Femei celebre

Regina Maria a României, “Mama Regina”

---

Al doilea fiu al reginei Victoria, prințul Alfred, a izbucnit în lacrimi când fiica sa, Maria, s-a căsătorit cu moștenitorul tronului României la vârsta de șaptesprezece ani. Istoria avea să dovedească faptul că lacrimile lui Alfred, pentru fiica sa, erau întemeiate câtă vreme aceasta urma să trăiască înconjurată de tumultul de intrigi, bârfe și invidii care se aflau în spatele protocolului impunător al curții regale românești.

Pentru britanicii de acum un secol, România ar fi putut să se afle și pe Lună, într-atât le era de necunoscută. Țara era condusă, de numai treizeci de ani, de un membru al Casei de Hohenzollern, având o populație formată în mare parte din țărani analfabeți și superstițioși. Maria, o tânără înclinată spre romantism, era o mare frumusețe ce putea număra printre admiratorii săi pe tânărul Winston Churchill, dar ea considera că noua ei casă este doar mai puțin ciudată decât castelul contelui Dracula creat de Bram Stoker la câțiva ani după căsătorie.

Maria, noua regină-adolescentă a României – departe de casă – într-o țară pe care restul Europei o considera barbară și semi-orientală.

Unul dintre cele mai crude obiceiuri ale vieții regale britanice, din secolul al XIX-lea, era separarea familiilor implicate în căsătoriile regale. Acest lucru era valabil mai ales pentru prințesele care, aproape în mod obișnuit, porneau într-un exil aurit la curțile din Europa și creșteau copiii soților lor străini, departe de Anglia și de casă.

Prețul era plătit, de cele mai multe ori, prin dorul de casă, singurătate și izolare, și cum multe prințese se căsătoreau foarte tinere, părinții sufereau agoniile neliniștii și îndoielii de a nu fi luat decizia corectă.

Prințul Albert, de exemplu, era plin de îngrijorare și neliniște atunci când fiica sa cea mai mare, Vicky, s-a căsătorit cu un prinț prusac, în 1858, la vârsta de șaptesprezece ani. Treizeci și cinci de ani mai târziu, al doilea fiu al lui Albert, prințul Alfred, Duce de Edinburgh, izbucnea în lacrimi înainte ca prima sa fiică, Maria, de asemenea de șaptesprezece ani, să se căsătorească cu Ferdinand, moștenitorul tronului României.

Nici Albert, nici Alfred nu erau bărbați slabi, ușor de pus în dificultate într-o situație sentimentală. Dimpotrivă, amândoi erau bărbați puternici și practici, dar amândoi cunoșteau prea multe lucruri despre intrigile, bârfele, invidiile și cruzimea uneori morbidă care se aflau în spatele fațadei strălucitoare și a protocolului impunător al Curților Regale Europene. Ambii părinți, de fapt, aveau toate motivele să se teamă să-și trimită fiicele ca mirese într-un mediu atât de ostil.

Alfred avea chiar un motiv în plus de îngrijorare, deoarece România, acum un secol, părea echivalentă cu un teritoriu aflat pe Lună. Creată ca țară cu aproape treizeci de ani în urmă, era înapoiată, foarte puțin civilizată, populată de țărani ignoranți și superstițioși, împovărați de toată corupția, imoralitatea și barbarismul care stăteau la baza atmosferei sale semi-orientale.

Rușii, turcii și grecii au folosit cu toții România ca pe un câmp de luptă, timp de secole, lăsând-o practic instabilă și vulnerabilă în ciuda celor șaptesprezece ani de control ferm și de modernizarea energetică realizată de regele său Carol I. Carol, nepotul și moștenitorul său, Ferdinand, și restul membrilor familiei regale române erau, cel puțin, cunoscuți. La fel ca și familia regală britanică, erau originari din Germania și aparțineau Casei Regale Hohenzollern condusă de vărul Mariei, Kaiserul Wilhelm al II-lea.

Carol, fostul căpitan Karl Eitel, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, din sudul Germaniei, devenise rege fiind invitat în acest scop în 1866. El era acea figura formidabilă – un puritan milităros, dedicat eficienței, moralității și muncii aspre -, dar nici măcar el nu a schimbat în esență ambianța misterioasă și amenințătoare care se afla adânc înrădăciată în natura țării sale adoptive.

În 1897, la patru ani după ce Maria venise pentru prima oară în România, o viziune melodramatică despre regatul lui Carol a apărut în povestea clasică de groază a lui Bram Stoker, despre contele Dracula, care era plasată în Transilvania, în ținutul de origine românească, până atunci fixat dincolo de granițele Ungariei.  Succesul romanului lui Stoker a pecetluit renumele regiunii ca un loc al întâmplărilor ciudate, de coșmar, al credințelor stranii – din cauza vampirilor -, dar, în ceea ce o privea pe Maria, adevărata Românie nu era chiar atât de ciudată.

Lumea regală pe care o cunoștea și o lăsase în urmă, de când era aproape un copil, era complet diferită și nu făcuse nimic ca să o pregătească pentru realitățile vieții sale de după căsătorie.

Maria a fost unul dintre cei cinci copii, aduși pe lume de mama lor, ducesa Maria de Edinburgh, fiica țarului Rusiei, înzestrată cu un amestec curios de severitate și independență exuberantă.

Împreună cu fratele ei Alfred și cele trei surori, Victoria Melita, Alexandra și Beatrice, Maria a crescut pe baza unui cod strict de comportament: punctualitate neabătută, interdicția de a-și dezvălui emoțiile, interdicția de a refuza mâncarea așezată la masă, oricât de neplăcută ar fi fost, și fără prea multă familiaritate cu cei mai în vârstă. Ducesa, care era mai preocupată de realizările sociale decât de cele academice, insista, de asemenea, asupra faptului ca ei să devină adepți ai conversației în timpul mesei.

Acesta era un domeniu în care Maria strălucea în mod special. Era o povestitoare înnăscută și chiar când era destul de tânără, putea să rețină atenția unei mese pline de adulți, cu o poveste interesantă, bine spusă. Maria avea toate instinctele unei actrițe și își amuza fratele și surorile cu interpretări din basme, folosind ca elemente de recuzită orice îi era la îndemână, o față de masă sau o perdea pentru o rochie regală sau șervete pentru a imita zborul unor păsări mitice.

Oricât de strictă era în alte privințe, Ducesa de Edinburgh nu se împotrivea niciodată nevoii copiilor ei de a se exprima. Li s-a permis să se joace de-a pirații, de-a cowboy-ii și indienii, să urce în copaci, să se zgârie și să se murdărească, să alerge în soare și să se călească, chiar și să alunece în noroiul de pe dealul crescătoriei de păsări a reginei Victoria de la Palatul Buckingham. Toate aceste lucruri erau extraordinare într-o perioadă în care fetele, și mai ales prințesele, trebuiau să fie delicate, niște creaturi timide, prea gingașe, ca să fie expuse la durere.

Ducesa de Edinburgh și copiii

Copilăria Mariei, așa cum era inevitabil, a transformat-o într-un băiețoi și i-a insuflat o mare iubire a libertății personale la care nu a renunțat niciodată. De asemenea, i-a dat frâu liber imaginației sale romantice, i-a umplut mintea cu visuri cu prinți frumoși pe cai albi și cu finalurile care erau, desigur, întotdeauna fericite și pentru totdeauna.

Toate acestea și inocența sa totală în privința realităților căsătoriei i-au dat Mariei o concepție exaltată asupra bărbaților. Avea tendința să-i vadă ca pe niște cavaleri curtenitori și căuta mereu marele suflet-pereche și fiorul pasiunii.

Împrejurările vieții sale de prințesă de o mare frumusețe, dată de liniile fine ale trăsăturilor, au încurajat aceste vise idealiste. A început să se obișnuiască de timpuriu cu admirația, mai întâi din partea cunoștințelor și a prietenilor, apoi din partea tinerilor cu priviri apreciative pentru frumusețea părului său blond, a minunaților săi ochi albaștri și a figurii sale armonioase. Flirtând cu naturalețe, ajutată în mare parte de propria cochetărie, Mariei i-a fost ușor să alimenteze aceste pasiuni, să se îndrăgostească și să se dezîndrăgostească, fără ca inimile să fie prea frânte.

Era prea bună la suflet pentru a dori ca cineva să fie rănit din cauza ei, dar prea tânără și fără griji pentru a-și da seama că pe unii tineri mai sensibili îi rănea.

Tânărul Winston Churchill a fost cucerit de ea, la fel și vărul ei rus, de rangul al doilea, Marele Duce George Mihailovici. Churchill, el însuși un mare romantic, se mulțumea să o venereze, iar rusul George, deși i-a propus căsătoria, a fost dezamăgit, dar nu a fost devastat când a fost refuzat. A mai fost și englezul George, viitorul George al V-lea, care a fost într-adevăr supărat când, într-o scrisoare dictată de mama ei, Maria i-a spus că nu se poate căsători cu el.

George și Maria erau veri primari și s-au cunoscut încă din copilărie, bucurându-se de o relație deosebit de apropiată și iubitoare, ceea ce l-a făcut pe George să presupună că ar fi fost o consecință firească căsătoria lor, odată ce Maria, cu zece ani mai tânără, ar fi avut vârsta potrivită.

Mama Mariei, ca întotdeauna, avea alte idei. În primul rând, ea dezaproba căsătoria verilor primari, chiar dacă multe astfel de uniuni, inclusiv cea a Reginei Victoria și a Prințului Albert, s-au dovedit a fi atât de reușite și sănătoase. În al doilea rând, ducesa detesta Anglia și pe rudele regale ale soțului său, și nu avea intenția să forțeze pentru fiica ei o legătură care să o facă mama unei viitoare Regine Consoarte englezești.

În schimb, mama Mariei pusese ochii pe Ferdinand de România, o țară în care rudele sale prin alianță, pe care le detesta, aveau conexiuni regale, dar nici o influență.

Ferdinand însuși abia aștepta. La douăzeci și șapte de ani, era destul de frumos cu stilul său greoi, dar și timid, lipsit de imaginație și aflat complet sub autoritatea abilului său unchi, regele Carol.

Cu puțin timp înainte ca ducesa de la Edinburgh să înceapă să-l considere noul său ginere, Ferdinand a dat un exemplu care dovedea cât de ușor putea fi constrâns. Cu slabe argumente în apărarea sa, a renunțat la Elena Văcărescu, o româncă, atunci când Carol i-a interzis această partidă. Aparent, alegerea pentru Ferdinand fusese Elena sau tronul, dar el știa cine va câștiga. Deși o iubea cu adevărat pe Elena, era prea înspăimântat de Carol ca să-l înfrunte, alegând-o.

Încercarea de a realiza această uniune a fost în mare parte opera soției lui Carol, regina Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul literar de Carmen Sylva. Elisabeta a fost, fără îndoială, cel mai ciudat personaj pe care avea să-l întâlnească Maria în România sau oriunde altundeva.

Extrem de excentrică, cocheta cu spiritismul, levitația și vindecarea prin credință și credea că Elena Văcărescu era reîncarnarea singurului ei copil, o fiică care a murit, la vârsta de patru ani, în 1874. Elisabeta a purtat doliu pe tot parcursul vieții pentru copilul pe care l-a comemorat în poezii bombastice, în care acestuia îi era dat să rătăcească drapată în veșminte și voaluri albe, să cânte la vioară în mijlocul brazilor, aproape de palatul de la munte, la Sinaia.

Când Carol i-a distrus planurile pentru Ferdinand și Elena, Elisabeta a reacționat exagerat ca de obicei. A fugit din România, luând-o pe Elena cu ea și nu s-a mai întors timp de trei ani. Cu toate acestea, ciudățeniile sale bine-cunoscute i-au permis lui Carol să o asigure pe Reginei Victoria că Elena nu a fost decât o creație fantezistă a Elisabetei. Regina Victoria, care era îngrijorată de faptul că nepoata ei, Maria, se putea căsători cu un bărbat îndrăgostit de altcineva, l-a crezut.

Odată ce bunica ei își dăduse consimțământul, pentru Maria nu mai era cale de întors. Logodna sa cu Ferdinand a fost anunțată în iunie 1892, iar căsătoria a avut loc la Sigmaringen pe 10 ianuarie 1893. Starea de spirit a Mariei era una de neliniște, comună tuturor celor care sunt nevoiți să intre în necunoscut. Abia îl cunoștea pe Ferdinand, dar simțea deja o tristețe în legătură cu el, tristețe care deriva din poziția sa – pe care el ar fi numit-o “angajament” – ca moștenitor al unchiului său dominator.

România i-a fost descrisă Mariei de către aghiotantul lui Ferdinand ca o țară frumoasă și romantică, plină de sate pitorești și oameni care așteptau în masă să o iubească și să o admire ca pe viitoarea lor regină.

Cu toate acestea, Maria, bazându-se doar pe instinct, nu îl credea în totalitate, dar era prea naivă și inocentă, încât să identifice adevărata semnificație a îndoielilor ei și ale tatălui ei.

Nu a trecut mult timp până când îndoiala ei să devină certitudine. Maria a sosit împreună cu Ferdinand în București, capitala României, într-o stare de trac, care a fost calmată într-o oarecare măsură de primirea care i s-a făcut. Tarafuri de lăutari cântau, era salutată cu salve de tun, mulțimile o aclamau, erau aruncate buchete, flori și sărutări pentru frumoasa nepoată a reginei Angliei și a țarului Rusiei, care avea să aducă prestigiul tronului românesc, care până atunci îi lipsise în mod vizibil.

Totuși, odată ce festivitățile s-au terminat și Maria s-a retras cu Ferdinand în apartamentul lor din palatul regelui Carol, singura ei consolare a fost o cutie de suveniruri pe care o adusese de acasă.

Acestea erau comorile tipice ale copiilor și suvenirurile vieții pe care o lăsase atât de greu în urmă. Cutia conținea fotografii ale Castelului Rosenau din Ducatul Coburg al tatălui său, o tăietură din coada poneiului ei preferat, amintiri din Veneția și Malta, unde Maria flirtase cu vărul englez George la picnicuri fără griji și un ceas de cristal pe care George i-l dăruise. Acesta fusese inscripționat cu cuvintele “Darling Missy”, numele cu care o alinta familia pe Maria, la Crăciunul din 1891.

După cum Maria și-a dat repede seama, cutia și conținutul ei sentimental erau tot ce putea să numească al ei în România. Orice altceva a fost preluat de la Regele Carol. Apartamentul proaspeților-căsătoriți, urât decorat și mobilat simplist a fost ulterior creat de ea. Lipsa de companie și absența unei vieți sociale era ideea lui Carol despre viața de început de căsătorie. Obișnuit să-l controleze pe Ferdinand după propria-i voință, Carol a presupus că ar putea face același lucru cu Maria și i-a interzis activitatea ei preferată, echitația, a refuzat să o lase să iasă în București și o ținea departe de orice contact cu locuitorii săi.

Regele nu era totuși de fier. Fără să aibă propriii lui copii, pur și simplu nu înțelegea nevoile tinerilor. Cu toate acestea, chiar și atunci când acest lucru i-a fost subliniat, și el a făcut un efort pentru a oferi Mariei un divertisment, alegerile lui i-au dezvăluit încă o dată limitările. Rarele ei ieșiri în centrul Bucureștiului i se păreau a fi plictisitoare. Carol a organizat ceaiuri împreună cu soțiile oficialilor de la curte, un tur al fortărețelor orașului București și vizite la o mănăstire din apropiere – lucruri care cu greu ar fi încântat inima unei fete de șaptesprezece ani.

Numai cu timpul, prin nașterea copiilor ei și descoperirea reședinței de vară din Sinaia, în Alpii Transilvaniei, va învăța, puțin câte puțin, să iubească noua ei țară.

Deja, în primăvara anului 1893, Maria știa că era însărcinată. La început, s-a simțit indignată și mai prinsă în capcană decât oricând. Se simțea ofensată, cumva, descoperind că principalul său scop în România era acela de a oferi moștenitori tronului. Totuși, acest lucru nu era în nici un caz sfârșitul ei. După ce primul ei fiu, Carol, s-a născut pe 15 octombrie 1893, și-a dat seama că acesta era, la fel ca și ea, proprietate publică.

Regele Carol a preluat încă o dată controlul și, fără să consulte pe nici unul dintre noii părinți, a ales o doică pentru prințul -copil, guvernantă, slujitori, dădace și alte persoane însoțitoare. Mai tarziu, Carol i-a ales meditatorii și asistenții.

Pentru Maria, acești oameni aveau o semnificație dăunătoare, privindu-i ca spioni ai lui Carol în casa ei și nu avea nicio îndoială că ea era cea pe care urmau să o spioneze. În Europa, prințesele englezești aveau reputația că veneau cu idei progresiste sau – oroarea ororilor – cu influențe democratice în țările soților lor ceea ce le făcea neplăcute și de temut.

Ferdinand și Maria ca Principe și Principesă de Coroană, 1893

Mătușa Mariei, Vicky, a fost primul exemplu, iar Carol, făcându-și efectiv împărăția de unul singur, nu avea intenția să-și vadă opera perturbată de o nebunatică cu idei liberale. Carol însă nu avea motive să fie îngrijorat. Maria nu avea nimic din pregătirea intelectuală a lui Vicky, iar educația ei, în comparație cu cea a lui Vicky, era minimală.

[Regina Victoria a Regatului Unit – Alexandrina Victoria (n. 24 mai 1819, Londra – d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice. S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul continentului, ea câștingându-și astfel renumele de “bunica Europei”.

Dintre cei nouă copii fac parte:

Prințesa Regală Victoria (Victoria Adelaide Mary Louise, n. 21 noiembrie 1840 – d. 5 august 1901) a fost primul copil al Reginei Victoria și al soțului ei Prințul Albert. A primit titlul de Prințesă Regală în 1841. Prin căsătoria cu împăratul german Frederick III a devenit împărăteasă a Prusiei. După moartea soțului ei, era cunoscută ca Împărăteasa Frederic (în germană Kaiserin Friedrich).

În 1841, regina a numit-o Prințesă Regală, dându-i titlul pe care-l primea cea mai mare fiică a unui suveran britanic. Pentru familie ea a fost cunoscută sub numele de Vicky.

Educația Victoriei a fost îndeaproape supravegheată de părinții săi. Era precoce și inteligentă spre deosebire de fratele ei Albert Eduard (Prinț de Wales, mai târziu regele Eduard al VII-lea). Știa să scrie și să citească înainte de a împlini cinci ani, de la guvernanta ei Lady Lyttelton. Prințesa Regală a învățat franceza și germana de la diferite guvernante și științe, literatură, latină și istorie de la Sara Ann Hildyard. Tutorele prințului Albert a învățat-o politică și filosofie.

Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha,  Alfred Ernest Albert, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (n. 6 august 1844 – d. 30 iulie 1900) a fost al treilea duce de Saxa-Coburg și Gotha, domnind din 1893 până în 1900. Era și membru al familiei regale a Regatului Unit, fiind cel de al doilea fiu al reginei Victoria și al principelui Albert de Saxa-Coburg și Gotha.

La 23 ianuarie 1874, Ducele de Edinburgh s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, a doua fiică (însă singura care a supraviețuit copilăriei) a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a soției sale Maria de Hesse la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg.

Alfred și Maria Alexandrovna au avut cinci copii: Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha, Maria, regină a României, Victoria, Mare Ducesă a Rusiei, Alexandra, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg, Prințesa Beatrice, Ducesă de Galliera]

Ducele și Ducesa de York cu regina Maria la botezul nepotului ei, Peter, în 1923. Soțul Mariei, regele Ferdinand, stă în spatele ei, iar celălalt cuplu sunt regele Iugoslaviei și regina Grecei. Ferdinand a venit pe tronul României cu un an înainte.

De copil, Maria avea toate instinctele unei actrițe și a înflorit în România unde alegea, pentru ținutele de zi, minunate costume țărănești brodate.

Maria, inutil de spus, a devenit extrem de nefericită. Ferdinand nu i-a acordat nici un sprijin și singurele lor interese comune, fotografia și florile nu erau de ajuns pentru a crea o relație puternică între ei.

Chiar și copiii ei – și Maria avea șase în total – erau compensații insuficiente pentru un spirit care voia mai degrabă să fie liber, decât un simplu apendice la putere al regelui Carol. Chiar și așa, au trecut câțiva ani până când Maria, incapabilă să-și stăpânească dragostea de libertate, a început să scape de sub controlul regelui.

Carol îi interzisese să practice echitația. Maria îi uimise atât pe el, cât și pe cei de la Curte, mergând călare, sfidând toate conceptele și formalismele precedente cu privire la părerea despre o femeie care se plimbă călare.

Carol i-a limitat călătoriile în afara României. Maria a ripostat printr-o vizită permisă, în Rusia, în 1896, pe care a transformat-o într-un triumf unde ea și sora ei, Victoria Melita, au fost frumoasele balului, înrobind orice tânăr cu fizic agreabil, în ciuda faptului că ambele erau soții și mame în acel moment.

Maria cu părul auriu și Victoria Melita cu părul negru intens au format o pereche încântătoare, iar toată admirația pe care au primit-o se îndreptase spre figurile lor. Cu toate acestea, surorile, mereu aproape una de cealaltă, aveau ceva mult mai profund în comun.

Victoria, ca și Maria, era nemulțumită de soțul ei, Marele Duce Ernest de Hesse-Darmstadt, cu care s-a căsătorit în 1894 și făcuse ceea ce Marie nu îndrăznea încă – și-a luat un iubit, pe Marele Duce Cyril din Rusia. Ulterior, după un divorț scandalos, Victoria s-a căsătorit cu el.

Maria, controlată mai strict, prin forța împrejurărilor, decât sora ei, nu a mers niciodată atât de departe, dar după 1897, când Victoria Melita a petrecut patru luni cu ea, a făcut ceea ce însemna o declarație unilaterală de independență. S-a angajat în prima dintre multele ei romanțe extramaritale, cu un admirator de lungă durată, locotenentul Zizi Cantacuzino. Se pare că era o chestiune platonică, punctată de dansuri la lumina lumânărilor, plimbări cu caii prin pădure, ținându-se de mână și privindu-se foarte intens.

Prudența nu a fost niciodată punctul forte al Mariei și, în câțiva ani, afacerea Cantacuzino era de notorietate publică, alimentată de punctul culminant al speculațiilor prin faptul că Maria era însărcinată cu al treilea copil. În acest moment, regele Carol, îndemnat de regina Victoria, a intervenit pentru a opri scandalul, exilându-l pe Cantacuzino și trimițând-o pe Maria acasă la mama ei, în Coburg. Acolo, pe 11 ianuarie 1900, Maria a născut o fiică, o altă Maria.

După ce s-a întors în România, trei luni mai târziu, Maria nu a mai ieșit în evidență pentru o vreme, realizând în cele din urmă cât de imprudent s-a compromis. Cu toate acestea, reținerea fiind prea străină de natura ei, în 1902, când ea și Ferdinand s-au dus în Anglia pentru încoronarea  unchiului său, regele Edward al VII-lea, a revenit repede la capriciile sale impulsive.

De data aceasta, era un tânăr american, Waldorf Astor. Povestea, deși prea recentă, a început să se repete. Astor era frumos, fermecător, inteligent, atent, iar Maria, indiscutabil, s-a îndrăgostit de el. Afacerea a devenit și mai puternică în 1903, când Maria a născut cel de-al patrulea copil, Nicolae, iar Ferdinand, la rândul său, și-a găsit consolare în altă parte.

Gurile rele răspândeau zvonuri că Nicolae – de fapt o imagine în oglindă a lui Ferdinand – era fiul lui Waldorf Astor. Ce ignorau bârfele era faptul că Maria era la fel de apropiată de sora lui Waldorf, Pauline Astor, care a făcut chiar mai mult decât fratele ei, împărtășind cu prietena sa regală interese comune și oferindu-i o ureche înțelegătoare pentru nenumăratele ei probleme.

Maria luând ceaiul împreună cu prietena ei Pauline Astor

Relațiile cu familia Astor s-au încheiat în modul cel mai natural, cu căsătoria atât a fratelui, cât și a sorei. În 1906, când soția americană a lui Waldorf, Nancy, a descoperit că Maria îi scria în fiecare zi, a pus capăt corespondenței.

Din fericire pentru Maria, avea acum o nouă serie de prieteni, de data aceasta din aristocrația românească și a putut să se bazeze pe ei pentru apropierea și sprijinul pe care și l-a dorit. I-a priit atenția plină de simpatie, care i-a hrănit vanitatea personală copilărească și a găsit-o în mod deosebit la familia Stirbey, prietena ei Prințesa Nadeja și soțul ei, Prințul Barbu, și sora lui, Prințesa Martha Bibescu.

Oricum, era doar o chestiune de timp, până când Barbu Stirbey avea să devină noua dragoste a vieții Mariei. El era bărbatul potrivit pentru asta, un român brunet și frumos, cu personalitate hipnotică. Totuși, Stirbey era un bărbat de mult mai mare substanță decât foștii admiratori ai Mariei, devenit industriaș prin propriile forțe și milionar comercial cu un mare interes pentru viitorul politic al României. Cu alte cuvinte, Stirbey era frumusețea îmbinată cu inteligența.

Barbu Știrbey

În 1907, când Barbu și Maria deveneau apropiați pentru prima dată, viitorul României părea sumbru. În acel an a izbucnit o rebeliune țărănească care a implicat jafuri și arderea unor mari proprietăți, precum cea a lui Stirbey de la Buftea, chiar în afara Bucureștiului. În cele din urmă, revolta a fost înăbușită prin noi legi care confereau țăranilor anumite drepturi legate de pământ. Cu toate acestea, pentru o vreme, Bucureștiul a fost amenințat de o armată țărănească de 4.000 de soldați, iar soțiile și copiii au fost trimiși, pentru siguranță, în mediul rural.

Stirbey și Maria au fost aruncați împreună în această perioadă de criză și atunci Barbu Stirbey a făcut trecerea de la o altă cunoaștere socială la o influență puternică în viața Mariei. Pentru prima dată, ea a început să învețe de la el despre mai multe probleme serioase – starea de înapoiere a României, prăpastia dintre bogați și săraci și pericolele revoluției socialiste care ar fi putut îndepărta vechea ordine socială și aristocrația, clasa lor privilegiată, odată cu aceasta.

Deși oarecum la sfârșitul zilei, Maria dobândea o conștiință socială și politică. Ceea ce Barbu nu-i putea oferi, totuși, era dobândirea unei experiențe personale a lumii reale și crude din afara porților regale aurite, care până acum delimitaseră existența Mariei. Maria a dobândit ea însăși această experiență în Războiul Balcanic din 1912, când a fost martoră la suferință sau, la o scară largă, în spitalele de campanie aflate aproape de fronturile de luptă.

Maria era îngrozită să vadă bărbați care mureau pe targă din cauza rănilor nebandajate sau cu febră din cauza holerei, nespălați, nehrăniți și neglijați. O astfel de vizită transformă o femeie – mulți – poate inclusiv ea însăși – considerând-o un mic și inutil flirt – într-un militant cu zel misionar.

Indiferentă la lipsa de confort, la murdărie și la pericolul de infectare, Maria a vizitat camerele dărăpănate, care treceau drept saloane, le-a adus țigări, alimente și alte ajutoare pentru bărbați și a stat printre victimele holerei în timp ce luptau cu criza bolii, între viață și moarte. Experiența a fost oribilă, dar cathartică. Maria a ieșit din ea cu o nouă hotărâre de a fi în serviciul țării sale și cu curajul de a face față oricăror adversități care-i ieșeau în cale.

Metamorfoza Mariei a venit la timp. În octombrie 1914, regele Carol a murit, iar Ferdinand a urcat pe tronul României. Imediat, s-a confruntat cu o urgență. Primul Război Mondial începuse doar cu două luni înainte, iar Ferdinand, constrâns de eventualitatea ca România să fie împinsă împotriva țării sale natale, Germania, a luptat din greu pentru neutralitate.

Evenimentele au fost însă împotriva lui. În 1916, când rușii, avansând spre vest, i-au învins pe germani și aliații lor austrieci în Transilvania, românii au întrezărit o șansă de a-și recupera patria.

Ferdinand nu a putut rezista valului sentimentului național și a fost obligat să semneze o declarație de război la sfârșitul lunii august. A fost o greșeală teribilă. Odată ce germanii și austriecii și-au recăpătat echilibrul, armata română a fost înfrântă, bătălie după bătălie, până când spitalele din București s-au umplut de oameni răniți și victime ale raidurilor aeriene germane din capitala.

Maria și-a înființat propriul spital în incinta Palatului Regal și a ajutat neobosit în acest spital și în alte spitale, servind mese, oferind ajutor și purtând pe brațe pături pentru a încălzi pacienții atunci când și-a făcut apariția o iarnă aspră și geroasă.

Maria avea să apară drept o femeie curajoasă și devotată, care, cu un simț rar al jertfei personale, a lucrat fără oprire în spitalele naționale pe parcursul Marelui Război. Devenită extrem de populară, ea va exercita o puternică influență asupra soțului ei și, în consecință, asupra controlului puterii.

Tragedia a lovit-o și pe ea în mod direct în aceste vremuri dramatice. În noiembrie 1916, fiul ei cel mai mic, prințul Mircea, a murit de febră tifoidă, la vârsta de trei ani. Cu toate acestea, devenind ceva tipic pentru noua Maria, mai puternică și mai curajoasă, ea s-a forțat să lucreze în ciuda durerii ei. A ieșit să ducă ajutoare în satele afectate de izbucnirea tifosului, în 1917, și a vizitat frontul unde a stat cu soldații în tranșee pline de noroi și apă. În acest moment, doar la puțin peste un an după ce a intrat în război, cauza românească era lipsită de speranță. Revoluția bolșevică a îndepărtat aliatul României, Rusia țaristă, iar armata ei era în mod clar incapabilă să lupte singură.

Se zvonea că Maria, Ferdinand și copiii lor se vor refugia pentru siguranță în Anglia, dar Maria a refuzat să plece. Era devotată întru totul rezistenței cu orice preț și până la ultima resursă. Nu a ajuns niciodată la asta. România s-a predat pe 6 decembrie 1917 și a fost instalat un guvern pro-german pe care Maria a refuzat să-l recunoască.

Nu a fost loc de nici o ipocrizie atunci când și-a înființat propriul spital, în incinta Palatului, pentru victimele raidurilor aeriene germane din București, în timpul Primului Război Mondial.

Acțiunea ei a fost raportată, cu multă mândrie, în presa britanică, care a numit-o “centrul viu al României în exil sub umbra înfrângerii”. Ziarele americane au titrat mai dramatic: “Regina română îl sfidează pe Kaiser!” strigau titlurile.

În cele din urmă, într-un an, nevoia de sfidare a Mariei a devenit inutilă. În noiembrie 1918, efortul de război german din Europa de Vest s-a prăbușit și Germania a capitulat.

Între timp, a apărut un scandal familial care a eclipsat orice idilă adevărată sau zvonurile care circulau despre ele ale Mariei. În septembrie 1918, prințul Carol, în vârstă de 25 de ani, s-a căsătorit cu o tânără din societatea românească, Zizi Lambrino, în Odessa germană, pe coasta rusă a Mării Negre. Ferdinand și Maria au fost îngroziți. Carol nu numai că a încălcat legea care interzicea membrilor familiei regale să se căsătorească cu românii, dar el a făcut-o cu ajutorul dușmanilor țării sale. Mai mult, își abandonase regimentul, o ofensă capitală.

Blajinul Ferdinand, măcar de data asta, s-a înfuriat peste măsură și a trimis un ajutor să-l aducă acasă pe Carol și să-l închidă la mănăstirea Bistrița, sus în munți. Au existat scene teribile când părinții și fiul s-au confruntat față în față. Ferdinand l-a acuzat pe Carol de trădare. Maria a vorbit despre trădare personală. Carol a apărat-o cu tărie pe Zizi și căsătoria lor a fost anulată în ianuarie 1919. Pentru ca întreaga poveste să fie și mai rea, Zizi era însărcinată la vremea respectivă.

Carol a fost expediat într-o călătorie prin lume pentru “a uita” și cura părea să funcționeze. La scurt timp după întoarcerea sa în România, el a propus-o ca soție pe Prințesa Elena de Grecia și propunerea i-a fost acceptată. “Carol este salvat!” jubila Maria, crezând, ca atâtea mame regale dinaintea ei, că o căsnicie bună putea fi salvarea rebelului.

Ceea ce nu putea să știe era faptul că fiul său Carol era vicios până-n măduva oaselor și că, în doar cinci ani, o va lăsa pe Elena și pe România pentru o altă dragoste mult mai dăunătoare.

Pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, a avut loc unul dintre cele mai importante momente simbolice din istoria României. Regele Ferdinand I și Regina Maria au fost încoronați ca suverani ai tuturor românilor. Alba Iulia a fost aleasă drept oraș al încoronării datorită importanței sale simbolice covârșitoare pentru istoria românilor, pentru că acest oraș a fost capitala lui Mihai Viteazul și locul în care s-a proclamat Unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. Ceremonia încoronării a avut loc într-o catedrală ortodoxă care a fost ridicată în doar nouă luni.

”Ploaie! Aceasta a fost prima impresie – dar nu o ploaie tare, doar o stropitură pe fereastra mea, mici linii lungi și distanțate ceea ce din feririce înseamna că erau doar picături și la linia orizontului se ridica un soare palid. (…).” , scria Regina Maria în ”Însemnări zilnice“, în acea zi memorabilă.

Mult așteptata zi de 15 octombrie 1922 a început cu o ploaie măruntă și un cer înnorat. Cortegiul regal a ajuns la catedrală în jur de ora 10. Slujba din interiorul lăcașului i-a dat prilejul marelui Iorga să consemneze, plin de emoție: ”În toată istoria neamului nostru, nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisind împreună.”

După sfințirea însemnelor regale (coroanele și buzduganul regelui), s-a trecut la ceremonia publică a încoronării. Ferdinand, urmând modelul napoleonian, s-a încoronat singur, așezând apoi coroana și pe fruntea Mariei, „scumpa mea soție, părtașa suferințelor și bucuriilor Mele și ale Țării”, după cum avea să scrie monarhul în „Actul Comemorativ al Încoronării”, semnat imediat după ceremonie.

Regele și Regina, nou încoronați, în procesiune sub Baldachinul Regal, purtat de o gardă de onoare, după încoronarea lor în capitala României, București. În anii 1920, noua Regină a preluat rolul celui mai mare publicist al țării sale adoptive.

Încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria

Imagini de la Încoronarea din 15 octombrie 1922, Alba Iulia

În timp ce Ferdinand a preferat să folosească coroana unchiului său, Carol I, pentru Maria a fost comandată o coroană specială la o casă de bijuterii din Paris, iar aurul a fost donat de un proprietar de mină din Munţii Apuseni.

Regele Ferdinand

Specială, valoroasă, plină de simbolurile regalităţii; acestea apar pe cele două pandantive laterale: pe unul este reliefată stema mică a Regatului României, iar pe celălalt stema Casei de Edinburgh (originea reginei). De cele două medalioane de inspiraţie bizantină sunt prinse câte trei lanţuri, reprezentând boabe de grâu, iar la capătul fiecărui lanţ se afla o cruce similară celei din partea superioară a coroanei, cruce care reprezintă simboluri religioase regăsite şi în arta populară românească.

Regina Maria

Totul s-a încheiat cu un dineu fastuos, organizat cu ajutorul faimoasei „Case Capșa” din București și cu o impresionantă paradă militară.

Maria a evoluat la următoarea etapă a vieții sale, ca soacră și bunică, fără să facă schimbări esențiale  sau să facă vreo concesie presupuselor demnități ale anilor maturi. Era încă cochetă, încă frumoasă și încă teatrală. Ea a intrat în această etapă cu gesturi largi și zambete uluitoare și și-a îngăduit, potrivit simțului său romantic încă vibrant, să apară în veșmintele ei speciale – costume țărănești brodate strălucitoare pentru ținutele de zi și voaluri și veșminte fluide pentru seară. Maria și-a putut permite această extravaganță.

După război, a fost considerată o eroină națională și a apărut drept ceea ce a vrut dintotdeauna să fie – o personalitate în sine. În plus, Maria a fost, de asemenea, o literată și un artist care a pictat și a scris povești în limba franceză, un roman și memorii. Astfel că va merita să fie aleasă în 1918, membru corespondent al Institutului de Artă și în școlile de artă.

Vorbind despre ea, un aristocrat francez, contele de Saint-Aulaire, diplomat, biograf si istoric, va face această descriere măgulitoare: “ea are inteligența unui bărbat și farmecul unei femei”.

În anii 1920, Maria și-a început o carieră proprie ca cea mai mare publicistă a României. Ea s-a aventurat să publice serii de articole în ziarele din străinătate cu opiniile sale despre bărbați, căsătorie, modă, frumusețe și, mai grav, drepturile femeilor și viețile și aspirațiile românilor. În 1925, s-a folosit de aniversarea ei de cincizeci de ani, ca de o copie proaspătă proprie, și a scris un articol intitulat “Facing Fifty”.

În anul următor, a făcut un turneu în Statele Unite, unde a evitat întrebările unor reporteri curioși, prin replici inteligente și glumețe și a încântat mulțimile, de la o coastă la alta, cu apariții demne de o mare stea a ecranului.

Primirea reginei Maria la New-York, în 1926: Welcome your Majesty!

Maria a petrecut aproape două luni în America, dar adularea pe care a primit-o acolo a fost anulată complet de îndată ce a intrat din nou în Europa. A aflat ca Ferdinand era pe moarte. Acesta era deja bolnav când a plecat în America, dar nu atât de grav, iar în câteva săptămâni starea lui s-a deteriorat atât de mult încât nu mai putea face mare lucru, decât să-și târască cu greu picioarele, umblând doar în halat și papuci.

Din diverse motive, starea lui Ferdinand a provocat o criză națională. Dinspre Ungaria și Rusia veneau zvonuri amenințătoare  că se pregăteau să invadeze România din moment ce aceasta pierdea un rege care urma să fie înlocuit pe tron, nu de către prințul Carol, ci de Mihai, fiul lui Carol și al Elenei, în vârstă de șase ani.

Fiul Mariei, Carol, era avid de putere, paranoic și periculos. Dar, asemenea multor mame regale, de dinaintea ei, credea că o căsnicie bună ar fi putut salva rebelul.

Regina Maria părăsind hotelul Ritz din Londra, la ultima ei vizită în Marea Britanie, în 1936, o perioadă în care era practic în semi-exil, din cauza acțiunilor fiului ei, regele Carol.

Călătoria ei în Statele Unite, în 1926, a fost un mare succes fiind tratată ca un superstar și admisă în comunitatea indienilor Sioux ca “femeia războinic” la o ceremonie din rezervația Sioux, din Dakota de Nord. Șeful indienilor Sioux, Red Tomahawk, i-a dat numele de “Femeia care a fost așteptată”.

Un moment mai fericit, în timp ce își strânge la piept nepoata, prințesa Alexandra de Habsburg.

Aceasta a fost consecința ultimei evadări a lui Carol. În 1925, după ce a participat la înmormântarea reginei Alexandra, văduva lui Edward VII, la Londra, nu a reușit să se mai întoarcă acasă, ci s-a îndreptat, în schimb, spre Paris, unde s-a alăturat amantei sale, o oarecare Elena Lupescu.

Cuplul a fugit pe furiș în Italia, o săptămână mai tarziu, iar Carol l-a anunțat pe tatăl său, încă o dată, că renunta la poziția de prinț. De data aceasta, demisia sa a fost acceptată, iar prințul Mihai a fost proclamat moștenitor în locul tatălui său.

Până când Mihai s-a aflat în pragul succesiunii, doi ani mai târziu, amenințările din partea Ungariei și a Rusiei au făcut din viitorul rege-copil, controlat de o regență, o rețetă a dezastrului. Ca adult, Carol, indiferent de păcatele și trădările sale, era preferabil. Mihai a fost totuși proclamat rege pe 19 iulie 1927, a doua zi după ce bunicul său a murit.

Între timp, Carol s-a ținut departe de România, unde, din fericire, au dispărut amenințările străine de invazie. Dar, până în 1930, țara a fost din nou pusă în pericol, de data aceasta de fascismul în expansiune, de efectele depresiunii economice mondiale și de totala incapacitate a primului-ministru, Iuliu Maniu, de a le face față.

Maniu a fost cel care a început un exercițiu de pasare a responsabilității, planificând să-l aducă pe Carol înapoi pentru a se debarasa de problemele țării . Carol, la rândul său, nu a scăpat oportunitatea, iar pe 6 iunie 1930 a zburat la București. În după-amiaza aceea, el a fost proclamat regele Carol al II-lea și tânărul Mihail a fost retrogradat la Prințul Coroanei.

Nu a durat decât o scurtă perioadă de timp pentru ca Iuliu Maniu să-și dea seama de enormitatea greșelii pe care o făcuse. Carol nu se întorsese pentru binele României, ci pentru răzbunare. Aproape de îndată ce a fost instalat, s-a angajat într-o orgie de persecuție și hărțuire a tuturor celor pe care îi ura. Barbu Stirbey, pe care Carol îl detesta de când a devenit aliatul și confidentul Mariei, a fost exilat. Fosta sa soție, Elena, a fost spionată, casa i-a fost scotocită și jefuită, iar ea a fost, în cele din urmă, scoasă din țară.

Maria, acum foarte vulnerabilă din cauza lipsei lui Stirbey, a fost deposedată de banii și averea pe care Ferdinand i le lăsase și, cea mai mare insultă dintre toate, a trebuit să stea și să-l vadă pe Carol aducându-și înapoi pe amanta Lupescu, în triumf.

A fost un coșmar incredibil. Carol s-a întors chiar și împotriva Printesei Ileana, sora care fusese întotdeauna cea mai apropiată de el, iar Maria, simțindu-se mai amenințată ca niciodată, a fugit în Franța și Germania, luând-o pe Ileana cu ea. Pentru o lungă perioadă de timp, Maria se înșelase, așa cum o fac mamele, că cruzimea lui Carol era opera asociaților săi cu o proastă reputație, așa  cum era Puiu Dumitrescu, proxenet și playboy, sau Elena Lupescu, care ocupa posturi la Curtea Regală împreună cu prietenii și rudele sale.

Cruzimile lui Carol, în cele din urmă, i-au dezvăluit mamei sale ceea ce era: paranoic, avid de putere și periculos. Chiar și acum, însă, Maria nu putea să-l abandoneze pe Carol în întregime și niciodată nu a pierdut speranța că într-o zi, se va schimba, se va întoarce și îi va acorda onorurile pe care le merită mama unui rege. În timp ce aștepta cu această speranță curajoasă, dar și inutilă, Maria se ocupa de nepoții ei, cu călăria, cu grădina, cu publicarea autobiografiei ei și cu cel mai nou admirator al ei, generalul Zwiedineck.

Timpul pentru speranță era, totuși, încheiat. În aprilie 1937, Carol a lovit din nou și l-a exilat pe fratele său Nicolae, fiul favorit al Mariei, împreună cu soția sa. Știrile despre acest ultim act de răutate au lovit-o pe Maria în mod deosebit, pentru că s-a îmbolnăvit, cu probleme hepatice. I s-a indicat repaus complet, dar starea ei de sănătate s-a înrăutățit constant până când, în vara lui 1938, și-a dat seama că era pe moarte. Voia să se întoarcă acasă, în România, și la jumătatea lunii iulie a părăsit sanatoriul din Dresda, unde era tratată, pentru a se întoarce la București.

A trebuit să meargă cu trenul, deoarece Carol refuzase să trimită o aeronavă pentru o călătorie mai rapidă și mai confortabilă. Maria aproape a murit în tren, când clătinarea vagonului i-a provocat o hemoragie, dar a supraviețuit și a ajuns la Sinaia pe 18 iulie.

În timp ce se afla în vechea odaie a copiilor din Pelișor, Carol, fiica ei Lisabetta și fiul lui Carol, Mihai, s-au adunat în jurul ei. Din când în când, Maria îi chema pe Nicolae și pe Ileana, copiii ei preferați și pe generalul Zwiedineck. Carol, crud până la sfârșit, l-a oprit pe Zwiedineck să intre în cameră și a întârziat să intre în contact cu fratele și sora lui până când Maria a intrat în comă la ora cinci după-amiaza. O jumătate de oră mai târziu, a murit.

Când Barbu Stirbey, care se afla în exil în Elveția, a cerut permisiunea de a se întoarce pentru înmormântarea Mariei, Carol a refuzat să-l lase să vină. Acest lucru a fost singurul act de răzbunare postumă pe care și l-a permis.

Ceea ce Carol nu a putut să controleze a fost durerea sinceră care a cuprins România la moartea Mariei. Bucureștiul s-a îmbrăcat în violet, culoarea de doliu pe care o ceruse regina și, de-a lungul liniei de cale ferată, care o ducea spre cimitirul de la Curtea de Argeș, țăranii îngenuncheau în rugăciuni. La fiecare stație de-a lungul liniei de cale ferată, mulțimile o așteptau aruncând atât de multe flori, încât sicriul reginei, pe care mult timp o numiseră “Mama Regina”, a dispărut aproape, acoperit de covorul gros de flori.

Testamentul Reginei Maria

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine;eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare:bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte:abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt:mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag;m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc;totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea:iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.

Şi acum vă zic rămas bun pe veci:de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn:dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.

Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.(…)

Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.

Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.

Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.

Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…)

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Regina Maria

Regina Maria, ultima romantică, prima femeie modernă

Regina Maria și pasiunea pentru frumos

© CCC