Sărbătoarea Crăciunului, origine și tradiții

Crăciunul este sărbătoarea creștină care celebrează nașterea lui Iisus. Termenul englezesc Christmas („Liturghie în ziua lui Hristos”) este de origine destul de recentă. Termenul anterior, Yule, poate să fi derivat din cuvântul germanic, jōl sau cel anglo-saxon, geōl care se referea la sărbătoarea solstițiului de iarnă. Termenii corespunzători în alte limbi – Navidad, în spaniolă, Natale, în italiană, Noël, în franceză – toate denotă probabil nașterea. Cuvântul german Weihnachten denotă „noaptea sfântă”.

De la începutul secolului XX, Crăciunul a fost, de asemenea, o sărbătoare laică de familie, respectată de creștini și necreștini deopotrivă, lipsită de elemente creștine și marcată de un schimb de cadouri din ce în ce mai elaborat. În această sărbătoare laică a Crăciunului, o figură mitică, numită Moș Crăciun, joacă un rol esențial.

Nașterea Domnului, frescă de Giotto, cca. 1305–1306,

Capela Scrovegni, Padova, Italia.

Originea și evoluția

Comunitatea creștină timpurie a făcut distincția între identificarea datei nașterii lui Iisus și celebrarea liturgică a acestui eveniment. Respectarea efectivă a zilei nașterii lui Iisus întârzia să apară. În special, în primele două secole ale creștinismului a existat o puternică opoziție față de recunoașterea zilelor de naștere ale martirilor ca, de altfel, și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii au oferit comentarii sarcastice despre obiceiul păgân de a sărbători zilele de naștere când, de fapt, sfinții și martirii ar trebui să fie cinstiți în zilele martiriului lor – adevăratele „zile de naștere”, din perspectiva bisericii.

Originea precisă a atribuirii datei de 25 decembrie ca dată de naștere a lui Iisus este neclară. Noul Testament nu oferă indicii în acest sens. 25 decembrie a fost identificată, pentru prima dată, ca data nașterii lui Iisus de către Sextus Julius Africanus în anul 221 și ulterior a devenit data universal acceptată. O explicație larg răspândită a originii acestei date este aceea că 25 decembrie este “dies solis invicti nati” („ziua nașterii soarelui neînvins”), o sărbătoare populară în Imperiul Roman care celebra solstițiul de iarnă ca simbol al renașterii soarelui, alungării iernii și vestirii renașterii primăverii și verii. Într-adevăr, după ce 25 decembrie a devenit acceptată  pe scară largă ca data nașterii lui Isus, scriitorii creștini au făcut frecvent legătura dintre renașterea soarelui și nașterea Fiului. Una dintre dificultățile acestui punct de vedere este că sugerează indiferența din partea bisericii creștine de a-și însuși o sărbătoare păgână, pe când biserica timpurie avea intenția să se deosebească categoric de credințele și practicile păgâne.

O a doua viziune sugerează că 25 decembrie a devenit data nașterii lui Iisus printr-un raționament a priori care a identificat echinocțiul de primăvară ca fiind data creației lumii și a patra zi a creației, când lumina a fost creată, ca zi a concepției lui Iisus (adică, 25 martie). 25 decembrie, nouă luni mai târziu, a devenit apoi data nașterii lui Iisus. Multă vreme, sărbătoarea nașterii lui Iisus a fost considerată, împreună cu botezul său, pe 6 ianuarie.

Crăciunul a început să fie sărbătorit pe scară largă, cu o liturghie specifică, în secolul al IX-lea, dar nu a atins importanța liturgică nici a Vinerii Sfinte, nici a Paștelui, celelalte două sărbători creștine importante. Bisericile romano-catolice oficiau prima Liturghie de Crăciun la miezul nopții, iar bisericile protestante organizau din ce în ce mai mult slujbe de Crăciun, la lumina lumânărilor, seara târziu, pe 24 decembrie. Un serviciu special de „lecții și colinde” îmbina colindele de Crăciun cu lecturile din Scriptură care povesteau istoria mântuirii de la Căderea din grădina Edenului până la venirea lui Hristos. Serviciul, inaugurat de viitorul arhiepiscop de Canterbury, E.W. Benson, și adoptat la Universitatea din Cambridge, a devenit popular.

Niciunul dintre obiceiurile de Crăciun contemporane nu își are originea în afirmațiile teologice sau liturgice și majoritatea sunt de dată destul de recentă. Umanistul renascentist Sebastian Brant a consemnat, în Das Narrenschiff (Corabia nebunilor, 1494), obiceiul de a împodobi casele cu ramuri de brad. Chiar dacă există o oarecare incertitudine cu privire la data precisă și la originea tradiției pomului de Crăciun, se pare că brazii împodobiți cu mere au fost cunoscuți pentru prima dată la Strasbourg în 1605. Prima utilizare a lumânărilor pe ramurile de brad a fost înregistrată ca aparținând unei ducese din Silezia în 1611.

Coroana Adventului – făcută din ramuri de brad, cu patru lumânări care simbolizează cele patru duminici ale perioadei Adventului – are o origine și mai recentă, în special în America de Nord. Obiceiul, care a început în secolul al XIX-lea, dar avea rădăcini în secolul al XVI-lea, implica inițial o coroană de brad cu 24 de lumânări (cele 24 de zile dinainte de Crăciun, începând cu 1 decembrie), dar dificultatea de a plasa atât de multe lumânări pe coroană a redus numărul la patru.

Coroana Adventului

Coroană clasică a Adventului cu doar 4 lumânări

Un obicei similar este calendarul Adventului, care are 24 de deschideri, câte una fiind deschisă în fiecare zi începând cu 1 decembrie.

Calendarul Adventului

Conform tradiției, calendarul a fost creat în secolul al XIX-lea de o gospodină din München care se săturase să răspundă întruna la întrebarea când va veni Crăciunul. Primele calendare comerciale au fost tipărite în Germania în 1851. Pregătirea intensă pentru Crăciun, care face parte din comercializarea sărbătorii, a estompat distincția liturgică tradițională dintre Advent și perioada Crăciunului, așa cum se poate vedea din amplasarea pomilor de Crăciun în sanctuare cu mult înainte de 25 decembrie.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, practica de a oferi cadouri membrilor familiei a devenit familiară. Din punct de vedere teologic, ziua Crăciunului le amintea creștinilor de darul lui Iisus pentru omenire, chiar dacă venirea Înțelepților, sau a magilor, la Betleem, sugera faptul că această sărbătoare este cumva legată de daruri.

Practica oferirii de cadouri, care datează din secolul al XV-lea, a contribuit la formarea opiniei că sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare laică axată pe familie și prieteni. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care puritanii din Vechea și Noua Anglie s-au opus sărbătoririi Crăciunului și atât în ​​Anglia, cât și în America, au reușit să interzică respectarea acesteia.

Tradiția de a sărbători Crăciunul ca o sărbătoare laică de familie este splendid ilustrată de o serie de colinde englezești de „Crăciun”, precum „Here We Come A-Wassailing” (Aici ajuns-am cu colindul) sau „Deck the Halls” (Împodobiți casele – Deck the halls with boughs of holly / Împodobiți casele cu ramuri de ilex).

Acest lucru poate fi văzut și în practica trimiterii felicitărilor de Crăciun, care a început în Anglia în secolul al XIX-lea. Mai mult, în țări precum Austria și Germania, legătura dintre sărbătoarea creștină și sărbătoarea familiei se face prin identificarea Copilului Hristos ca dătătorul de daruri familiei. În unele țări europene, Sfântul Nicolae apare în ziua sărbătoririi sale (6 decembrie) aducând daruri modeste de bomboane și alte daruri copiilor.

În America de Nord, rolul premergător Crăciunului al sfântului creștin Nicolae a fost transformat, sub influența poeziei „O vizită a Sfântului Nicolae” (sau „A fost noaptea dinainte de Crăciun”), în rolul din ce în ce mai central al lui Moș Crăciun ca sursă a cadourilor de Crăciun pentru familie. Cu toate acestea, deși prin numele, cât și prin ținuta sa – o versiune a portului tradițional de episcop – Moș Crăciun își dezvăluie rădăcinile creștine, iar rolul său de a întreba copiii despre comportamentul lor din trecut îl reproduce pe cel al Sfântului Nicolae, este văzut ca o figură laică.

În Australia, unde oamenii participă la concerte în aer liber de colinde de Crăciun și iau cina de Crăciun pe plajă, Moș Crăciun poartă pantaloni scurți, roșii (de plajă) și o barbă albă.

În majoritatea țărilor europene, cadourile sunt schimbate în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie, în conformitate cu ideea că pruncul Iisus s-a născut în noaptea de 24. Dimineața de 25 decembrie a devenit, însă, momentul schimbului de cadouri în America de Nord. În Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, schimbul modest de cadouri avea loc în primele ore ale zilei de 25, când familia se întorcea acasă de la liturghia de Crăciun. Când seara zilei de 24 a devenit momentul schimbului de cadouri, liturghia de Crăciun a fost pusă în aceeași zi, seara târziu.

În America de Nord, deoarece dimineața zilei de 25 decembrie este timpul pe care familia îl acordă deschiderii cadourilor, a condus, cu excepția bisericilor catolice și a unor biserici luterane și episcopale, la sfârșitul virtual al organizării serviciilor bisericești în acea zi, o ilustrare izbitoare a modului în care obiceiurile societății influențează practicile liturgice.

Având în vedere importanța Crăciunului ca una dintre cele mai importante zile de sărbătoare creștină, majoritatea țărilor europene respectă, sub influența creștină, 26 decembrie ca a doua zi a sărbătorii de Crăciun. Această practică amintește vechea idee liturgică creștină conform căreia sărbătoarea Crăciunului, precum și cea a Paștelui și a Rusaliilor, ar trebui să dureze întreaga săptămână. Cu toate acestea, durata de o săptămână a fost redusă succesiv doar la ziua de Crăciun și o singură zi de sărbătoare suplimentară pe 26 decembrie.

Obiceiuri contemporane în ortodoxia răsăriteană și orientală

Bisericile ortodoxe răsăritene celebrează Crăciunul pe 25 decembrie. Cu toate acestea, pentru cele care continuă să folosească calendarul iulian pentru ritualurile lor liturgice, această dată corespunde cu 7 ianuarie din calendarul gregorian.

Bisericile comuniunii ortodoxe orientale sărbătoresc Crăciunul în mod diferit. De exemplu, în Armenia, prima țară care a adoptat creștinismul ca religie oficială, biserica își folosește propriul calendar. Biserica Apostolică Armeană sărbătorește Crăciunul pe 6 ianuarie.

În Etiopia, unde creștinismul a avut un lăcaș de cult încă din secolul al IV-lea, Biserica Ortodoxă Etiopiană Tewahedo sărbătorește Crăciunul pe 7 ianuarie.

Majoritatea bisericilor din Patriarhia Ortodoxă Siriană din Antiohia și din tot Orientul sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie; la Biserica Nașterii Domnului din Betleem însă, ortodocșii sirieni sărbătoresc Crăciunul pe 6 ianuarie odată cu Biserica Apostolică Armeană.

Congregațiile Bisericii Ortodoxe Copte din Alexandria urmează data de 25 decembrie din calendarul iulian, care corespunde cu Kiahk 29 din vechiul calendar copt.

[În Egiptul antic, Kiahk este a patra lună a sezonului Akhet (primul sezon al calendarului nilotic și corespunde perioadei de inundații ce se desfășoară în perioada 19 iulie – 15 noiembrie) din calendarul nilotic (bazat pe inundațiile Nilului). Această lună corespunde cu octombrie-noiembrie a calendarului gregorian.

Luna Kiahk ocupă un loc special în ritul Bisericii Ortodoxe Copte. Este cunoscută sub numele de „Luna lui Mariam” („Luna Mariei”) deoarece Nașterea Domnului conform calendarului copt cade pe 29 Koiak. Luna este caracterizată de laude frumoase la miezul nopții, care comemorează Întruparea Domnului și o venerează pe mama sa, Fecioara Maria, prin 4 cântece și 7 Theotokia (slăviri ale Sfintei Maria). La începutul lunii Koiak din anul calendaristic copt 1726, s-a spus că Fecioara Maria a apărut în bisericile din tot Egiptul.]

Obiceiuri contemporane în alte zone

Odată cu răspândirea creștinismului dincolo de Europa și America de Nord, sărbătoarea Crăciunului a fost transferată societăților din întreaga lume non-occidentală. În multe dintre aceste țări, creștinii nu sunt populația majoritară și, prin urmare, sărbătoarea religioasă nu a devenit o sărbătoare culturală. Obiceiurile de Crăciun din aceste societăți se fac adesea ecoul tradițiilor occidentale, deoarece oamenii au fost expuși creștinismului ca religie și artefact cultural al Occidentului.

În America de Sud și Centrală, tradițiile religioase și laice unice marchează sărbătoarea Crăciunului. În Mexic, în zilele premergătoare Crăciunului, este reconstituită căutarea de către Maria și Iosif a unui loc de ședere, iar copiii încearcă să rupă o piñata plină cu jucării și bomboane.

[Piñata este un obiect gol care poate lua forma unei figurine sau a oricărui alt obiect. Aceasta este de obicei umplută cu dulciuri și / sau jucării și este suspendată în aer cu o sfoară. Copiii, legați la ochi sau nu, înarmați cu un băț, încearcă să rupă piñata pentru a recupera ceea ce conține. Piñata este fabricată din materiale ușor de rupt, cum ar fi paie, papier mâché (pastă de hârtie pentru modelat figurine) sau lut. În mod tradițional, este realizată cu o formă umană sau animală.]

Crăciunul este un mare festival de vară în Brazilia, care include picnicuri, focuri de artificii și alte festivități, precum și o procesiune solemnă a preoților la biserică pentru a celebra liturghia de la miezul nopții.

În unele părți din India, pomul de Crăciun veșnic verde este înlocuit cu pomul de mango sau de bambus, iar casele sunt decorate cu frunze de mango și stele de hârtie. Crăciunul rămâne în mare măsură o sărbătoare eminamente creștină și de aceea nu este păstrată peste tot.

Japonia servește într-un alt mod drept ilustrare a sărbătoririi Crăciunului. În această țară, predominant shintoistă și budistă, aspectele laice ale sărbătorii – pomi și decorațiuni de Crăciun, chiar și cântecele de Crăciun precum „Rudolph the Red-Nosed Reindeer” (Rudolf, renul cu nasul roșu) sau „White Christmas” (Crăciun alb) – se păstrează pe scară largă, dar se  omit aspectele religioase.

So, this is Christmas – John Lennon

Christmas is a Season of Love 

© CCC

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.