii de nuanțe – nu numai alb. Se schimbă la culoare în lumina răsăritului, a amiezii, a apusului sau în lumina dată de luna plină. La fel ca iubirea din inimile noastre, Taj Mahal se adaptează la mediul său, la lumina care îl înconjoară, și ne amintește că întreaga ființă strălucește atunci când este atinsă de lumina sufletului pereche.

Turnurile sunt înclinate la două grade spre exterior, astfel încât să nu cadă pe mausoleul principal în caz de cutremur. Casa eternă a minunatei Mumtaz trebuie să fie protejată pentru totdeauna.

Marmura vorbește, de asemenea, despre tărie și despre culoarea albă, despre capacitatea de a începe din nou, de un nou început. Pentru mulți, albul este culoarea vindecării. Sărbătoarea unei noi vieți. Liniștea vastei suprafețe albe este întreruptă doar de modelele florale sculptate din pietre semiprețioase. Sunt atât de delicate, dar atât de sofisticate și frumoase. Poate așa a perceput-o Shah Jahan pe Mumtaz. Nici un om nu este unilateral, nu are o culoare unică, ci mai multe culori și nuanțe de culori, dar trebuie să te apropii suficient de mult pentru a le percepe și să fii atent la detalii pentru a le prețui frumusețea.

La Taj Mahal nu există desene sau picturi. De ce ar fi câtă vreme culorile picturilor se estompează și devin palide odată cu trecerea timpului? Dar, odată ce sculptezi în marmură și încrustezi pietre semiprețioase cu motive florale în ea – rămân acolo pentru eternitate. Pentru această dăinuire în eternitate au fost necesare douăzeci și două de mii de lucrători și douăzeci și doi de ani pentru a construi și decora Taj Mahal.

Dacă Mumtaz a ajuns la cer, în Paradis, este un mister, așa cum este un mister dacă ea și Shah Jahan s-au întâlnit din nou în cer.

Indienii sunt extrem de mândri de Taj Mahal și așa trebuie să fie. Ei fac totul pentru a-i menține faima: nu poți intra decât cu huse pentru pantofi, nu se pot face fotografii în mausoleul principal și se fac restaurări și reparații în fiecare zi de vineri.

Există un clișeu conform căruia atunci când te aștepți la prea mult, te așteaptă doar dezamăgirea, dar mărețul Taj Mahal nu dezamăgește niciodată, ci depășește toate așteptările.

Lași splendoarea diamantului, a perlei și a rubinului să dispară ca strălucirea magică a curcubeului?

Lasă doar această lacrimă, Taj Mahal, să strălucească impecabil de luminos pe obrazul timpului… (Rabindranath Tagore)

Edwin Lord Weeks, pictor american orientalist, Taj Mahal

Video: Taj Mahal în interior

© CCC

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.