Pablo Neruda, pseudonimul literar al lui Ricardo Eliecer Neftalí Basoalto Reyes, 12 iul. 1904 – 23 sept. 1973, poet, scriitor, diplomat, politician și gânditor chilian. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1971. A trăit 69 de ani.
S-a inspirat în alegerea pseudonimului său literar după numele poetului ceh, Jan Neruda.
De origini modeste, poetul chilian Pablo Neruda, a început să scrie încă din adolescență și a publicat prima sa colecție Crepuscular în 1923, la 19 ani, devenind un poet cunoscut.
A condus simultan o carieră literară și politică: viața sa a fost marcată de călătorii și exil. Din 1927, Pablo Neruda a ocupat mai multe posturi consulare și a fost ales senator pentru provinciile miniere din nordul statului Chile în 1945.
Fiind comunist, persecuțiile președintelui Republicii, Gabriel González Videla, l-au forțat să-și părăsească țara.
În 1970, a fost numit ambasador în Chile de către președintele socialist Allende.
În 1971, a primit Premiul Nobel pentru Literatură pentru o operă poetică colosală, impregnată de luptă politică și revoltă cu “Cânt general” (1950), dar și cu un lirism delicat cu „Douăzeci de poeme de dragoste și un cântec de deznădejde”, (1924).
A scris în diverse stiluri, inclusiv poezii suprarealiste, epopei istorice, manifeste politice deschise, proză autobiografică, poeme de dragoste pline de erotism, precum cele din volumul publicat în 1924, intitulat Douăzeci de poeme de dragoste și un cântec de deznădejde. Scria adesea cu cerneală de culoare verde, simbolul personal pentru dorința și speranța ce transpar din poezia sa.
S-a stins din viață la scurt timp după lovitura militară din septembrie 1973 care a răsturnat guvernul socialist și a instaurat dictatura lui Pinochet.
Pablo Neruda rămâne poetul pământului și al iubirii. Romancierul columbian Gabriel García Márquez l-a numit candva “cel mai mare poet din secolul XX al tuturor limbilor”.
Opere principale:
Crepuscular, 1923; Douăzeci de poeme de dragoste și un cântec de deznădejde, 1924; Încercarea omului infinit, 1925; Omul entuziast, 1933; Reședința pe pământ, 1933; În inimă, Spania, 1937; Un cânt pentru Bolivar, 1941; Cânt general, 1950; Să se trezească pădurarul, 1950; Versurile căpitanului, 1952; Strugurii și vântul, 1954; Ode elementare, 1954; Noi ode elementare, 1956; A treia carte de ode, 1957; Opere complete, 1957; Navigări și întoarceri, 1959; O sută de sonete de dragoste, 1959; Cânt de vitejie, 1960; Cânturi ceremoniale, 1961; Puteri depline, 1962; Memorii din insula Neagră, 1964; Spada arzândă, 1970; Pietrele cerului, 1970; Geografia nerodnică, 1972; Incitație la nixonicid și elogiu revoluției chiliene, 1973.
În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Scriu, de exemplu: "Noaptea se clatină şi stele albastre clipesc în departare."
Vânturile nopţii se răsucesc pe cer şi cântă.
În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri. Am iubit-o – iar uneori şi ea m-a iubit.
În nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe, Am sărutat-o iar şi iarăşi sub cerul înstelat.
Uneori ea mă iubea, iar eu, de asemenea, o iubeam. Cum ar fi putut cineva să nu-i iubească ochii mari şi adânci?
În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri. Să simţi că nu o mai ai. Să simţi că ai pierdut-o.
Să asculţi noaptea imensă, fără ea mai imensă – Iar versurile cad în suflet ca roua pe păşune.
Mai contează că versurile mele nu o pot reţine? Noaptea se clatină, iar ea nu este aici cu mine.
Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare. Sufletul meu suferă că a pierdut-o.
Privirea mea o caută, tânjind s-o ajungă din urmă. Inima mea o caută, iar ea nu este lângă mine.
Aceeaşi noapte albind aceeaşi mesteceni. Noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiaşi.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cât de mult am iubit-o.... Vocea mea a încercat să-însoţească vântul, să-i atingă auzul.
Este a altuia. Va fi a altuia. De asemenea, săruturile mele de atunci. Golul care a devenit. Trupul ei strălucitor. Ochii nemărginiţi.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate o iubesc. Dragostea-i scurtă, iar uitarea este mult prea lungă.
Pentru că în nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe, Sufletul meu nu-i împăcat că a pierdut-o.
Spun asta, chiar dacă ar fi ultima suferinţă pe care o îndur, Iar acestea ultimele versuri pe care le scriu pentru ea.
(În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri)
Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.
(Cine moare?)Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obisnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.
Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb și punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învată ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul sau;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață
să nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.
Moare câte puțin cine-și distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângandu-și de milă
Și detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.
Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu"
cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o traim...
Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, doreste-ți în fiecare zi...
(Cine moare?)