Paul Heyse
Paul Heyse, pe numele complet Paul Johann Ludwig von Heyse, 15 mar. 1830 – 2 apr. 1914, născut la Berlin, Prusia [Germania], scriitor, poet liric și dramatic german, autor de romane și mai ales de nuvele. A trăit 84 de ani.
Reprezentant principal al curentului „artă pentru artă” în Germania de la mijlocul secolului al XIX-lea și membru proeminent al școlii tradiționaliste din München. Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1910.
Membru a două societăți literare importante, Tunelul peste Sprea (Tunnel über der Spree) din Berlin și Crocodilii (Die Krokodile) din München, a scris romane, poezie, 177 de povestiri și aproximativ șaizeci de drame. Numeroasele și variatele producții ale lui Heyse l-au făcut o figură dominantă printre oamenii de litere germani. În 1910 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură „ca un tribut adus artei desăvârșite, pătrunsă de idealism, pe care a demonstrat-o de-a lungul lungii sale cariere productive de poet liric, dramaturg, romancier și scriitor de nuvele de renume mondial”. Wirsen, unul dintre membrii juriului Nobel, a spus că „Germania nu a avut un geniu literar mai mare de la Goethe.” Heyse este al cincilea cel mai în vârstă laureat în literatură, după Alice Munro, Jaroslav Seifert, Theodor Mommsen și Doris Lessing.
Berlin (1830–1854)
Paul Heyse s-a născut la 15 martie 1830 în Heiliggeiststraße, Berlin. Tatăl său, distinsul filolog Karl Wilhelm Ludwig Heyse, profesor asociat de filologie clasică și lingvistică generală la Universitatea din Berlin, fusese tutorele atât al fiului cel mic al filozofului și lingvistului Wilhelm von Humboldt (în perioada 1815–1817) cât și al lui Felix Mendelssohn (în perioada 1819–1827). Bunicul său patern Johann Christian August Heyse (1764 -1829), a fost un renumit gramatician și lexicograf german. Mama lui, Julie Saarling, evreică, provenea dintr-o familie bogată de bijutieri de la curtea prusacă. A fost verișoară cu Lea Salomon, mama compozitorului și dirijorului german Felix Mendelssohn Bartholdy.
Heyse s-a format într-un climat intelectual în care cultul pentru antichitate se îmbină cu admirația față de clasicismul german.
Heyse a studiat la renumitul Friedrich-Wilhelms-Gymnasium până în 1847, fiind amintit mai târziu ca un elev model. Legăturile sale de familie l-au făcut să intre de timpuriu în cercurile artistice din Berlin, unde l-a cunoscut pe Emanuel Geibel, un bărbat cu cincisprezece ani mai mare, care avea să devină mentorul său literar și prieten de-o viață și care l-a prezentat viitorului său socru, istoricul de artă și scriitorul Franz Kugler.
După ce a părăsit școala, Heyse a început să studieze filologia clasică. I-a cunoscut pe Jacob Burckhardt, Adolph Menzel, Theodor Fontane și Theodor Storm, iar în 1849 s-a alăturat grupului literar de poeți Tunelul peste Sprea (Tunnel über der Spree), o societate literară germană, fondată în 1827, care a influențat viața literară din Berlin timp de mai bine de șaptezeci de ani,
Început de primăvară (Frühlingsanfang), 1848, prima dintre poeziile publicate ale lui Heyse, exprimă entuziasmul pentru recenta Revoluție. După o scurtă excursie pentru a vedea milițiile studențești, s-a întors acasă fără să li se alăture, aparent din considerație față de preocupările părinților și prietenilor săi.
După ce a studiat doi ani la Universitatea din Berlin, a plecat la Bonn în aprilie 1849 pentru a studia istoria artei și limbile romanice la Universitatea din Bonn.
În 1850, s-a hotărât în cele din urmă la o carieră de scriitor și a început o teză sub supravegherea lui Friedrich Diez, un pionier al filologiei romanice în Germania, dar când s-a descoperit că avea o aventură cu soția unuia dintre profesorii săi, a fost trimis înapoi la Berlin.
Prima carte a lui Heyse, Fântâna tinereții (Der Jungbrunnen), o colecție de povestiri și poezii, a fost publicată anonim de tatăl său în același an, ca și tragedia sa Francesca von Rimini. Cam în același timp, Heyse a primit de la editorul Alexander Duncker un manuscris al necunoscutului Theodor Storm de atunci. Critica entuziastă a lui Heyse la adresa lucrării Povești și cântece de vară (Sommergeschichten und Lieder a pus bazele viitoarei lor prietenii.
În 1851, Heyse a câștigat un concurs organizat de membrii „Tunelului” pentru balada Das Tal von Espigno, iar prima sa nuvelă, „Marion” (1852), a fost premiat în mod similar. A fost urmată în 1852 de Carte de cântece spaniole (Spanisches Liederbuch), o colecție de traduceri de poezii și cântece populare de Geibel și Heyse, care urma să fie favorital compozitorilor, printre care Robert Schumann (Opp. 74 și 138), Adolf Jensen (Op. 21) și Hugo Wolf (colecția Lieder Spanisches Liederbuch, 1891).
Wolf a ales și poezii din colecția lui Heyse, Carte de cântece italiene (Italienisches Liederbuch) din 1860 (colecția Lieder Italienisches Liederbuch 1892–96). De-a lungul carierei sale, Heyse a lucrat ca traducător, mai ales în literatura italiană (Leopardi, Giusti).
Câțiva membri ai „Tunelului” au început să găsească dezagreabile formalitățile și natura publică, iar un cerc mai restrâns, Rütli, a fost format în decembrie 1852: îi includea pe Kugler, Lepel, Fontane, Storm și Heyse.
În mai 1852, Heyse a obținut un doctorat pentru munca sa asupra trubadurilor, cu o teză despre cor în poezia trubadurilor, iar o bursă de cercetare i-a permis să plece în Italia pentru a căuta manuscrise vechi provensale. S-a împrietenit cu Arnold Böcklin și Joseph Victor von Scheffel, dar a fost interzis din biblioteca Vaticanului după ce a fost descoperit copiind pasaje din manuscrise nepublicate.
S-a întors în Germania în 1853, unde, cu peisajul italian încă proaspăt în minte, a scris lucrările care l-au făcut pentru prima dată celebru: cea mai cunoscută nuvelă a sa, Sălbatica (L’Arrabbiata), 1853, publicată în 1855 și Cântece din Sorrento (Lieder aus Sorrent), 1852/1853). O mare parte din noile sale scrieri au apărut în Argo, anuarul scriitorilor din Rütli.
Heyse era aproape la fel de popular în Italia ca și în Germania, printr-o serie de numeroase traduceri, făcând cunoscută literatura italiană în Germania.
München (1854–1914)
După terminarea studiilor, a devenit un erudit independent și a fost chemat la München de către Maximilian al II-lea al Bavariei. Acolo, împreună cu poetul Emanuel Geibel, a devenit șeful cercului de scriitori de la München, care a căutat să protejeze valorile artistice tradiționale de atacurile radicalismului politic, materialismului și realismului.
Emanuel Geibel l-a convins pe regele Bavariei, Maximilian al II-lea, să-i acorde lui Heyse un post de profesor titular la München. Heyse a fost astfel numit profesor de filologie romanică, deși nu a predat niciodată la universitatea acelui oraș.
În 1854, a fost numit consilier literar al regelui Maximilian al II-lea al Bavariei la München, un adevărat protector al literelor și al artelor. A obţinut o pensie anuală de 1.000 de florini, pensie menită să contribuie la trezirea intelectuală a regatului.
După căsătoria sa din 15 mai cu Margarete Kugler, a sosit la München pe 25 mai 1854. La prima audiență cu regele, Heyse și-a prezentat poveștile în versuri, Hermen, și a început o viață productivă ca unul dintre Nordlichtern („luminile nordice”: Geibel, Heyse și Riehl) și înființarea unei alte societăți literare, Crocodilii (Die Krokodile), care îi includea pe Felix Dahn, Wilhelm Hertz, Hermann Lingg, Franz von Kobell, istoricul cultural Wilhelm Heinrich Riehl, Friedrich Bodenstedt și scriitorul de călătorii și patronul artei Adolf Friedrich von Schack. În decembrie, Heyse a început o lungă corespondență cu Eduard Mörike.
Pe 22 august 1855, s-a născut primul fiu al lui Heyse, Franz. Heyse a avut patru copii din prima căsătorie: Franz (1855–1919), Julie sau Lulu (Frau Baumgarten, 1857–1928), Ernst (1859–1871) și Clara (Frau Layriz, 1861–1931).
În 1859, obligațiile față de familia Kugler l-au determinat pe Heyse să preia o funcție de redactor al Foaie de literatură pentru arta germană (Literaturblatt zum deutschen Kunstblatt) și a refuzat o ofertă tentantă a Marelui Duce Carl Alexander von Weimar, care ar fi implicat mutarea în Turingia.
Pe 30 septembrie 1862, soția sa Margarete a murit la Meran de o boală pulmonară. Heyse a finalizat drama istorică, Ludwig der Bayer – o piesă din perioada bavareză pe care Maximilian al II-lea a fost mult timp dornic să o vadă reprezentată pe scenă – dar producția sa teatrală a fost un eșec. Cu toate acestea, Heyse a lucrat de-a lungul anilor 1860 la piese noi, obținând în cele din urmă cel mai mare succes cu Kolberg (1865).
S-a căsătorit cu Anna Schubart în 1867. În următoarele trei decenii, Heyse a continuat să scrie prolific. În ciuda mai multor pierderi de persoane apropiate, viața sa a fost fără evenimente, iar faima sa a crescut constant până când a devenit o figură celebră în întreaga lume.
Heyse a fost un oponent foarte timpuriu al naturalismului, făcând referiri critice la acesta cu mult înainte ca influența sa să poată fi simțită în Germania. Criticii mai tineri care au favorizat naturalismul au atacat scrierile sale, la care a răspuns în Merlin (1892), dar influența lor asupra publicului a fost neglijabilă.
A fost supranumit Dichterfürst, prinț al poeziei și a lucrat neobosit pentru a promova înțelegerea internațională în Europa.
În 1900, a fost numit cetățean de onoare al orașului München, iar mai multe publicații speciale i-au onorat împlinirea a 70 de ani. În 1910, a fost numit membru al nobilimii, înainte de a fi distins cu Premiul Nobel pentru Literatură pe 10 decembrie.
În 1910, a primit Premiul Nobel pentru Literatură pentru activitatea sa literară abundentă compusă din culegeri de versuri, șapte romane, aproximativ patruzeci de drame, peste o sută cincizeci de nuvele, traduceri ale poeților italieni, ediții de cântece italiene și spaniole. Deoarece nu a putut participa la ceremonie a fost reprezentat în Suedia de contele von Pückler.
Ultimele sale lucrări publicate au fost Ultimele nuvele (Letzten Novellen) și Basme populare italiene (Italienischen Volksmärchen), 1914. A murit pe 2 aprilie 1914, cu câteva luni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.
Printre cele mai bune lucrări ale sale se numără traducerile operelor lui Giacomo Leopardi și ale altor poeți italieni. Poeziile sale au oferit versurile pentru multe lieduri ale compozitorului Hugo Wolf. De asemenea, a scris povestiri și a publicat mai multe romane — cel mai cunoscut fiind Copiii lumii (Kinder der Welt), 1873.
A devenit un maestru al nuvelei lucrate cu grijă, un exemplu în acest sens fiind nuvela Sălbatica (L’Arrabbiata), 1855. De asemenea, a publicat romane Copiii lumii (Kinder der Welt), 1873, dar și multe piese de teatru care nu au avut succes.
Heyse, care era înclinat spre idealizare și care a refuzat să înfățișeze partea întunecată a vieții, a devenit un adversar înverșunat al școlii în ascensiune a naturalismului, iar popularitatea sa scăzuse mult în momentul în care a primit Premiul Nobel.
Opere principale:
Francesca de Rimini (Franziska von Rimini), 1850; Cartea cântecelor spaniole (Spanisches Liederbuch), 1852; Cântece din Sorrento (Lieder aus Sorrent), 1852/1853; Sălbatica (L’Arrabbiata), 1853, publicată în 1855, cea mai cunoscută nuvelă a sa; Nuvele (Novellon), 1855; Patru nuvele noi (Vier neue Novellon), 1859; Sabinele (Die Sabinerinnen), 1859; Ludovic Bavarezul (Ludwig der Bayer), 1862; Andrea Delfin, 1862; Nuvele inedite (Neue Novellon), 1864; O nouă culegere de nuvele (Ein neues Novellenbuch), 1871; Poezii (Gedichte), 1872; Copiii lumii (Kinder der Welt), 1873; Lucrul în sine (Das Ding au sich), 1879; Versuri din Italia (Verse aus Italien), 1889; Cartea prieteniei (Das Buch der Freudschaft), 1883; Nou florilegiu al nuvelelor germane (Neuer deutscher Novellenschatz), 1884 – 1898; Poeți italieni începând de la începutul sec. al XVIII-lea (Italienische Dichter seit der Mitte des 18, Jabrhunderts), 1889-1905; Merlin, 1892; Melusine, 1895; Victorie regală (Victoria Regia), 1906; Împotriva cursului (Gegen den Strom); Nașterea zeiței (Die Geburt der Venus), 1909; Ultimele nuvele (Letzte Novellen), 1914.