Scurtă istorie a literaturii franceze (4)

Friză cronologică a literaturii franceze între secolele XV-XX

Secolul XX

Date noi despre literatura secolului XX

Secolul XX – o epocă de aur a literaturii; opere variate; diverse mișcări; abundență literară; genuri noi; perioadă dificil de clasificat.

Literatura secolulului XX dă impresia că este abundentă și neclasificabilă. Această complexitate derivă, cu siguranță, din numărul mare al cărților publicate, dar mai ales din bulversările istorice și sociologice care au marcat secolul și au pus sub semnul întrebării probleme cărora nu li s-a dat un răspuns univoc.

Secolul al XX-lea a fost profund marcat de cele două războaie mondiale, de ideile marxiste („Dumnezeu este mort”) și de descoperirile lui Freud, dar și din punct de vedere artistic prin Suprarealismul în revoltă împotriva valorilor societății și a regulilor artistice în toate formele lor. Suprarealiștii resping toate modelele și pledează pentru mișcări ale iraționalului, ale imaginarului și ale perturbărilor libere (Breton, Aragon, Eluard…).

Mișcarea existențialistă se angajează pe poziții politice chiar dacă constată absurditatea existenței umane din care a dispărut orice prezența divină (Sartre, Camus, Ionesco, Beckett).

Romanul s-a dezvoltat de secole sub diverse forme. Apare “noul roman” care îl denunță ca un gen desuet pentru a reface regulile (Robbe-Grillet, Duras, N. Sarraute).

Toate formele de artă sunt influențate de aceste tendințe, inclusiv de arta de zi cu zi. Poezia este marcată de nașterea versului liber care nu se supune niciunei structuri regulate, nu are metru, rimă sau nu este încadrabil în strofe. Își fac apariția cinematograful, fotografia, benzile desenate.

Modificarea legăturilor dintre autor și public.

Reînnoirea a fost asigurată de grupuri restrânse, de „avangardele” desprinse din publicul larg. Acest lucru nu ar trebui să inducă în eroare, majoritatea autorilor continuând să scrie în conformitate cu estetica romanului realist al secolului al XIX-lea.

Se poate presupune că toți francezii erau un public potențial, dar acest public nu mai era omogen: impresia de abundență pe care o dădea literatura era, în realitate, doar multiplicarea numărului de autori destinat satisfacerii gusturilor acestui public diversificat și nu simptomul unei bogății de invenții de genuri.

Ceea ce creștea mai presus de toate era o literatură de divertisment pentru un public de cultură medie, literatură a cărei importanță sociologică era probabil mai mare decât preocupările estetice.

Literatura devine, tot mai mult, o afacere. Sărăcia creativă este adesea ascunsă prin fabricarea „evenimentelor literare”: publicitate, vedetism, multiplicarea premiilor, exploatarea rapidă a succeselor etc.

Cultura și literatura în cauză

Noțiunea de cultură pare să se raporteze la gusturile și definițiile clasei dominante, care tinde să o facă o dogmă rigidă; predarea o propagă ca un adevăr imuabil (tradiție, inutilitate, umanism), pe măsură ce lumea socială evoluează și manifestă gusturi și dorințe diferite. Scriitorul devine mai conștient de izolarea și compromisul său cu societatea burgheză și va trebui să aleagă o atitudine:

să scrie ce se vinde;
să scrie pentru a scrie, să reflecteze la sine și la actul de a scrie;
să scrie pentru a schimba lumea: să se implice;
să conteste locul și funcția culturii în beneficiul unei culturi autentic populare.

De asemenea, literatura face obiectul unei interogări profunde din mai multe motive:

Inovatorii care influențează literatura franceză sunt străini (Kafka, Joyce, Faulkner, Brecht)
Se reflectează asupra patrimoniului literar, iar acest lucru dă naștere la recitiri și rescrieri. Redescoperiri pasionante care distrug criteriile conform cărora s-a spus că o operă este „bună” sau „rea”, dar atât de ample încât standardele și chiar definiția literarului sunt puse în discuție și care prezintă uneori pericolul de a confunda curiozitățile cu ceea ce este cu adevărat de importanță istorică sau estetică.
În plus față de literatură, „oficial”, se dezvoltă o para-literatură (roman polițist, benzi desenate etc.) și noi mijloace de expresie (cinema, radio, televiziune, discuri etc.)

De acum înainte este imposibil să citezi toți autorii și este foarte dificil să li se găsească suficiente puncte comune pentru a justifica reunirea lor în afara oricărui arbitrar. Dificultatea este sporită și de faptul că istoricii sunt prea apropiați de aceste fenomene culturale și literare pentru a identifica cu certitudine importanța reală.

Gustul pentru literatură (1914-1940)

Societatea franceză este profund afectată de războiul din 1914-1918. Dar tendințele secolului al XIX-lea continuă să marcheze un număr mare de lucrări. Într-adevăr, mulți scriitori nu sunt seduși nici de experiențe avangardiste, nici de angajamentul politic explicit. Nu formează o școală sau o mișcare anume, dar prin diversitatea atitudinilor lor, câteva preocupări comune îi unesc ferm.

Toți sunt de acord să afirme măreția creației literare. Toți fac din psihologia subiectului centrul analizei lor. Această celebrare a literaturii și a individului este de fapt o apărare împotriva sentimentului de neliniște, mai mult sau mai puțin mărturisit, într-o societate în care războiul și consecințele sale dau naștere la multiple întrebări. Începând cu anii 1930, majoritatea acestor scriitori vor trebui să opteze pentru o atitudine socio-politică explicită sau să se cantoneze la un refuz arogant de a se angaja.

1913 – Alain Fournier, Marele Meaulnes (Le Grand Meaulnes)

1913-1927 – Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut

1922 – Paul Valéry, Farmece

1924 – Paul Claudel, Pantoful de satin

1925 – André Gide, Falsificatorii de monede

1927 – François Mauriac, Thérèse Desqueyroux

1930 – Colette, Sido

1930 – Jean Giono, Regain (A doua recoltă)

1932-1946 – Jules Romains, Oameni de bună-voință

1934 – Marcel Aymé, Poveștile pisicii cocoțate

1935 – Jean Giraudoux, Războiul Troiei nu va avea loc

1936 – Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară

1936 – Henry de Montherlant, Regina moartă

1938 – J.-P. Sartre, Greața

1939 – Antoine de Saint-Exupéry, Pământul oamenilor

1942 – Albert Camus, Străinul

Romanul fluviu: un gen nou, un roman foarte lung, organizat în episoade succesive, adesea în mai multe volume: Romain Rolland (Jean Christophe) Roger Martin du Gard (Jean Barois, Familia Thibault) Georges Duhamel (Cronica familiei Pasquier) Jules Romains (Oameni de bună-voință).

Unanimismul: o teorie filosofică care afirmă absorbția individului de către grup, mulțime, oraș, țară. Grupul, comunitatea domină și nu individul. Își propunea să exprime viața, conștiința, sentimentele colective ale mulțimii sau ale unor grupuri sociale. Jules Romains (Oameni de bună voință)

Doi mari editori domină piața cărților: Gallimard și Grasset. Au fost create mai multe reviste, în special Nouvelle Revue Française. Mulți scriitori, fără a lua în mod explicit poziții politice, intenționează să denunțe mediocritatea societății și a moralității oficiale. Anumite viziuni idealiste ale lumii (J. Romains) și recurgerea la „marile valori” sunt un antidot împotriva ideologiei clasei aflate la putere, dar și împotriva creșterii gândirii revoluționare.

O clasificare:

scriitorii războiului (Barbusse, Céline);

scriitorul de divertisment al Deceniului furtunos: J. Cocteau;

scriitorii criticii sociale și morale: J. Romains, F. Mauriac, G. Bernanos;

scriitori devotați creației literare: M. Jacob, J. Giono, Supervielle, R. Roussel, Alain Fournier, Colette;

scriitori dedicați acțiunii: A. Malraux, A. de Saint-Exupéry.

[Deceniul furtunos: Roaring Twenties, Années folles, Anii 1920, perioada 1920-1929, marcată de o creștere economică foarte puternică.]

Poeții, moștenitorii lui Rimbaud și Mallarmé, practică o poezie eliberată de convențiile clasice (vers liber). Romanul proliferează. Biografia și eseul sunt mai frecvente. În teatru, textul are mai multă importanță decât decorul (P. Claudel, H. de Montherlant, J. Giraudoux). De menționat, însă, printre regizori: Copeau, Dullin și Jouvet.

Mișcarea Dada și Suprarealismul (1916-1940)

După Primul Război Mondial (1914-1918), s-a născut o respingere a lumii vechi, a vechii ideologii și culturi care a susținut masacrele. Apariția mișcării Dada (1916-1920) apoi a Suprarealismului, care împărtășesc dorința de a experimenta necunoscutul, de a descoperi un mod poetic de a scrie și mai presus de toate de a trăi poetic. Asupra ei a strălucit și a avut greutate personalitatea lui André Breton. Grup închis, în mod voit fanatic, a explorat cu pasiune căile revoluției, iubirii, viselor și poeziei, pentru a bulversa modurile de gândire și scriere și a găsi o nouă concepție despre om.

1918 – Tristan Tzara, Manifestul Dadaismului

1924 – André Breton, Manifestul Suprarealismului

1926 – Louis Aragon, Țăranul din Paris

1926 – Paul Eluard, Capitala durerii

1930 – Roberet Desnos, Corpuri și bunuri

1932 – Antonin Artaud, Teatrul și dublul său

1934 – René Char, Ciocanul fără stăpân

Autorii, proveniți din rândul din burgheziei, se vor adresa unui public de artiști și intelectuali sensibili la dorința lor revoluționară. Practicau recirea autorilor cunoscuți, necunoscuți, marginali, fără a exclude „infra-literatura”.

Erau influențați de gânditorii socialiști ai secolului al XIX-lea și de psihanaliza freudiană. Erau seduși de Revoluția Bolșevică (1917) și se situau la o răscruce de drumuri între socialismul utopic, socialismul marxist și anarhism. Se opuneau fascismului și religiilor burgheze.

Contestau în mod radical arta și limbajele ei. Astfel, poezia va fi considerată ca un mod de cunoaștere a suprarealistului, magie a universului inaccesibilă doar prin rațiune. Pictura (Ernst, Dali, Magritte), fotografia (Man Ray), cinematograful (Buñuel) vor fi foarte aproapiați de acest curent.

Tehnicile folosite sunt noi: colaj, scriere automată, jocuri de limbaj… Mișcarea afirmă primatul imaginii, produsul unor întâlniri cât mai imprevizibile pentru a plasa cititorul sau spectatorul într-o stare de încântare și descoperire. (Picasso, Magritte, Dali). Aceste teorii sunt însă exprimate în texte foarte raționale.

Dadaism: în 1916, un tânăr poet român, Tristan Tzara, a fondat o mișcare literară de tip anarhist pe care a numit-o Dada. Această mișcare care vizează distrugerea tuturor valorilor și dezintegrarea limbajului a pregătit în mare măsură terenul pentru suprarealism.

Suprarealism: în 1924, s-a format o mișcare poetică în jurul lui André Breton și al prietenilor săi, care s-a extins foarte repede în toate artele. Ambiția sa era de a elibera artistul de toate constrângerile impuse de gust și rațiune. Poezia va fi de acum înainte o plonjare în inconștient din care va transcrie cele mai neobișnuite și colorate mesaje în absența oricărui control și a oricărei preocupări estetice sau morale. Pentru a atinge acest obiectiv, suprarealiștii au practicat în special scrierea automată care constă în scrierea spontană a tot ceea ce îți vine în minte fără nicio intervenție a voinței. Se ajungea, astfel, într-o lume suprarealistă.

Suprarealismul se ridică împotriva tuturor formelor de ordine și convențiilor logice, morale, sociale, cărora le opune valorile visului, instinctului, dorinței și revoltei în expresia „funcționării reale a gândirii”.

A fost anunțat de Apollinaire (L’Esprit Nouveau 1917) și definit de André Breton (Manifeste du Surréalisme), 1924:

“Automatism psihic pur prin care se propune să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt mod, funcționarea reală a gândirii. Dictarea gândirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune, în afară de orice preocupare estetică sau morală.”

Literatură și angajamente politice (1930-1960)

Războaiele acumulate (1914-1918, Războiul Civil Spaniol, 1940-1945, războaiele coloniale), semnele crizei mondiale din 1929, Frontul Popular, dezvoltarea fascismelor și comunismului, schimbări sociologice profunde în Franța după Marele Război, toate acestea păreau să interzică scriitorilor să rămână neutri: unii considerând că un mesaj social generos nu mai este suficient, își plasează opera pe calea angajamentului politic și a unei repuneri în discuție a funcțiilor literaturii.

Căile sunt multiple: Dada și suprarealismul sunt un caz special; unii se angajează fizic în acțiune și devin activiști de partid; alții, în cele din urmă, produc lucrări care combină literatura, filosofia și politica, practicând astfel o „literatură angajată”.

1932 – Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopții

1934 – Louis Aragon, Ura Uralul

1937 – André Malraux, Speranța

1938 – Georges Bernanos, Marile cimitire sub lună

1943 – Jean Bruller (Vercors), Tăcerea mării

1943 – Jean Anouilh, Antigona

1947 – Albert Camus, Ciuma

1948 – J.-P. Sartre, Mâinile murdare

1951 – Albert Camus, Omul revoltat

Originea socială este acum mai puțin importantă decât apartenența politică. Textul este pus în slujba unei ideologii. Unii încearcă să creeze o „literatură proletară” (Constant Malva).

Jean Vilar vrea să deschidă teatrul publicului popular (1951: T. N. P.). Continuator al teatrului tradițional, Jean Anouilh dezvoltă tema purității tinerești care se opune neantului și corupției.

Ei sunt ultima generație de scriitori maeștri gânditori. În scris, realismul și concepția marxistă a stilului (Roland Barthes): preocuparea estetică este taxată ca fiind a „burgheziei”. Succesul existențialismului.

Genul dominant este romanul cu teză (Sartre, Malraux)

Angajament: începând din anii 1930, scriitorul nu concepea să rămână indiferent față de evenimentele timpului său; trebuia să ia poziții politice sau ideologice. Sartre onorează termenul, considerând că nicio scriere nu poate fi inocentă: scriitorul „știe că cuvintele, așa cum spune Brice Parain, sunt arme încărcate”. (Ce este literatura?, 1947). El adaugă că fiecare om, indiferent dacă îi place sau nu, este angajat, pentru că a nu alege este totuși un mod de a alege.

Cultura de masă (1918-1960)

Cultura este acum produsă în masă și consumată de către mase, dar nu creată de acestea și nu vizează emanciparea lor etică sau politică.

Din 1918 până în 1940

Accesul la cultură se realizează prin presa de mare tiraj, sala de muzică, cinematograful sonor (1928), radioul capătă din ce în ce mai multă importanță în detrimentul școlii și al lecturii. Unele vedete sunt foarte populare: Fernandel, Gabin, Piaf, Mistinguett, M. Chevalier, T. Rossi, Carné, Renoir.

La teatrul de bulevard, este aplaudat Sacha Guitry. Comedia moravurilor este ilustrată de M. Pagnol, maestru al exotismului provincial. Banda desenată americană s-a răspândit alături de producțiile europene: Tintin, Pieds Nickelés, Bibi Fricotin, Bécassine.

Din 1940 până în 1960

Mass-media s-a dezvoltat într-un mod extraordinar (disc de vinilin sau disc LP) cultura s-a americanizat: jazz, benzi desenate, western, thriller, spionaj, « Série Noire » – „Seria Neagră” – (1945), Agatha Christie.

Producția franceză este asigurată de: Trenet, Mouloudji, Montand, Prévert, Brassens, Simenon.

Presa inimii se dezvoltă prin: foto-roman (Del Duca, Nous Deux). În benzile desenate unde cenzura este foarte activă, Spirou (Franquin, Morris, Goscinny), Pif, Pilote…

Multiplicarea curentelor literare (1945-1960)

Războiul Rece și amenințarea atomică provoacă îngrijorare și deziluzie, redistribuirea valorilor, producție eclectică, puțin reînnoită.

1942 – Francis Ponge, De partea lucrurilor

1947 – Boris Vian, Spuma zilelor

1947 – Jean Genet, Cele bune

1947 – Raymond Queneau, Exerciții de stil

1948 – Hervé Bazin, Vipera sugrumată

1948 – Jacques Prévert, Cuvinte

1949 – Simone de Beauvoir, Al doilea sex

1950 – Eugène Ionesco, Cântăreața cheală, Regele moare

1953 – Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot

1957 – Michel Butor, Modificarea

1957 – Alain Robbe-Grillet, Gelozia

Unele inovații sunt integrate:

suprarealism (Jacques Prévert, Boris Vian)
angajament politic (J-P Sartre, André Malraux, Charles de Gaulle, Roger Vaillant)
întoarcerea la valorile tradiționale „Noul clasicism” (André Gide, Georges Bernanos, Louis Aragon, Paul Eluard, Jean Giono, Aimé Césaire, Léopold Senghor).

Născut din filozofia sartreană, existențialismul a jucat un rol considerabil în perioada imediat postbelică în dezvoltarea literaturii franceze. Inovator în viziunea sa asupra lumii, această mișcare nu a suscitat totuși o poetică originală.

Mai mult, este divers în opțiunile personale ale autorilor care participă la acesta. Simpatie marxistă și angajament politic pentru JeanPaul Sartre, angajament mai moderat și umanism modern pentru Albert Camus. Simone de Beauvoir deschide calea către o reflecție asupra căutării identității și a libertății feminine.

Puțin în marja confruntărilor de idei dintre existențialiști, marxiști și umaniști creștini, Boris Vian, influențat superficial de gândirea lui Sartre și de elementele suprarealismului, rezumă starea de spirit a unei părți din tinerețe (Saint- Germain des Prés); în plus, a popularizat benzile desenate americane, science fiction-ul și jazz-ul în Franța.

Existențialism: un sistem filozofic care își are originea în ideile filosofului danez Kierkegaard (1813-1855) și ale filosofului german Heidegger (1889-1976). În Franța, termenul a prevalat în anii 1945 și și-a găsit o expresie privilegiată în operele literare ale lui Sartre și Camus.

Ideea fundamentală a acestei filozofii este că omul este definit doar prin suma actelor sale și își găsește identitatea numai prin existența sa. Niciun zeu nu va da sens vieții sale. Aruncat într-o lume absurdă, descoperă cu angoasă că este responsabil pentru ceea ce face; este „condamnat să fie liber” și să se aleagă pe sine în permanență.

Existențialismul, o mișcare filosofică care se întreabă despre Ființă în general, pornind de la existența trăită de om; valorile tradiționale sunt puse la îndoială. Jean-Paul Sartre (Greața, Drumurile libertății, Muștele, Uși închise) Albert Camus (Străinul, Ciuma) Simone de Beauvoir (Mandarinii, Al doilea sex).

Absurd: sentimentul că existența noastră și evoluția lumii nu au sens. Noțiune prezentă în special în literatura anilor 1940-1950.

O nouă reflecție asupra scrisului:

Noul roman – un gen nou. Din 1957, un grup de scriitori a început să respingă romanul tradițional și convențiile sale și să le înlocuiască cu noi valori literare. Michel Butor (Modificarea), Nathalie Sarraute (Tropisme, Planetarium), Alain Robbe-Grillet (Gelozia, Repriza), Claude Simon Drumul Flandrei), Marguerite Duras (Amantul, Moderato Cantabile), Jean-Marie Le Clézio, Patrick Modiano.

Noul roman: o nouă formă de creație romanescă care a predominat în anii 1950 și care se caracterizează prin absența intrigii, refuzul oricărui suport cronologic, dizolvarea personajelor și prezența obsesivă a obiectelor. Noul roman înlocuiește noțiunea de „stil” cu noțiunea de „scriere”, concepută ca transcriere pură a lumii. Potrivit formulei lui Ricardou, teoreticianul noului roman, acesta este „aventura unei scrieri”, mai degrabă decât „scrierea unei aventuri”.

Teatrul absurdului – un nou gen de teatru. Dramaturgii se distanțează de genurile clasice (comedie, tragedie, dramă etc.) Piesele din acest nou teatru subliniază absurditatea Omului și a existenței în general.

Noul teatru sau teatrul absurdului: Eugène Ionesco (Cântăreața cheală, Rinocerii), Samuel Beckett (Așteptându-l pe Godot, Oh! Zilele frumoase), René de Obaldia, Jean Genet.

Întrebări poetice: Francis Ponge, Raymond Queneau, Henri Michaux.

Permanența realismului în cadrul unei producții enorme, în special romanești, din care se disting Hervé Bazin, Blaise Cendrars.

Cultura și literatura în cauză (1960-1985)

Proliferarea extraordinară a literaturii dă naștere clivajelor:

răspândirea autorilor clasici pe filiere aproape exclusiv școlare și universitare;
avangarde ambițioase citite de un public restrâns de intelectuali;
masa producției literare, pentru clasele de mijloc, produsă conform canoanelor secolului al XIX-lea (realism);
paraliteratură (literatură de consum) abundentă, diversă și inegală, foarte populară în rândul tinerilor.

Între primele două categorii care pretind că sunt Literatură și ultimele două, consumate cu adevărat de publicul larg, legăturile sunt aproape nule.

Locul literaturii

Marile ideologii lasă un vid, urmărirea idealurilor generoase este adesea urmată de deziluzii severe.

Publicul se schimbă, o clasă de adolescenți adoptă cultura anglo-saxonă, în special muzicală. Predarea literelor și a științelor umaniste și-a pierdut o parte din prestigiul său, cea a artelor rămânând aproape de zero. În lume, limba franceză se retrage, în timp ce engleza, deformată, se răspândește.

Piața de carte constituie miza unor interese importante, iar mass-media accentuează transformarea cărții în obiect de consum.

Subzistența inovațiilor postbelice

Raymond. Queneau (Oulipo) se dedică cercetărilor poetice cu Georges Pérec. Alți poeți: Guillevic, Cayrol, Norge.

[Oulipo sau OuLiPo este un acronim pentru Ouvroir de littérature potentielle (în franceză Atelier de literatură potențială), reprezentând un grup internațional de amatori de literatură și de matematicieni, care se autodefinesc ca fiind niște “șobolani care își construiesc ei înșiși labirintul din care își propun să iasă”. Această definiție îi este atribuită lui Raymond Queneau. În franceză, termenul Ouvroir este definit de Le Petit Robert ca “Atelier de caritate, în care persoane benevole fac lucrări în folosul celor nevoiași”.

OuLiPo se autodefinește în primul rând prin ceea ce nu este: nu este o mișcare literară; nu este un seminar științific; nu este literatură aleatorie.]

Romancierii sunt încă populari: Lanoux, Sabatier, B. Clavel, H. Troyat, R. Merle, M. Tournier, R. Gary, M. Yourcenar. Literatura de masă trăiește din exploatarea sistematică a proceselor învechite (Delly, G. des Cars, S.A.S., Arlequin…)

Elemente de evoluție

Câțiva autori folosesc canale populare pentru a oferi:

cântecul cu text: Brel, Barbara, Ferré
jocuri lingvistice: B. Lapointe, R. Devos, F. Dard (San Antonio)
benzi desenate cu dedicație: Brétecher, Comès…

Literatura se deschide către problemele timpului: C. Etcherelli, C. Rochefort, S. de Beauvoir, M. Duras, R. Barthes, G. Perrault.

Științele umaniste oferă câțiva gânditori (Lacan, Lévi-Strauss, Foucault, Baudrillard) în timp ce cercetarea se dezvoltă datorită contribuțiilor structuralismului, psihanalizei, sociologiei, lingvisticii, semiologiei (R. Barthes, J. Kristeva, Revue Tel Quel).

Structuralism: inițial un termen al lingvisticii, apoi o metodă de analiză atașată studiului structurilor formale ale unui sistem și căutării rețelelor și legilor de funcționare care îl guvernează. Claude Lévi-Strauss este cel mai cunoscut reprezentant.

Teatrul cunoaște o activitate intensă (Mnouchkine, Chereau, Vitez, Planchon).

Scurtă istorie a literaturii franceze (1)

Scurtă istorie a literaturii franceze (2)

Scurtă istorie a literaturii franceze (3)