Sappho

Sappho, scris și Psappho (în dialectul eolic vorbit de poetă), 610-570 î.e.n., poetă lirică greacă, admirată foarte mult în toate epocile pentru frumusețea stilului scrierilor sale. A trăit 40 de ani.

Se clasează alături de Arhiloh și Alcaeus (Alceu), printre poeții greci, pentru capacitatea de a impresiona cititorii prin vitalitatea emanată de personalitatea sa.

Născută în Mitilene, pe insula Lesbos, se știu puține lucruri despre viața sa, reconstruită în cea mai mare parte din lucrările sale și din comentariile antice. Legendele despre Sappho abundă, multe fiind repetate de-a lungul secolelor. Aristocrată, provenind dintr-o familie nobilă, a fost probabil iubită de Alceu și, la fel ca acesta, a trebuit să se exileze în Sicilia pentru că s-a implicat în luptele politice din vremea ei, sprijinind partidul aristocratic împotriva tiranului Pittacus din Mitilene.

A fost căsătorită și mamă a unei fete pe nume Cleis. Conform scrierilor lui Ovidiu (Heroides, XV), s-ar fi aruncat în mare de pe stâncile insulei Lefkada (Leucada), la Capul Leucada, din dragoste pentru Phaon Mitilenianul, un marinar mai tânăr decât ea. Iubirea sa tragică a inspirat poeți și dramaturgi, în special pe scriitorul britanic John Lyly, în Sapho și Phaon, 1584; pe scriitorul austriac Franz Grillparzer, în Sapho, 1818; și pe poetul italian Giacomo Leopardi, în Ultimul cântec al lui Sappho, 1824.

Sappho a fondat, probabil, și a condus în Mytilene o școală pentru tinerele fete – o școală-cenaclu numită și ”Casa Muzelor”- o societate neoficială de femei numită “thiasos”, ale cărei membre aparțineau familiilor bune din epocă.

Dedicând poezii fetelor tinere alături de care trăia și pe care le introducea în arta cântecului, a poeziei și a dansului,  Anacreon și alți poeți au acreditat legenda că era invertită, legendă care a rămas atașată numelui ei. În nici un fel umbrită de această reputație, gloria lui Sappho a fost imensă pe tot parcursul Antichității, poezia sa bucurându-se de un mare succes: Platon a numit-o cea de-a zecea muză, opera sa fiind publicată de mai multe ori în perioada alexandrină.

Versurile sale, recitate în public, au fost imitate și traduse de Catullus, Horațiu și Ovidiu.

Dintre cele nouă cărți pe care le-a compus, doar 650 de versuri au supraviețuit, acestea fiind dedicate iubirii pasionale,  frumuseții, virtuții, naturii, dar și morții și mai ales Afroditei (Imnul Afroditei, poem de 28 de versuri, păstrat integral).

Cele mai faimoase versuri sunt cele pe care le-a dedicat iubirii pasionale, un stil considerat tipic sublimului antic. De asemenea, a cântat frumusețea naturii, a compus rugăciuni și versuri epice.

Odele sale se caracterizează printr-o pasionată invocare a iubirii, printr-un sentiment viu al naturii și prin prospețimea senzațiilor, evocate în metrul poetic creat de ea – metrul safic.

Practicând muzica, dansul și poezia, Sappho a creat în poezia Antichității ritmuri și metri noi (strofa safică).

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.