Scurtă istorie a literaturii franceze (3)

Lectura (1903) de Théo van Rysselberghe.

Poetul belgian, Émile Verhaeren, este înfățișat într-un veston roșu.

Secolul al XIX-lea

Tendințe generale:

Începând de la Revoluția din 1789, timp de un secol, răsturnări profunde, generând crize, revoluții și lovituri de stat (1789, 1848, 1851, 1871), au remodelat societatea: sfârșitul privilegiilor din Vechiul Regim, ascensiunea burgheziei la putere, nașterea proletariatului muncitoresc. Toate acestea au transformat practicile politice și economia. Schimbările sociale au dat naștere la schimbări ideologice: dominația nobilimii este înlocuită de cea a demnitarilor, a notabilităților, ideologia aristocratică nu mai este decât nostalgie, fiind înlocuită de o ideologie burgheză bazată pe credința în progres, profit, morală.

Extinderea masivă a instrucțiunii / instruirii

Secolul al XIX-lea este perioada alfabetizării generalizate a francezilor (crearea liceelor ​​de către Imperiu, reglementările școlare din 1833 și 1849, legea Jules Ferry din 1883 care instituie școala primară, laică, gratuită și obligatorie). Educația oferită în licee favorizează educația literară; dar secolul al XIX-lea a cunoscut o extindere generală a însăși noțiunii de știință. Toate disciplinele progresează și fiecare ramură a cunoașterii tinde să se constituie într-o știință autonomă. O cunoaștere de tip enciclopedic nu mai este posibilă pentru o persoană. Dezvoltarea științelor exacte influențează gândirea filosofică, unde sistemele materialiste și științifice sunt consolidate.

Public nou, noi mijloace de răspândire

Instituția literară se va adapta, într-o societate nouă, unui public în creștere, până atunci fiind înscrisă într-un și pentru un mediu privilegiat. Cu toate acestea, acest nou public nu este lipsit de cultură, dar nu are nici activitățile de agrement, nici mijloacele financiare, nici pregătirea avansată care să permită accesul direct la cultura științifică.

Nevoile sale vor fi satisfăcute prin distribuirea masivă, în special a romanelor produse în serie, și prin presă, care devine un mediu cultural incomparabil. Dominația sa asupra publicului poate fi văzută, de exemplu, din faptul că gânditorii sau politicienii rezultați din jurnalism sunt din ce în ce mai numeroși pe parcursul secolului.

În 1835, Émile de Girardin a creat La Presse (Presa), primul jurnal cu tiraj de masă la un preț foarte modest; a răspândit o parte din literatură cu ajutorul romanului foileton. Prin intermediul jurnalului, romancierii la fel de variați și de prestigioși precum Balzac, Dumas, Sue sau Flaubert răspândesc multe dintre lucrările lor. Începând din 1870, inovațiile tehnice au permis un tiraj masiv (300.000 de exemplare), revistele și magazinele s-au înmulțit în direcțiile unui public specific.

După ce a favorizat romanul realist, jurnalul împinge spre o separare a funcțiilor: informațiile despre lume devin un fapt propriu jurnalisticii, în timp ce partea literară a jurnalului trece în ficțiunea evadării și idealizarea stereotipă. Creația literară autentică nu mai avea atunci locul său.

Un nou statut pentru scriitor

Odată cu Vechiul Regim, mecenatul dispare: prin cucerirea recunoașterii dreptului de autor și a posibilității de a trăi din scrisul lor, scriitorii nu mai sunt constrânși să confunde gândirea lor și aspirațiile clasei conducătoare. Dar apare apoi necesitatea de a traduce aspirațiile colective sau de a se raporta la un anumit public și, prin urmare, se supun legilor pieței comerciale care le evaluează ca pe valori la bursă. Acest sistem consacră triumful romanului și îi împinge pe poeții mai puțin adaptabili la marginalizare. Locul scriitorilor în societate este totuși departe de a fi neglijabil: indiferent dacă sunt considerați creatori de opinie, lideri politici (Lamartine) sau chiar simboluri vii precum Hugo, o comunitate se recunoaște în ei. În plus, școala contribuie la formarea în mentalități a imaginii „scriitorului mare om”.

O epocă dificil de trăit

Situația scriitorilor și a artiștilor este totuși paradoxală: sunt admirați, dar, în același timp, priviți ca suspecți de o burghezie care caută în primul rând divertismentul și ordinea morală. Astfel, atunci când apără idealurile politice sau umanitare, autorii observă clivajul dintre aspirațiile lor și realitatea observată, dorința lor de acțiune eficientă și neputința la care sunt reduși, generozitatea individuală și egoismul claselor conducătoare. Această contradicție este resimțită cu înverșunare de cei care refuză să se conformeze ideologiei burgheze consacrate, iar operele lor sunt impregnate de pesimism. Au sentimentul că nu sunt înțeleși, se simt izolați și tind să formeze între ei un mediu închis. Ei exprimă mai ales anxietatea lor față de viață, care constituie o legătură profundă între mișcări diverse și complexe, pe care principiile lor estetice par să le separe.

Acest mal de vivre sau rău al secolului, în germene în rousseauism, și-a găsit expansiunea deplină în rândul romanticilor (Musset, Nerval), a continuat cu spleen-ul lui Baudelaire și, la sfârșitul secolului, în atitudinile decadente sau simboliste. Chiar și poveștile realiste îi poartă amprenta.

Mal du siècle: o întreagă generație, dezamăgită de visele sale de măreție după căderea Imperiului, se recunoaște în René de Chateaubriand. Răul lui René va deveni răul secolului. Sufletul, avid de infinit, însetat de absolut, suferă de limitele impuse de destinul pământesc. Inima este plină de pasiuni violente pe care nimic de pe acest pământ nu le poate satisface. Este „valul pasiunilor”, așa cum îl descrie Chateaubriand:

„Imaginația este bogată, abundentă și minunată, existența săracă, uscată, deziluzionată. Trăim cu inima plină într-o lume goală.” Starea de spirit este sumbră și se cultivă de bună voie melancolia.

Astfel, secolul al XIX-lea este marcat de contradicții care uneori se confruntă în conștiința aceluiași individ. Există sentimentul de a trăi într-un moment de bulversare socială, bogat în speranța într-un progres colectiv (tehnic, economic, politic …). Dar dezamăgirile și plictiseala în fața platitudinii realității cotidiene îi împing pe artiști și o parte din public să se îndrepte spre trecutul istoric sau individual, idealul, religia sau străfundurile psihicului. Această căutare a valorilor în care individualitatea își poate găsi împlinirea și aceste preocupări sunt perceptibile de-a lungul secolului și vor fi încă resimțite în secolul al XX-lea.

Gust pentru Antichitate și geneza Romantismului (1780-1820)

1793 – Marchizul de Condorcet, Tablou istoric al progresului spiritului uman

1802-1809 – François René de Chateaubriand, Geniul creștinismului, René, Martirii, Atala, Memorii de dincolo de mormânt

1807 – Doamna de Staël, Corinne

1810 – Doamna de Staël, Despre Germania

1816 – Benjamin Constant, Adolf

Revoluția care a izbucnit în 1789, după zece ani de criză economică și politică, este în mare măsură legată, din punct de vedere ideologic, de mișcarea filosofică și de o latură a rousseauismului (instinctul ghidat de rațiune, virtute, deism, fericire, justiție), care își găsește apogeul în Declarația drepturilor omului și cetățeanului.

Afirmând succesul punctelor de vedere și aspirațiilor burgheziei, a adus la apogeul său o expresie artistică numită în zilele noastre neoclasicism. Arta era atunci marcată de gustul pentru frumosul în stil antic și de căutarea într-o  mai mare măsură a unei simplificări atât în pictură, cât și în arhitectură, precum și în costumul feminin.

Grecia și Roma sunt la modă, dar se dorește să se afirme, prin aceste forme ale trecutului, valori foarte moderne despre care se crede că își găsesc originea în Antichitate: simplitate, eroism, Stat, măreție, Patrie.

Literatura în sine nu este foarte creativă: André Chénier, ghilotinat în 1794, este singurul poet ilustru din această perioadă. Dar discursurile marilor oratori ai Revoluției (Desmoulins, Danton, Robespierre, Saint-Just), hrănite de retorică și istorie romană, sunt o formă în care didacticismul politic redescoperă violența și pasiunea. În același timp, s-au născut și jurnale mai pasionate și mai populare, precum Prietenul poporului lui Marat (L’Ami du Peuple de Marat) și Părintele Duchesne de Hébert.

Imperiul (1804-1815) moștenește din mișcarea neoclasică în care găsește sprijin și războaiele napoleoniene l-au răspândit în Europa cu ideile liberale din secolul al XVIII-lea.

Neoclasicismul s-a aliat temporar cu ceea ce era, de fapt, noutatea radicală de la sfârșitul secolului al XVIII-lea: estetica sublimului moștenită de la Diderot și cealaltă parte a rousseauismului: sentimentul, anxietatea, studiul ego-ului.

Influența germană (Sturm und Drang: Goethe, Schiller) și cea engleză, apoi revenirea în forță a catolicismului sub Imperiu, în sfârșit, o reacție violentă împotriva oricărui lucru care amintește de Revoluție, va ajuta la cultivarea și transformarea în estetică a violenței, „valul pasiunilor”, supranaturalul. Înainte de triumful romantismului, apar diverse cercetări în această direcție.

* Literatura este impregnată de violență (Marchizul de Sade), de melodramă adesea adaptată romanelor, în special din seria Romanului Negru, Roman Noir, (Lewis, Mary Shelley – soția poetului Percy Bysshe Shelley).

* Revenirea la valorile naționale și religioase are ca rezultat redescoperirea literaturii naționale antice, în special celtice, și a mitologiilor. Prin acestea, are loc o revenire la epopee și un entuziasm pentru toate sursele nordice. Multe forme de religiozitate se dezvoltă, uneori însoțite de mister și misticism (Emanuel Swedenborg).

* O reflecție asupra forțelor istorice evidențiază studiul grupurilor umane (Volney, Condorcet, Bonald, de Maistre).

* Expresia nefericirii (mal de vivre) este deosebit de clară la Senancour, Doamna de Staël, Benjamin Constant și Chateaubriand.

Mișcarea romantică (1820-1850)

Cuvântul „romantism” indică o concepție a vieții demnă de roman, făcând din om un erou a cărui sensibilitate domnește asupra lumii. Trăsătură importantă a mentalităților din această epocă, care afectează toate formele de expresie artistică, el afirmă primatul emoției asupra intelectualității și poezia profundă a vieții. Romantismul își concentrează atenția asupra individului (Eul), caută o schimbare spațială (gust pentru exotism), temporală (gust pentru istorie), socială (interes pentru oameni, despre care acești autori nu știu prea multe și adesea mitologizează), religioasă (gustul pentru misticism, pentru sacru care oferă o alternativă la mediocritatea socială).

Romantismul: mișcare literară și artistică care s-a răspândit în toată Europa de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. A atins apogeul în Franța în anii 1810-1835 și se caracterizează prin apariția unei noi sensibilități, favorizată după 1815 de dezechilibrul pe care l-a provocat căderea Imperiului în sufletele tinerilor. Conștiințele dezamăgite au sentimentul că nu își au locul în această lume: uneori, se complac în tristețe, vise sau singurătate și își revarsă melancolia; alteori, animați de energia revoltelor sau a ambiției, se angajează în acțiune. Această stare de sensibilitate este însoțită de o reînnoire profundă a formelor literare. Romantismul reiese din constrângerile impuse de estetica clasică:

în teatru, suprimarea regulii unităților, eliberarea limbajului, amestecarea genurilor; în poezie, explozie de lirism; în ceea ce privește romanul, acesta devine cadrul expresiei personale și un instrument pentru explorarea lumii exterioare. Romantismul s-a epuizat la mijlocul secolului: triumful spiritului burghez (simțul realităților concrete, importanța acordată banilor) au adus limite severe revărsărilor lirice. Noile generații literare sunt într-adevăr „pozitive”, favorizând realismul și naturalismul.

Lirism: inițial o formă de poezie menită să fie cântată cu acompaniamentul lirei. Ulterior, orice poezie care exprimă emoția și sentimentele scriitorului se numește lirică: bucurii sau dezamăgiri în dragoste, nostalgia amintirii și a un trecut care a fugit prea repede, frumusețea liniștitoare a naturii în care ne refugiem, durerea de a fi pierdut pe cineva drag, meditația asupra soartei omului, entuziasmul religios, expresia ” un angajament politic.

1820 – Alphonse de Lamartine, Meditații poetice

1822 – Victor Hugo, Ode

1822 – Alfred de Vigny, Poeme

1822-1844 – Charles Nodier, Povești

1830 – Victor Hugo, Hernani

1831 – Victor Hugo, Notre-Dame de Paris

1833-1846 – Jules Michelet, Istoria Franței

1835 – Alfred de Musset, Nopțile, Lorenzaccio

1835 – Alfred de Vigny, Chatterton

1851 – Gérard de Nerval, Călătorie în Orient

1854 – Gérard de Nerval, Fiicele focului, Aurelia

1856 – Victor Hugo, Contemplațiile

1859-1883 – Victor Hugo, Legenda secolelor

1862 – Victor Hugo, Mizerabilii

Romantismul este o mișcare a tinerilor care, cu unele excepții, nu au cunoscut Vechiul Regim. Unii trăiesc din scrisul lor, alții sunt funcționari publici. Romantismul deține propriile sale saloane în jurul liderilor săi (Charles Nodier, Victor Hugo).

Hugo obține o audiență populară și de durată, este o excepție.

Liberalismului Monarhiei din Iulie, romanticii îi opun legitimitatea poporului și alunecă spre stânga: idealiștii, umanitari și populari, sunt sensibili la tulburările sociale și la revoluțiile europene. Eșecul Revoluției din 1848 a însemnat sfârșitul acestor speranțe. Lamartine și Hugo sunt singurii care s-au angajat energic în politică.

Influențați de autorii germani (Novalis, Hoffmann, Schiller) și englezi (Byron, Shelley), romanticii au o idee foarte înaltă despre artă și geniu. „Eul” textelor este din ce în ce mai des autobiografic. Tot mai mulți autori refuză regulile, formele și coveniențele clasice și doresc să transpună în artă ceea ce este în natura însăși: urâtul, oribilul. Vocabularul se extinde, efectele sonore capătă importanță în poezie. Sensibilitatea este fundamentul unei estetici (Delacroix, Berlioz, Chopin, Lizt).

Principalele forme literare sunt teatrul în care piesele romantice se apropie de clasici și de poezie. Literatura fantastică înflorește.

Romantismul, patru tendințe

* Utopiile sociale.

Gândirea politică dezvoltă un socialism utopic care susține progresul și reînnoirea umanității (Saint-Simon, Fourier, Proudhon). Destul de aproape, catolicismul social (Lamennais).

* Romantismul negru sau gotic

Repertoriul situațiilor violente și stereotipe. În aceste lucrări deseori scurte, morbiditatea și anxietatea sunt exacerbate. Toți autorii cedează fascinației sale (Hugo, Balzac, Gautier).

De amintit în special Ch. Nodier și Aloysius Bertrand, a cărui lucrare Gaspard al nopții (1842) deschide calea către poemul în proză.

* Romanul istoric

Romancierii împrumută din cadrul istoric contemporan sau trecut. Succesul scoțianului Walter Scott va fi continuat în Franța de Alexandre Dumas cu Cei trei muschetari (1844).

* Romanul foileton

Acestea sunt romanele care au cel mai mare succes, construiesc un univers maniheean în care cititorul se regăsește cu ușurință în ciuda abundenței intrigilor: răufăcători bruni, frumoși și cruzi, la fel de singuri ca și dușmanii lor, salvatori mărinimoși și caritabili, eroine blonde și pure. Sub aceste semne simple, mesajul este vehement și subiectele abordate sunt grave: orașe în descompunere din cauza mizeriei sociale care generează crimă, abandon moral și material în care se luptă copilăria și bătrânețea, brutalitatea moravurilor, înrobirea femeilor. Romanul-foileton oferă remedii: caritate, justiție, iubire, revoluție socială, chiar socialism, dând dovadă de încredere în solidaritate și progres.

1842 – Eugène Sue, Misterele Parisului

1844 – Paul Féval, Misterele Londrei

1859 – Ponson du Terrail, Rocambole, Dramele Parisului

Realism și naturalism (1830-1900)

Prin roman, secolul XIX încearcă o descriere enciclopedică a realității. Legătura dintre scriere și realitate arată noua importanță acordată forțelor materiale: analiza lor pare esențială pentru a ajunge la adevărul psihologic și a înțelege ființa socială. De acum înainte, ficțiunile au cadre spațiale și temporale apropiate de cele ale cititorului (sau exacte din punct de vedere istoric) și se desfășoară în toate cercurile sociale. Acești autori consideră că nicio excludere estetică sau morală nu trebuie să împiedice tratarea unui subiect adevărat. Școala naturalistă, după 1870, va adăuga doar scopuri științifice acestor principii și își va afirma credința într-o literatură capabilă să ofere o cunoaștere pozitivă a realității.

1830 – Stendhal, Roșu și negru

1834 – Honoré de Balzac, Moș Goriot

1842 – Honoré de Balzac, Comedia umană

1857 – Gustave Flaubert, Doamna Bovary

1865 – Edmond & Jules de Goncourt, Germinie Lacerteux

1869 – Gustave Flaubert, Educația sentimentală

1871-1893 – Émile Zola, Les Rougon-Macquart

1873 – Alphonse Daudet, Povești de luni

1880-1890 – Guy de Maupassant, O viață

1881 – Jules Vallès, Copilul

1894 – Jules Renard, Morcoveață (Păr roșu)

1900 – Octave Mirbeau, Jurnalul unei cameriste

Pozitivism: curent de gândire dominat de personalitatea lui Auguste Comte conform căruia singura cunoaștere posibilă se bazează pe experiență și pe studiul faptelor. Pozitivismul a exercitat o influență importantă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atât în ​​roman (realism și naturalism), cât și în poezie (Parnas).

Realism: incepând din Al Doilea Imperiu (1852), anumiți scriitori (în special Flaubert și Maupassant), ca reacție împotriva Romantismului, își bazează estetica pe o observație și o reprezentare atentă a realității. Realismul se caracterizează prin căutarea poveștilor adevărate, printr-o abordare corectă și precisă a personajelor și a mediului social, și în sfârșit, printr-o scriere impersonală și obiectivă.

Naturalism: mișcare literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dominată de personalitatea lui Émile Zola care intenționează să aplice în literatură o metodă de experimentare științifică. Romancierul naturalist este convins de faptul că comportamentul uman, trăsăturile de caracter, sentimentele sunt condiționate de ereditate, mediul social și starea fiziologică a corpului. El susține că își lasă personajele să acționeze, conform legilor mecanice: o astfel de pasiune, acționând într-un astfel de mediu și în astfel de circumstanțe, va produce un astfel de efect.

Autorii burghezi trăiesc acum din scrisul lor. Mișcarea realistă suplinește treptat romantismul în producerea unor autori celebri sau a punctelor de referință pentru conștiința politică (Afacerea Dreyfus). Cartea este din ce în ce mai mult o marfă, romanul este cel care se distribuie cel mai mult, făcând succesul marilor edituri (Hachette, Larousse).

La fel ca romanticii, unii realiști evoluează spre progresism. Ar trebui să se vorbească despre sărăcie și cauzele acesteia? Să se evoce toate aspectele moravurilor, chiar și ceea ce șochează conveniențele? Ce judecată să se exprime?

Alegerea subiectelor servește pentru a susține o teză și adesea pentru a acuza structurile sociale în numele oprimatului sau al individului. Autorii sunt fascinați de forțele progresului (capitalism: Balzac, Zola) și de descompunerea claselor dominante cărora le denunță egoismul și ipocrizia (Flaubert, Maupassant).

Nerăbdători la început să reprezinte obiectiv realitatea, vor dori, apoi, sub influența doctrinelor economice și politice, să scoată la lumină mecanismele sociale și relațiile de clasă. Scriitorii din anii 1830 au asociat realismul cadrului cu romantismul personajelor (Stendhal, Balzac). Pentru scriitorul naturalist, pasiunile și moravurile umane sunt determinate de mediul social și de ereditate, iar descrierea lor meticuloasă este o contribuție la analiza științifică.

Ideologia burgheză și secesiunea artiștilor (1850-80)

Eșecul Revoluției din 1848, apoi lovitura de stat a lui Napoleon III (1851) au pus capăt visului romantic de a transforma societatea într-o Republică generoasă, mai egalitară, ghidată de intelectualii săi.

Ideologia burgheză preia cu ușurință teme din secolul al XVIII-lea liberal, în special cele din Voltaire: încrederea în progres, libertatea de gândire, anticlericalismul. Aceasta este exprimată într-o filozofie pozitivă (Auguste Comte, Ernest Renan și Hippolyte Taine).

Raționalismul său foarte moderat susține ca valori știința, spiritul, bunul-simț, dar asociindu-le cu o preocupare de ordin morale și social care face să accepte Biserica, această forță a tradiției, și să refuze orice evoluție de îndată ce vine vorba de probleme sociale.

Criticii literari elaborează istoria literaturii prin evaluarea „marilor clasici” (Désiré Nisard, Sainte-Beuve). O mare parte a producției literare este orientată către un realism de bonton (A. Dumas-fiul). Divertismentul strălucitor (Offenbach, Labiche) se apropie de literatura de larg consum. „Succesul secolului” este Le Maître des Forges (Stăpânul fierăriei, 1882) de Georges Ohnet (250 ediții).

Succesul lui Georges Ohnet este confirmat în această anecdotă apărută în Gazette anecdotique, littéraire, artistique et bibliographique, din 15 iulie 1885:

“În timpul unui prânz literar care tocmai avusese loc, am vorbit în mod firesc despre panglica roșie atașată recent la butoniera autorului Maître de Forges și au fost compuse despre el, inter pocula, următoarele versuri:

Qui cite /  Tacite ? / Au lit, /  Qui lit / Shakspeare, / D’œil pire ? / Qui sait / Musset ? / Personne; / Mais on ne /

Connaît / Qu’Ohnet.

Datorăm comunicarea acestei fantezii unuia dintre invitați, Giacomelli, Rafael al păsărilor.”

Izolarea artiștilor se accentuează în fața uniformizării triumfătoare pe care Școala o ajută să fie ancorată în conștiință. Împotriva conformismului, împotriva angajamentului politic și chiar a realismului care supune arta socialului, Arta pentru Artă apără ideea unei aristocrații a minții: scriem doar pentru egalii noștri, grupul de producători devine propriul său consumator privilegiat. Artistul se retrage în mediul său și în singurătatea sa și refuză un loc într-o lume considerată respingătoare.

Se afirmă valoarea tehnicilor de scriere constrângătoare; autorul este un creator nu prin inspirația sa, ci prin arta sa de a folosi limbajul, care creează astfel un obiect autonom original. În arta literară, aceasta este o revoluție. Lumea artistică alunecă apoi treptat spre marginalitate. Primul volum al Parnasului contemporan (1866) reunește poezii ale lui T. Gautier, Banville, Leconte de Lisle, Coppée, Sully Prudhomme, Baudelaire, Verlaine și Mallarmé. Această școală (parnasienii) va ajunge să constituie la rândul său o formă de artă oficială.

Parnas: la mijlocul secolului, în jurul Leconte de Lisle s-a format un grup de așa-numiți poeți „parnasieni”, uniți de nevoia de a reacționa împotriva efuziunilor romantice, pe care le considerau excesive. Aceștia pledează pentru poezia descriptivă, cu linii pure, cu o plastică impecabilă și a cărei singură rațiune de a fi este frumusețea (teoria artei pentru artă).

Pe de altă parte, alte lucrări aduc în scenă o nouă estetică, explorează imaginarul și propun viziuni ale lumii inadmisibile pentru ideologia oficială; acești poeți blestemați, dintre care unii trec neobservați, au mai presus de toate un succes scandalos, dar creează mijloacele pentru o schimbare radicală a poeziei.

Charles BAUDELAIRE, a cărui colecție Les Fleurs du Mal (1857), Florile răului, este acuzată de imoralitate, face din poezie o căutare de sine, prin corespondențele pe care le dezvăluie între lumea sensibilă și adevărurile ascunse. Dandism, senzualitate, angoasa față de rău se regăsesc și în Poeme mici în proză (1865).

Paul VERLAINE, volumele de versuri Poeme saturniene (1866), Înțelepciune (1880), Odinioară și altădată (1884) oferă limbajului poetic o nouă muzicalitate: cercetare aprofundată care încearcă atât să traducă, cât și să compenseze o conștientizare amară a fragilității sinelui și a lumii.

Arthur RIMBAUD, cu poemele Un anotimp în infern (1873), Iluminările (1872-1873) progresează spre cunoașterea puterilor ascunse ale limbajului, dar la o vârstă foarte fragedă renunță la practica poeziei.

Contele de LAUTRÉAMONT, volumul de poezii Cânturile lui Maldoror (1868).

Alte personalități originale, deși mai puțin puternice: Cros, Corbière, Nouveau au obiective similare. Această stare de spirit afectează, de asemenea, romancieri precum Flaubert, Maupassant și Barbey d’Aurevilly, care afirmă ruptura lor cu societatea vremii.

Criza valorilor morale și literare (1870-1914)

După înfrângerea Comunei, Republica este restabilită, dar nu se conformează speranțelor multora dintre cei care o așteptau; urmează o criză de valori și un sentiment de decadență dezvăluit de frământările generate de Afacerea Dreyfus. Ideologia burgheză nu mai este reînnoită, decât prin colonialism și naționalism.

Scriitorul și societatea

Scriitorii nu se simt confortabil în societatea actuală. Contestarea sau compromisul sunt cele două căi posibile pentru cei care își pun condeiul în slujba convingerilor politice explicite, având ca misiune să descrie luptele lumii sociale contemporane: nașterea mișcării muncitorești, a anarhismului, a socialismului (Jean Jaurès).

1886 – Jules Vallès, Insurgența

1893 – Anatole France, Părerile lui Jérôme Coignard

1897 – Maurice Barrès, Dezrădăcinații

1900 – Charles Péguy, Les Cahiers de la Quinzaine

1915 – Romain Rolland, Deasupra învălmășelii

Anatole France va fi mai degrabă în favoarea compromisului. Chiar și autorii mai rezervați în ceea ce privește problemele politice, afirmă în ciuda tuturor, rolul scriitorului drept conștiință care trebuie să-și lumineze contemporanii (R. Rolland, Ch. Péguy).

Pozitivism și iraționalism

În timp ce pozitivismul oferă cele mai complete producții ale sale, contestarea pozitivismului este adesea chiar opera științei. Ruina scientismului (Einstein, Freud, Bergson). Se pierde puțin din încrederea absolută investită în stabilitatea și siguranța descoperirilor științifice. Asistăm la o mișcare generală de întoarcere la catolicism (Huysmans, Claudel, Péguy, Maritain). Para-religiile și sincretismul fascinează cercurile intelectuale. Influența romanului rus (Tolstoi, Dostoievski), a gândirii germane (Nietzche) și a teatrului scandinav (Ibsen, Strindberg) consolidează moștenirea romantică.

1883 – Villiers de L’Isle-Adam, Povești crude

1884 – Camille Huysmans, În sens invers (À rebours)

1886 – Léon Bloy, Disperatul

1887 – Stéphane Mallarmé, Poezii complete

1890 – Villiers de L’Isle-Adam, Axel

1892 – Maurice Maeterlinck, Pelléas și Mélisande

1895 – André Gide, Hrana terestră

Speculațiile asupra puterilor limbajului și simbolurilor ca revelatori ai adevărurilor ascunse inspiră o poezie din ce în ce mai dificilă, precum cea a grupurilor numite decadente, apoi simboliste: Moréas, Corbière, Laforgue și mai ales Mallarmé.

Huysmans și Bloy trec de la naturalism la simbolism. Acest lucru marchează generațiile tinere care doresc să se distanțeze de o societate prea rigidă. Acest lucru este exprimat de primele lucrări ale lui Gide, care urma să aibă o mare influență câțiva ani mai târziu. În Belgia, mișcarea La Jeune Belgique este aproape (C. Lemonnier, G. Rodenbach, E. Verhaeren, Ch. Van Lerberghe, M. Elskamp, ​​M. Maeterlinck).

[La Jeune Belgique, Tânăra Belgie, este o revistă belgiană de artă și literatură care a apărut la Bruxelles între 1881 și 1897. Reunea în jurul lui Iwan Gilkin, Georges Rodenbach, Max Waller, Valère Gille și Albert Giraud, poeți apropiați de Parnas. Jurnalele belgiene, de la Eulenspiegel la Arta modernă, reflectau fluctuațiile climatului estetic de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Au fost creuzetul marilor opere naturaliste și mai târziu, ale celor ale simboliștilor belgieni.]

Simbolism: în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva descrierilor parnasiene care dezvăluie lumea prea clar, apar, după Baudelaire și în jurul Verlaine, Rimbaud și Mallarmé, un ideal poetic care celebrează visul, misterul și sensul ascuns al lucrurilor: pentru poet nu mai este vorba să descrie realul, deoarece numirea unui obiect înseamnă să-l sărăcești, ci să-l sugereze prin intermediul simbolului care stabilește corespondențe secrete între vizibil și invizibil. Astfel, un peisaj poate reflecta o stare de spirit (toamna evocă tristețe, ploaie, lacrimi etc.). Poetul simbolist cultivă muzicalitatea pentru a vorbi mai bine sufletului și pentru a atinge sensibilitatea cititorului.

Forme noi

1885 – Jules Laforgue, Tânguirile

1893 – Émile Verhaeren, Satele închipuite

1896 – Alfred Jarry, Ubu Rege

1913 – Blaise Cendrars, Proza Transsiberianului

1913 – Guillaume Apollinaire, Alcooluri

1918 – Guillaume Apollinaire, Caligrame

Respingând odată cu valorile burgheze toate principiile estetice ale trecutului, artiștii dezvoltă doctrine în care arta devine propria sa finalitate ( Arta pentru artă). Acești autori consideră că limbajul artistic poate permite și o nouă percepție a lumii. Descoperirea artelor non-occidentale arată că se pot inventa alte structuri și forme decât cele pe care le-a experimentat Occidentul.

Ambiguitățile perioadei „Belle Époque”

Pentru o mare parte a publicului, preocupările și cercetările literare sunt ignorate sau respinse, la fel ca și revendicările politice deseori violente ale anarhismului, socialismului sau ale mișcărilor sindicale. La începutul secolului al XX-lea, societatea burgheză își trăiește perioada „Belle Époque” și sărbătorește gloria scriitorilor moraliști, garanți ai ordinii (Paul Bourget), savurând un teatru de stereotipuri și divertisment strălucitor (Edmond Rostand), și umorul mai mult sau mai puțin strident al autorilor considerați de divertismenti (Georges Feydeau, Alphonse Allais, Georges Courteline). Acestea sunt, de asemenea, stereotipurile intimiste ale lui Paul Géraldy care au primit favorurile publicului (Toi et Moi, 1913), fiind vândut într-un milion de exemplare.

Cultura populară (1830-1920)

Începând din secolul al XIX-lea, dezvoltarea urbanismului a condus la o literatură populară care vizează publicul separat de civilizația rurală tradițională a micii burghezii și muncitorilor care știau să citească, dar aveau puțină educație.

* Până în 1860, această literatură include în principal cântecul (Pierre-Jean de Béranger) care înlocuiește treptat literatura de colportaj, urmărită de cenzura oficială.

* Din 1860 până în 1914, multiplicarea jurnalelor a făcut posibilă accesul la mai multe tipuri de public. Imaginea devine o componentă uzuală a culturii, fotografia devine mai familiară. Literatura care se dezvoltă este o literatură a evadării (Delly; G. Leroux și Rouletabille; M. Leblanc și Arsène Lupin; Allain & Souvestre, Fantômas)

Sub aparenta lor frivolitate, cultura și mai ales literatura sunt chestiuni politice, cântecul, în special, se dovedește a fi un mijloc eficient de propagandă (J.-B. Clément, Vremea cireșelor; E. Pottier, Internaționala (1871)…

În literatura populară se pot găsi doctrine politice în expansiune: colonialism (P. Loti); naționalism (Erckmann-Châtrian, Déroulède). Prin urmare, literatura populară rămâne menită să-și adapteze cititorii la cultura dominantă, expunându-le modelele ideologiei burgheze prin adăugarea, din prudență, a unei doze puternice de moralism și patetism și încurajțnd docilitatea și paseismul mai mult decât promovarea socială și gustul revendicărilor.

Aceste preocupări le găsim în literatura pentru copii, care încurajează docilitatea și supunerea (Contesa de Ségur).

Literatura destinată adolescenților (J. Verne, Cinci săptămâni în balon, 1865), încurajează mai mult la descoperirea lumii, călătoria fiind tema sa dominantă și integrează cu ușurință elemente ale descoperirilor științifice recente recurgând fie la science fiction, fie la trecutul îndepărtat (Rosny, Războiul focului, 1911).

Dorind să ofere tuturor aceeași educație de bază, școala laică, gratuită și obligatorie (legea J. Ferry din 1883) va șterge specificul local și regional. Culturile locale vor regresa în ciuda mișcărilor de rezistență (Bretania, Provence). Culturile rurale tradiționale vor fi înlocuite prin citirea presei de calitate: Veillée des Chaumières (Veghea bordeielor), Le Pèlerin.

Cartea din care au învățat milioane de francezi a fost cel mai faimos dintre manuale: Le Tour de la France par deux enfants (1877), de Augustine Fouillée (pseudonim, G. Bruno). Într-o imagine completă a provinciilor franceze, se celebrează sentimentul național, familia, pământul și puritatea sătească, dar în același timp sunt promovate progresul industrial, efortul individual, ierarhia socială și obediența socială.

© CCC

Scurtă istorie a literaturii franceze (4)

Scurtă istorie a literaturii franceze (1)

Scurtă istorie a literaturii franceze (2)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.