Sappho – o viață dedicată frumuseții
“Am slujit frumusețea. Există ceva mai măreț pe lume?” – Sappho
Sappho, poeta lirica greaca (630 / 620 i.e.n.- 565 i.e.n.), al carei nume era ortografiat si Psappho (in dialectul eolic vorbit de poeta), a fost foarte admirata pentru frumusetea stilului sau. Printre poeţii greci, este clasata alaturi de Archilochus şi Alcaeus (Alceu), pentru capacitatea sa de a impresiona cititorii prin vitalitatea emanata de personalitatea sa. Exprimarea sa conţine elemente din vorbirea autohtona eolica şi din tradiţia poetica eolica, cu urme din vocabularul epic familiar cititorilor lui Homer. Frazarea este concisa, directa şi pitoreasca. Avea capacitatea de a se distanta şi de a-si judeca in mod critic extazele şi durerea, dar emoţiile transmise nu-si pierdeau cu nimic din forţa prin faptul ca versurile erau concepute intr-o atmosfera de liniste si meditatie.
Nu se cunosc decat puţine informaţii sigure despre Sappho. Viata si opera sa nu pot fi reconstituite decat prin prisma deformanta a legendelor contradictorii care le inconjoara. Sursele fiind mult mai tarzii fata de epoca in care a trait, informatiile trebuie să fie luate in considerare cu prudenţă. Potrivit lui Strabon, Sappho ar fi fost contemporana concetateanului sau, poetul Alceu (circa 620) şi tiranului Pittacus (645-570). Souda afirma ca s-a nascut (sau era in mod sigur in viata, termenul grecesc nefiind clar), in timpul celei de-a 42-a Olimpiade (612 / 608 i.e.n.). In prezent, există un consens asupra faptului că s-ar fi născut in jurul anului 630 i.e.n., in Mytilene, pe insula Lesbos, şi ca 620 i.e.n. corespunde unei date in care aceasta se afla in viata.
Părinţii sai, Scamandronymos şi Cleis, persoane notabile ale oraşului, ar fi fost angajati in afaceri legate de politica, ceea ce s-a repercutat in mod defavorabil asupra fiicei. Astfel, Sappho a fost exilata in Sicilia impreuna cu prietenul sau Alceu, intre 607 – 590, din motive politice, si s-a intors in Mytilene in 570. Opera sa conţine doar cateva aparente aluzii faţă de tulburările politice ale timpului, in schimb sunt frecvent reflectate in versurile lui Alceu.
Era cunoscută ca fiind “Lesbiana”, adica “persoana celebra sau celebritate din Lesbos”. A fost descrisă ca fiind mica de statura, bruneta si cu pielea mata.
Un papirus din Oxyrhynchus (avand numarul 1880), confirmă cele mai multe dintre aceste informaţii. Cu toate acestea, Ovidiu afirma ca aceasta si-ar fi pierdut tatal la varsta de 6 ani. In plus, ar fi avut trei frati: Characos, care si-a risipit averea in Egipt pentru o curtezană din Naucratis, numita Doricha, Eurygios despre care se cunosc putine lucruri si Larichos care era paharnicul pritaneului din Mytilene.
Sappho purtând în păr o coroniță de violete, detaliu din tabloul pictorului Sir Lawrence Alma-Tadema, Sappho și Alceu. Pictorul o înfățișează privindu-l vrăjită pe contemporanul său Alceu
Legendele despre Sappho abunda, multe fiind repetate de-a lungul secolelor. S-a spus, de exemplu, ca ar fi fost căsătorită cu un anume Kerkylas, un barbat bogat din insula Andros (mulţi cercetatori contesta această afirmaţie, gasind dovezi in scrierile greceşti ale poetilor comici de mai tarziu) şi a avut o fiica careia i-a dat numele mamei sale, Cleis sau Claïs, şi pe care o considera mai presus de orice (informatie preluata dintr-un poem de-al sau).
Multi critici moderni considera adevarata legenda conform careia Sappho s-a aruncat in mare, spre o moarte sigură, din varful stancii din Leucate din cauza dragostei neimpartasite pentru Phaon Mytilenianul, un marinar mai tanăr decat ea.
Legenda potrivit careia a parasit insula sau a fost exilata in Sicilia poate fi adevărata, dar aceasta si-a trăit cea mai mare parte din viata in oraşul natal Mytilene de pe insula Lesbos.
Sappho a fondat, probabil, si a condus in Mytilene o scoala pentru fete – o scoala-cenaclu numită și ”Casa Muzelor”- o societate neoficiala de femei numita “thiasos”, ale carei membre apartineau familiilor bune din epoca si care doreau sa se indeletniceasca cu lucruri placute, printre care si compunerea si recitarea de versuri. Sappho le preda poezie, muzică, dans şi misterele Afroditei. Scopul acestei scoli era acela de a permite tinerelor sa atinga idealul de frumuseţe feminină pe care Muzele şi zeiţa Afrodita, pe care o onorau, le incarnau. Fetele nu deveneau preotese ale Afroditei, ci se căsătoreau.
Astfel, scopul acestei comunitati “thiasos Safice” era si educarea tinerelor in special in vederea căsătoriei. Afrodita era divinitatea tutelară a grupului şi sursa de inspiratie a acestuia. Sappho era apropiata si slujitoarea zeiţei, precum si intermediara intre aceasta si tinerele fete. Imaginile frecvente din poezia lui Sappho includ flori, ghirlande stralucitoare, scene naturaliste in aer liber, altare cu fum de tămâie, unguente parfumate pentru corp şi păr, adică, toate elementele ritualurilor Afroditei. In “thiasos”, fetele erau educate in spiritul gratiei si elegantei, pentru seductie si dragoste: sa cante, sa danseze, sa recite poezii, toate acestea jucand un rol central in acest proces educational şi in alte ocazii culturale.
Temele ei sunt invariabil cu caracter personal, in primul rand in legatura cu thiasos-ul sau, termenul obişnuit (acest termen nu a fost găsit in scrierile existente ale lui Sappho), pentru comunitatea feminina cu fundal religios si educational care s-a reunit sub conducerea ei. Sappho ataca in poemele sale alte “thiasoi”, conduse de alte femei.
Nu este uşor sa se extraga din putinele informatii pastrate ceea ce reprezinta realitati obiective, dincolo de legende si traditii perpetuate de-a lungul secolelor. Faptul ca legenda i-a atribuit un sfarsit tragic, conform careia a sfarsit inecata in mare, poate fi tot atat de bine o confuzie cu o alta Sappho ce canta din lira si avea reputatia unei femei libertine. Din aceste informatii a caror obiectivitate nu poate fi verificata, a apărut intriga care i-a inspirat lui Gounod o opera ce poarta numele lui Sappho.
Datorita poeziilor dedicate fetelor alaturi de care trăia şi carora le era mentor, poeţi ca Anacreon au acreditat legenda că era invertita. Nu se cunoaşte modul in care poemele sale au fost publicate şi difuzate in timpul vieţii ei şi in următoarele trei sau patru secole. In epoca Scolii din Alexandria (secolele II si III i.e.n.), ceea ce a supravietuit din opera sa a fost colectat si publicat intr-o editie standard de nouă cărţi de versuri lirice, impărţite in funcţie de tipul versificatiei. Această ediţie nu a supravietuit dincolo de Evul Mediu timpuriu. In 1073, episcopul Bizanţului a distrus cele nouă cărţi de versuri ale sale.
Pana in secolul VIII sau IX e.n., opera lui Sappho a fost cunoscuta numai din fragmente şi citate risipite in operele altor autori. Dintre poemele sale, numai oda inchinata Afroditei, de 28 de versuri, este completa. Următorul fragment mai lung este de 16 versuri. Incepand din 1898, numarul acestor fragmente a crescut mult prin descoperirea de papirusuri care le contineau, desi in opinia unor cercetători, nimic nu egaleaza in calitate cele două poeme mai lungi deja cunoscute.
Scrierile sale nu au provocat mari controverse in timpul vieţii sale. Potrivit lui Claude Mosse, moravurile erau foarte libere la acea vreme, in acel tip de societate. Asfel, Sappho era deja celebra in Antichitate, iar versurile sale erau foarte apreciate: Platon a numit-o a zecea muza (intr-o epigrama care, probabil, i-a fost atribuita in mod eronat lui Platon). Mai tarziu, Alphonse de Lamartine a evocat-o intr-un poem pe care i l-a dedicat.
A scris un mare numar de ode, epigrame, elegii, epitalamuri (cantece nuptiale, mici poeme sau cantece de nuntă in cinstea tinerilor căsătoriți) si a inventat strofa numita Safica, un tip de cadenţă utilizat in principal in tragedii. Temele principale ale poeziei sale sunt de natura intima, cum ar fi iubirile, geloziile si animozitatile care se dezvoltau in acea atmosfera. Stilul sau, materializat in cea mai mare parte in dialectul local, nu in limba literara, este concis, direct si pitoresc, exprimand o varietate de sentimente, inclusiv dragostea sa pentru femei.
Tot ce a rămas pana in prezent sunt 650 de versuri dedicate iubirii pasionale, Afroditei (Imnul Afroditei, poem de 28 de versuri, pastrat integral), frumusetii, naturii si mortii. Odele sale se carcterizeaza printr-o pasionata invocare a iubirii, printr-un sentiment viu al naturii si prin prospetimea senzatiilor, evocate in metrul poetic creat de ea – metrul safic.
Imn catre Afrodita
Pe tron de aur, tu Afrodita eternă
Frumoasă fiică-a lui Zeus, eu te rog fierbinte
nu-mi pune în suflet
amărăciuni și doruri,
ci ca deunăzi când ai venit ascultându-mi
din depărtare strigătul meu și oftatul
și părăsindu-ți mândrul palat de la zare,
porneai spre mine albă, în carul de aur, –
tu vino iarăși!
Frumoase păsări repezi, la car văzusem
cum te aduc spre noi, cu bătăi de aripi.
Ce repede zburau. Tu, de trei ori slăvită,
cu chip zeiesc, ales, ai surâs spre mine,
m-ai întrebat ce am de te chem într-una
și ce vrea, turburat, zbuciumatu-mi suflet –
– ”Pe cine ai vrea tu să-ți aducă Pito
Iubirii tale, deci ? De ce suferi Sapho?
Fugind de tine, el în curând spre tine
o să alerge și-o să-ți stea alături !
De nu-ți primește darul, – în curând el însuși
Va fi să-ți deie daruri. Și de nu te place
Curând te va iubi, ca prins de flăcări ”.
Deci vino iarăși Zeiță și fă să-mi piară
aceste gânduri grele. Și împlinește-mi
tot ce-mi dorește inima. Te chem, Zeițo!
***
Strofă safică: strofă compusă din patru versuri, primele trei safice, iar ultimul adonic.
Vers safic: vers endecasilabic (11 silabe) cu cinci picioare (trei trohei, doi iambi și o silabă), cu cezură după al doilea picior, folosit în vechea lirică greacă și latină
Vers adonic: vers format dintr-un dactil și un spondeu sau un troheu, folosit în versificația greacă și latină.
Greaca eolică este un termen lingvistic folosit pentru a descrie o mulțime de sub-dialecte arhaice grecești, vorbite, în special, în Boeoția (o regiune din Grecia Centrală), Tesalia si în insula egeeana Lesbos și în alte colonii grecești din Asia Minor. Probabil că vorbitorii de greacă eolică reprezintă al doilea val de migrații (i.e. aheean) ale grecilor (elini) de pe câmpiile Europei Centrale (sau, conform altor opinii, din Ucraina de astăzi) pe teritoriul lor curent. Dialectul eolic conține multe arhaisme, în comparație cu alte dialecte antice grecești (i.e. ionic-atic, doric, nord-vestic și arcado-cipriot), precum și multe inovații.
Papirusurile din Oxyrhynchus: ansamblu de papirsuri antice grecesti, descoperite in situl din Oxyrhynchus, oras din Egiptul de Sus, situat la 160 km S-SV de Cairo.
Thiasos: in mitologia greacă şi in religie, “thiasos” era suita extatica a lui Dionysos, adesea reprezentata in pictura sub forma unor petrecăreţi.
© CCC