Citate de Lucian Blaga

Când prin oraş calci lin pe străzi sămânţa ulmilor, şi-n mers în adevăruri limpezi crezi - mai e nevoie de vreun vers?   Când muşchiul de pădure mult ne-alină-n vară verde dor şi glasul picurat ţi-ascult - mai e nevoie de-un izvor?   Când în bătaia vântului mlădie umbli pe colnic, pe-ntinderea pământului mai e nevoie de vreun spic?   Când între lipsă şi prisos ne bucurăm de câte sunt şi cântă pe subt glii un os - mai e nevoie de cuvânt?   Când îţi ghicesc arzândul lut cum altul de Tanagra nu-i, din miazănoapte până-n sud mai e nevoie de statui?   Când hoinărind, alăturea, noi mână-n mână ne găsim cu ochii la aceeaşi stea - mai e nevoie de destin? (Strofe de-a lungul anilor)

Paradoxul - strigatul imposibil pe care il scoate inefabilul cand il impingi pana la paroxism.

Un inceput de admiratie fata de adversar, este un inceput de capitulare in fata lui.

Ca sa se realizeze macar o parte in viata, idealurile in sine ale spiritului trebuie sa fie cu totul irealizabile, absolut utopice.

Oare vitregia vietii nu constituie tocmai piatra de incercare a adevaratelor caractere?

O fata frumoasa e o fereastra prin care privim in paradis.

Cu-o mare de îndemnuri şi oarbe năzuinţi în mine mă-nchin luminii voastre, stelelor, şi flăcări de-adorare   îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă. Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută cu buze reci de gheaţă trupul. Şi-nmărmurit vă-ntreb: spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri? Pribeag cum sunt, mă simt azi cel mai singuratic suflet, şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde. Un singur gând mi-e rază şi putere: o, stelelor, nici voi n-aveţi în drumul vostru nicio ţintă, dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea. (Stelelor)

Unele spirite foarte adanci sunt atat de clare, incat apar ca fundul unui lac limpede, mai putin adanci decat sunt...

Nu-l intrebati pe un poet ce ocupatie are. Il jigniti, intocmai cum jigniti soarele si luna, intrebandu-i ce confesiune au.

Daca am fi absolut siguri de virtutile memoriei, nu am ridica monumente.

Intr-un cuvant rasuna nu numai sensul sau, rasuna in el intregul univers, precum intr-o scoica marea.

A admira pe un ganditor nu inseamna a-i accepta ideile ca atare.

Unii isi analizeaza cu atata staruinta slabiciunile, incat ajung sa le dea alt nume...

Umbrele seamana, ce-i drept, cu intunericul, dar sunt fiicele luminii.

Se spune ca pasari calatoare, care trec noaptea in carduri peste orase, se zapacesc de lumina ce-o imprastie acestea in intuneric, si pana in zori tot dau ocol orasului, nestiind incotro s-apuce; instinctele noastre mari si mici sunt ca aceste pasari: lumina constiintei le zapaceste…

Daca tu insuti ai un fond, atunci lumea intreaga castiga pentru tine un fond.

Literatura aforistica e sarea gandirii.

Nu poti concepe arta fara indrazneala.

Ce este cuvantul, orice cuvant. Nimic decat o rana a tacerii.

Atatia pomi, pe care vanturi napraznice nu-i pot frange, se rup sub greutatea propriului lor rod…