Originile filosofiei

Dupa o tradiţie impamantenita, raţiunea ar fi o invenţie a Eladei, careia i-am datora in exclusivitate constituirea unei filosofii şi a unei gandiri autentice.

Este insa necesara o deschidere catre multiplicitatea nasterilor gan­dirii, acceptarea alterităţii esenţiale, ca şi preeminenţa universalului concret al dialogului, in raport cu cel abstract. Prin urmare, filosofia şi gandirea nu sunt doar de sorginte greco-europeană, ci ele se pot revendica şi de la tradiţia Chinei şi a Indiei, deci filosofia nu vorbeşte numai limba greaca.

O teza adanc inradacinata domina cultura europeana, conform careia filosofia ar fi in primul rand filosofie greaca şi fiica a cetaţilor greceşti din perioada clasica. Astfel, gandirea greaca ar fi dat naştere conceptelor fundamentale ale civilizaţiei si, operând trecerea de la mit la raţionalitate, ar fi creat discursul organizat şi raţional, subordonat logosului, discurs in cadrul caruia se petrece apariţia speculaţiei autentice, dezinteresate şi autentic intemeietoare a cunoaşterii adevarate.

Intre marile nume ataşate acestei idei a preeminenţei spirituale şi fondatoare a Greciei (printre care şi Hegel), se afla Husserl, gânditor care nu reuşeşte să se rupă de etno- şi europocentrismul care domină cultura europeana: „într-adevăr, numai la greci, omul finitudinii adoptă în privinţa lumii înconjurătoare această atitudine cu totul nouă, în care recunoaştem un interes pur pentru cunoaştere şi, anticipat, un interes pur teoretic (…). Omul se lasă atunci pradă acestei pasiuni de a cunoaşte, a cărei tensiune depăşeşte nivelul de praxis al vitalului, cu eforturile şi cu grijile sale de zi cu zi, ceea ce face din filosof un spectator care contemplă şi survolează o lume în care nu mai este prins.” (Husserl, Criza umanităţii europene şi filosofia (1935).

Astfel, comunitatea universală a Spiritului nu se explică la Husserl decat prin descoperirea grecilor, care au subordonat practica teoriei şi care au permis, astfel, decelarea identităţii spirituale a Europei. Este aici o dubla pre­judecata: in favoarea Greciei şi in favoarea Europei. Helenocentrismul este dublat, la Husserl, ca şi la Hegel, de europocentrism.

Această excludere a Orientului se perpetuează, adesea, şi in zilele noastre. In convorbirile sale cu Emile Noel (O istorie a ratiunii), Francois Châtelet nu ezita sa afirme ca se poate vorbi de o invenţie greaca a raţiunii. Este raţiunea inerentă gandirii sau a fost inventată?,  intreabă Emile Noel. “Daca umanitatea a facut să apara, intr-un moment al evoluţiei ei, o gandire raţionala, grecilor le-o datorăm”, răspunde Francois Châtelet. „Cred că se poate vorbi de o invenţie a raţiunii. Şi, pentru a inţelege cum a putut filosofia aparea ca un gen cultural nou, voi alege sa ma refer la o situaţie privilegiată: Grecia clasica” (Fr. Châtelet)

Acesta este punctul de vedere al unei lungi tradiţii: grecii au inventat raţiunea. Cât despre Orient, strain logosului şi fiinţei, el nu se integrează cu adevarat intr-o „istorie a raţiunii” şi a spiritului.

Uitarea Chinei, uitarea Indiei, cum scrie Roger-Pol Droit în eseul său (L’Oubli de l’Inde: une amnésie philosophique / Uitarea Indiei: o amnezie filosofica) marchează un intreg curent ce tinde sa lase in umbră gandirea acestor civilizaţii.

Ratiunea occidentala a dat naştere unei lumi ştiinţifice şi tehnice care tinde să se impună lumii întregi. Dar ştiinţa şi tehnica modernă exprimă, după opinia unor ganditori, „perfecta absenţă a sensului” (Heidegger).

Pe de altă parte, se pare că in zilele noastre gandirile sau filosofiile Orientului ne fac să percepem uneori, prin contrast, limitele cărora le este expusă această ratiune occidentală. InIndia,China, Egipt, pe tărâmul islamului există doctrine filosofice sau gândiri care trebuie descifrate pentru a lua în calcul puncte de vedere diferite şi pentru a accede mai uşor la universalul concret al raţiunii veritabile, raţiune care-şi extinde domeniul de cuprindere prin intermediul comunităţii oamenilor.

Ideea de fiinţă, de pildă, pare specific europeană. Ceea ce nu în­seamnă că aceia care au inventat fiinţa, grecii, ajung la o concepţie mai profundă şi mai fecunda decat aceia care n-au făcut-o, după cum recunoaşte Francois Châtelet însuşi.

Dar asa cum exista reprezentările sau noţiu­nile de Fiinţă, în Grecia, tot asa de bine exista cea de Maat (Dreptatea), în Egipt, sau de Brahman (Abso­lutul impersonal), înIndia. Astfel, reprezentările esenţiale ale civilizaţiilor occidentale şi orientale, ale unei raţiuni umane universale se construiesc prin recunoaşterea şi acceptarea alteritaţii.

Inventiile grecesti

După cum recunosc chiar grecii, filosofia perioadei clasice este in mare măsură tributara Egiptului. Chiar dacă anumiţi neoplatonicieni au supradimensionat şi supraestimat originile egiptene ale gandirii clasice greceşti, nu poate fi negat aportul Orientului la constituirea inţelepciunii şi a ştiinţei greceşti.

Chiar dacă filosofia nu incepe in Grecia, trebuie recunoscută tendinţa spre universal a culturii greceşti, ea fiind cea care a deschis calea, in mod hotarator, pentru re­flecţia filosofica.

Ionia este locul unde a luat naştere interogaţia filosofică. Aici sunt formulate, începând cu secolul VI î.Hr., marile teme şi întrebări care vor străbate gândirea occidentală: exigenţa de inteligibilitate, problema unului şi a multiplului, căutarea principiilor etc.

Heraclit este primul care proclamă preeminenţa legii non-contradicţiei. Pitagora face din număr principiul tuturor lucrurilor şi exprimă, astfel, primatul inteligibilului. Zenon aplică pentru prima oară, ceea ce constituie un eveniment remarcabil în istoria gândirii filosofice, metoda dialectică, al cărui inventator este considerat a fi, de către Aristotel. Democrit admite două principii, atomii şi vidul, şi foloseşte termenul de „idei” pentru a desemna aceste realităţi inteligibile care sunt atomii. Apoi, sofiştii care, practicând arta discuţiei metodice, stăpânind limbajul, au realizat un formidabil travaliu cultural şi au chemat la trezirea spiritului reflexiv.

Platon şi Aristotel vor fructifica această moştenire presocratică. Platon, cel mai celebru dintre discipolii lui Socrate – care zguduia, prin raţionamentele sale, certitudinile atenienilor şi „moşea” spiritele, aşa cum Phainarete (mama sa) moşea trupurile – este profund marcat de moartea maestrului, în 399 î.Hr. Filosofia platoniciană exprimă mesajul socratic şi încearcă să afle mântuirea omului şi a cetăţii.

Fidel manierei dialogale şi schimbului verbal de care se folosea Socrate, Platon creează un gen filosofic – dialogul – bogat în di­gresiuni, formă de expresie suplă şi mobilă. El defineşte această metodă dialectică, prin care spiritul se înalţă până la modele sau paradigmeIdeile sau Esenţele -, capabile să salveze fenomenalitatea şi să-i confere sens. Platon, întorcând sufletul către realităţile indivizibile şi veritabile, operează o conversie spirituală. Insă, pe langa intuiţia intelectuală a ideilor nu poate fi neglijat locul pe care Platon îl acordă, în Banchetul, lui Eros. Prin toate aceste trăsături, prin alierea şi îmbogăţirea reciprocă a conceptului şi metaforei, a discursului raţional şi a mitului, Platon actualizează un mod de a filosofa care va face parte integrantă din demersul occidental. Apoi, înaintea lui Aristotel, Platon a fost unul dintre fondatorii filosofiei politice.

Aristotel, departe de a fi rămas, cum sugera Leon Brunschwicq, „la nivelul mentalităţii infantile”, ramane fondatorul mai multor direcţii. Omul care voia să explice totul fondează, alături de Platon, cadrele logice ale gândirii occidentale şi apare, după cuvintele lui Dante, drept „maestru al celor care ştiu”.

Termenul de „logică” nu este aristotelic, iar tema unei separări riguroase a formei de conţinut nu reiese în totalitate din scrierile Stagiritului. Cu toate acestea, odată cu ideea că demonstraţia trebuie să se sprijine pe un raţionament deductiv solid, al cărui model este silogismul, filosoful din Stagira pledeaza pentru eliberarea si curăţarea spiritului şi inteligenţei de subiectivitate, urmand marea cale a deducţiei raţionale.

Dacă doctrina silogismului face din Aristotel părintele logicii, cla­sificările speciilor animale pe care le întreprinde fac din el unul dintre primii naturalişti. El este, într-un fel, cel mai mare biolog al Antichităţii. Tratatele sale de etică şi de politică, studiile de retorică şi de poetică fac din Aristotel prinţul filosofilor.

In perioada filosofiei elenistice, care se întinde de la Alexandru cel Mare până la dominaţia romană, deci de la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. până la sfârşitul secolului I î.Hr., are loc interpenetrarea şi amestecul diferitelor culturi, nascandu-se o reţea de interferenţe reciproce prin care se manifestă unitatea gândirilor orientale şi occidentale.

Filosofiile perioadei elenistice, departe de a desemna speculaţii abstracte asupra lumii, găsesc în teorii justificări ale unei atitudini exis­tenţiale. Filosofia desemnează o opţiune existenţială, o alegere de viaţă. Acesta este cazul filosofiei cinice, conform căreia înţelepciunea este de­taşare de orice constrângere, respingere a tot ceea ce poate încătuşa. Cinismul îşi arată astfel formidabila actualitate, ca şi epicureismul, aratand căile eliberării spirituale şi pe cele ale mântuirii. Inţeleptul epicureu „se va bucura în linişte de plăcerea de a exista”. Stoicismul pledeaza pentru o existenta după Natură, in  conformitate cu Legea universala, influenţand din interior evoluţia lumii.

Şcolile elenistice, văzând în om „o victimă a îngrijorării”, se pun de acord în a afirma că omul are acces la viaţa autentică. Astfel, se ajunge la acea concepţie despre înţelepciune, văzută ca ameliorare şi transformare spirituală.

Biblia – fondatoare a dimensiunii spirituale

Chiar dacă este adevărat că structura intelectului occidental vine de la greci, tipul de spiritualitate care a modelat Europa (aliindu-se, în chiar inima Imperiului Roman, cu limbajul filosofiei greceşti) vine din Orientul Mijlociu.

Incă din secolul I d.Hr., după cum arată France Farago, Philon din Alexandria, numit şi Philon Iudeul, care primise o educaţie clasic grecească, dar care studiase, de asemenea, Biblia, operează o transpunere a intuiţiei ebraice în contextul conceptual grecesc. El este acela care va da Părinţilor Bisericii creştine instrumentele conceptuale majore, laolaltă cu împrumutul metodic al conceptelor provenite din platonism şi neoplatonism.

Fiică a Atenei prin exersarea raţionalităţii, a Romei prin practica juridică, Europa este fiica Ierusalimului prin spirit. Spre deosebire de gândirea greacă (preocupată de un demers discursiv şi deductiv), Biblia se vădeşte de nedespărţit de o experienţă existenţială revelatoare. Principiul divin, imposibil de redus la o idee a raţiunii pure sau la un postulat al raţiunii practice, este identic cu misterul existenţei înseşi, reveland astfel singularitatea omului, ireductibil la orice tip de „umanitate generică”. Este dublul mister al unei Prezenţe fonda­toare şi al unei singularităţi absolute, mister căruia Biblia îi dă naştere.

Hristos şi metafizica infinitului

Noul Testament cheamă, asemenea Vechiului Testament, la o descifrare şi la o interpretare în cadrele gândirilor clasice. Noul Testament reprezintă o sursă de inspiraţie şi referinţă, nu numai pentru Occident, ci şi pentru acea umanitate, acea comunitate universală aflată în căutarea sensului, care formează orizontul oricărei reflecţii.

In cadrul unei experienţe existenţiale şi revelatoare, şi nicidecum discursive, Hristos ne face să accedem, arată France Farago, la întrezărirea unei noi esenţe a omului. Omul este măsură a tuturor lucrurilor, era enunţul sofist. Dimpotrivă, va afirma Platon: numai o doctrină a Fiinţei absolute poate să ne dea înţelegerea a ceea ce este omul. Dar, o dată cu Hristos, o nouă concepţie rezultată din iudaism aşază esenţa umană într-un spaţiu nou, neexplorat de către greci, acela al infinitului sau ilimitatului.

Saltul radical pe care-l realizează iudeo-creştinismul se observa in dialogul Philebos al lui Platon. Socrate împarte tot ceea ce există în patru genuri: infinitul / nelimitatul (apeiron), limita (peras), produsul (mikton) născut din amestecul dintre apeiron si peras şi, în sfârşit, cauza amestecului.

Infinitului, în particular, îi aparţine ceea ce nu suportă în­cremenirea. Or, tocmai peras, limita, este cea care face să înceteze această mişcare neîntreruptă. Limitarea infinitului prin limită aduce acea cantitate exactă, acea ordine dragă spiritului grec: a gândi este în primul rând a conjura iraţionalitatea ilimitatului, această lipsă de măsură pe care trebuie să o stăpânească peras, dominând infinitul sau ilimitatul.

Astfel, chiar Zeiţa Dike (zeita dreptatii, a justitiei morale in mitologia greaca) este aceea care, spune Platon, văzând răspândirea universală a lipsei de măsură, a dat legea şi ordinea, purtătoare ale limitei (Philebos).

Adevărul infinit al creştinismului: infinitul Cuvântului se substituie adevărului individual al omului (sofiştii), ca şi Fiinţei fondatoare, limitei (Platon). O metafizică a infinitului, în parte deja prezentă în Vechiul Testament, dă noul orizont al gândirii. Această metafizică va oferi, indirect, fundamente pentru matematica şi ştiinţa Occidentului.

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.