Pierre Desproges

Pierre Desproges, 9 mai 1939 – 18 apr. 1988, născut la Pantin, departementul Seine-Saint-Denis, regiunea Île-de-France, umorist francez renumit pentru umorul său noir, nonconformism și simțul absurdului. A trăit 49 de ani.

Pierre Desproges rămâne unul dintre cei mai cunoscuți comedianți și gazde de emisiuni TV franceze.

După serviciul militar în Algeria, înainte de a începe o carieră de jurnalist, Pierre Desproges a multiplicat experiențele profesionale: vânzător de asigurări de viață, director comercial al unei companii, pronosticator la curse hipice.

Abia la ziarul L’Aurore și-a dezvăluit talentele ca jurnalist stagiar. Pierre Desproges și-a început cariera de jurnalist la L’Aurore la începutul anilor 1960. Acolo a lansat o nouă rubrică, al cărei principiu se baza pe reluarea informațiilor de actualitate însoțite de câteva comentarii personalizate. Demis din cauza umorului său, a lucrat apoi pentru Paris Turf, cotidianul sportiv francez specializat în informații hipice.

În 1968, s-a întors la Aurore, unde era să fie din nou concediat. Scriitoarea Françoise Sagan a fost cea care i-a salvat slujba declarând că a cumpărat ziarul doar pentru a citi rubrica lui Pierre Desproges.

Datorită rubricii sale la Aurore, Pierre Desproges a fost remarcat în lumea televiziunii. Ambițios, își dorea să se integreze în lumea micului ecran, dorință pe care a concretizat-o pe Antenne 2 devenind editorialist într-o emisiune satirică de televiziune, creată de Jacques Martin și Bernard Lion pe TF1. Participarea sa la această emisiune a rămas gravată în memoria publicului. Obosit de relația nesatisfăcătoare cu Jacques Martin și de tăierile din montajul spectacolului său, Pierre Desproges a ajuns să părăsească spectacolul.

În 1982, a participat la scrierea scenariului pentru „Merci Bernard” la FR3. Din 1982 până în 1984, a găzduit apoi cronica „La Minute nécessaire de Monsieur Cyclopède” (Minutul necesar domnului Cyclopède) pe același canal.

Între timp, a revenit pe scenă în 1984, în timpul primului său spectacol individual la teatrul Fontaine, pe care l-a parcurs pe toate traseele Franței în peste 200 de spectacole.

Pierre Desproges a apărut și pe scenă în prima parte a spectacolului lui Thierry Le Luron de la Olympia. Această întâlnire l-a condus pe undele France Inter în Le Luron de Midi.

În 1986, și-a prezentat în fiecare zi Cronicile urii obișnuite, emisiune pe care avea să o susțină timp de doi ani.

Renumit pentru umorul său incisiv, s-a evidenţiat prin ușurința remarcabilă de a se exprima. Desproges și-a câstigat renumele cu subiecte deseori evitate, chiar incomode pentru unii, precum “practicant stalinist”, “terorist isteric” sau “militant de extremă-dreaptă”. După cum el însuşi a spus: “Se poate râde de orice, dar nu cu toată lumea.”

Caracteristicile umorului său dezvăluie, în general, un personaj jovial, individualist şi nonconformist, cu toate că predilecţia sa pentru provocari destinate să ţină publicul în mod constant impotriva pozițiilor convenite, îl face greu de clasificat.

Cărțile, filmele, emisiunile sau aparițiile sale la radio și televiziune abordează adesea aceleași teme: individualismul, armata, Academia Franceză, tinerețea sau chiar prietenia franco-germană.

Încă aflat pe scenele din teatrele Franței și Navarei în 1987, Pierre Desproges a murit în aprilie 1988 în urma cancerului.

Opere principale:

Micul reporter (Le petit rapporteur), 1999; Singura certitudine pe care o am este să mă îndoiesc (La seule certitude que j’ai, c’est d’être dans le doute), 1998; Sfaturile bune ale profesorului Corbiniou (Les bons conseils du professeur Corbiniou), 1997; Minutul necesar al domnului Cyclopede (La minute nécessaire de Monsieur Cyclopède), 1995; Străinii sunt fără valoare (Les étrangers sont nuls), 1992; Fundul sertarelor (Fonds de tiroir), 1990; Almanahul (L’almanach), 1989; Texte de scenă / Texte stand-up (Textes de scène), 1988; Femei care cad (Des femmes qui tombent), 1985; Dicționar inutil pentru uzul elitei și al celor bogați (Dictionnaire superflu à l’usage de l’élite et des biens-nantis), 1985; Să trăim fericiți în timp ce așteptăm moartea (Vivons heureux en attendant la mort), 1983; Manual de bune maniere pentru grobieni și nepoliticoși (Manuel de savoir-vivre à l’usage des rustres et des malpolis), 1981.