Originea colindelor

Cântecele tradiţionale intonate, de obicei, în ajunul Crăciunului şi al Anului Nou, sunt cunoscute sub numele generic de colinde.

Termenul de colindă provine (după părerea lui Ovid Densuşianu) din bulgarul kolenda, iar după alţi specialişti împreună cu acad. prof. Alexandru Rosetti, ar veni din noţiunea latină calendae care, după ce a evoluat de la sensul de zi întâi a fiecărei luni, la acela de lună – a anului -, a ajuns în cele din urmă să însemne chiar sărbătoarea Crăciunului şi, probabil că, evoluând mai departe, a devenit, în latina târzie, colindă – care în Transilvania circulă sub forma de corindă, mai aproape de cărindă (cum ar fi fost evoluţia firească dacă provenea direct din latină).

Colindul sau colindatul este unul dintre cele mai persistente și reprezentative obiceiuri tradiționale românești de Crăciun și de Anul Nou. Cete de copii, de regulă băieți sau flăcăi, denumiți colindători, se deplasează pe la casele oamenilor, interpretând cântece de urare (colinde) si primind de la gospodari daruri.

Textele colindelor, cu un vast repertoriu tematic, reprezintă stratul arhaic al folclorului românesc; deși unele din ele au împrumutat imagini si teme creștine, majoritatea lor au un conținut laic, precreștin, cu numeroase elemente de mit și legendă.

Colindul e o manifestare artistică sincretică îmbinând textul cântat cu pasaje recitate, însoțite uneori de muzică instrumentală, gestică și plastică populară. Colindul este un ritual cu funcționalitate magico-simbolică foarte complexă: augurală, apotropaică, de stimulare a fertilității solului și fecundității oamenilor, de inițiere a tinerilor etc.

Colindele noastre sunt producţii literare scrise de diecii care s-au inspirat din Noul Testament, Vieţile sfinţilor şi, mai cu seamă, apocrifele (scrieri iudaice şi creştine care erau prezentate ca fiind scrieri biblice, dar erau compuse târziu între sec. II e.n. şi sec. IV-VI e.n. şi erau interzise, fiind socotite necanonice) şi apocalipsele care circulau – redându-le fiecare după capacitatea sa.

Ele au suferit modificări de-a lungul timpului, deoarece se transmiteau pe cale orala, ca orice producţie populară. Fragmente dintr-una erau adăugate alteia, combinându-se şi împletindu-se între ele în aşa fel încât, astăzi, ar fi greu de distins elementele culte de cele populare.

După cum preciza Mircea Eliade, toate aceste creaţii folclorice sunt impregnate de un spirit creştin, iar nu «păgân»: totul se învârteşte în jurul mântuirii omului prin Christos, în jurul credinţei, al speranţei şi al iubirii aproapelui, în jurul unei lumi care este «bună» pentru că a fost creată de Dumnezeu Tatăl şi pentru că a fost răscumpărată de Dumnezeu Fiul; în jurul unei existenţe umane irepetabile, care nu este lipsită de semnificaţie, omul este liber să aleagă binele sau răul.

La greci şi la romani se obişnuia ca sosirea primăverii să fie vestită de copii care mergeau din poartă-n poartă, în revărsat de zori, aşa cum fac şi în zilele noastre colindătorii, vestind naşterea Domnului cântând: “Bună dimineaţa, la moş ajun”, “Florile dalbe, flori de măr”…

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.