Semnificația culturală și religioasă a culorilor

Roșul este o culoare care este adesea asociată cu pasiunea, dragostea și patriotismul. Este o culoare care este prezentă într-o serie de drapele naționale din întreaga lume.

În comunitățile asiatice, culoarea roșie simbolizează norocul, prosperitatea și sărbătoarea. Miresele asiatice poartă, adesea, roșu în ziua nunții.

În schimb, în Africa, roșul este asociat cu doliul, iar în Africa de Sud, roșul reprezintă violența.

În culturile native americane, roșul oferă protecție spirituală împotriva vătămărilor. În dans sau sărbătoare, roșul simbolizează fericirea și bucuria.

Dacă culoarea este muzica ochilor, atunci roșul ar fi sunetul trâmbițelor. Concret, roșul este evocat oamenilor de energia radiantă de lungimi de undă specifice, care mărește tonusul muscular, tensiunea arterială și frecvența respirației. Pentru unele animale este excitant sexual. Aceste efecte apar și la nevăzători și la animale, așa că „roșul” nu este doar o experiență a ochiului, ci ceva mai mult decât o baie a ochilor.

În mod simbolic, roșul este culoarea vieții. Sensul său se referă, în fond, la experiența umană a sângelui și a focului. În gândirea primitivă, sângele era viață: când sângele părăsea corpul, lua și viața cu el. În același timp, fluxul roșu de sânge era un semnal de pericol. Strălucirea focului era marea mângâiere și protecția, dar focul scăpat de sub control este o amenințare de anihilare. Roșul ne atrage, transmite vitalitate, căldură, emoție, pasiune, dar și avertizează asupra pericolului, atrage atenția, spune „stop”.

În China, ca și în Europa din perioada epocii de piatră, pigmentul roșu era îngropat cu oasele morților pentru reînnoirea vieţii.

Culoarea roșie se află în centrul imaginilor noastre despre libido – energia vieții – indiferent dacă este pasiune sexuală sau agresivitate și furie. Rochia roșie mulată, femeia pierdută a Babilonului în haine stacojii, litera stacojie (A de la adulter), brodată pe pieptul rochiei semnificând adulterul, inimile roșii de pe valentine, „cartierul roșu”, toate ating coarda sexuală. Dar, de asemenea, „vedem roșu” când suntem înfuriați și asociem „planeta roșie, Marte” cu zeul războiului.

În Africa, războinicul are ochii roșii, ca și Eriniile (Furiile) grecești, zeițele infernului și ale răzbunării, cunoscute pentru că pedepseau oamenii pentru crimele lor și căutau răzbunare. Roșul reprezintă crimă, anarhie și război, energie feroce și distrugere.

În epoca romană, roșul însemna război și o chemare la arme. Steagul roșu era purtat ca semn de sfidare în bătăliile europene încă din 1600. Mai recent, activiștii revoluționari sunt „roșii”.

În multe culturi, roșul este asociat cu intensitatea focului, înflăcărarea, îndrăzneala, vitejia, care se pot transforma în furie și cruzime. Acest aspect al roșului este exprimat în simbolismul african atât prin culoare, cât și prin ideea de nyama (forță), forța potențială în toate lucrurile și corpurile tuturor ființelor, în special în sânge. Această energie puternică îi umple pe martori atât de uimire, cât și de frică.

Energia feroce a roșului este atât de mult resimțită încât până și părul roșu a fost văzut ca fiind legat de un temperament fierbinte, irascibilitate, temperament coleric.

Prin principiul protecției de lucruri asemănătoare, o panglică roșie deasupra ușii sau o pată roșie pictată pe frunte însemna protecție împotriva diavolilor. Diavolul creștin, desigur, era și el roșu. Coralul roșu proteja împotriva deochiului (ochiul rău).

Care este semnificația robei roșii purtate de cardinali? De ce poartă roșu și nu culoarea pe care o poartă alți clerici importanți? Până la apariția pigmenților sintetici, vopselele erau extrem de scumpe. Numai cei foarte bogați, precum regii și nobilii, își puteau permite robe purpurii. Ca prinți ai bisericii, cardinalii au avut adesea fondurile necesare pentru a se bucura de un stil de viață mai bun decât preotul paroh obișnuit.

Cardinali reuniți în Bazilica Sf. Petru, Vatican, pentru liturghie înainte de a începe alegerea unui nou papă, 2013

Motivul oficial pentru care cardinalii catolici poartă robe roșii este faptul că această culoarea semnifică sângele lui Hristos. De aici se poate presupune că ei doresc să se asocieze cu Patimile lui Hristos.

În Renaștere, nu era neobișnuit să se facă referință la cardinali ca „prinți ai sângelui”.

De remarcat faptul că Pasărea Cardinal, cu penajul și ciocul roșu-aprins, poartă numele membrilor Colegiului Sacru al Cardinalilor și nu culoarea roșie a cardinalilor este denumită după frumoasa pasăre roșie.

Pasărea Cardinal este originară din Lumea Nouă și era necunoscuă lumii medievale care a inventat Colegiul Sacru al Cardinalilor al căror scop este de a fi consilierii personali ai Papei și de a alege un nou papă atunci când Papa aflat în funcție moare sau demisionează. Numele a fost dat păsării abia când coloniștii europeni au venit în America și au văzut pasărea de culoare roșu aprins.

Roșul era culoarea sulfului alchimiștilor, energia arzătoare a dorinței umane.

Pentru alchimiști, rubedo sau înroșirea era ultima etapă a lungului proces de fabricare a aurului sau, din punct de vedere psihologic, de integrare a personalității. Nu însemna nimic mai puțin decât aducerea realizării spirituale în realitatea plină de sânge, trăită pe deplin în viața de zi cu zi.

O emisferă de portocaliu (A hemisphere of orange), acuarela abstractă, fără titlu, a artistului plastic american Ellen Kruger, sugerează soarele care răsare sau apune, suculența portocalei și a pepenelui galben sau strălucirea lavei topite și a rocii magmatice.

Portocaliul este un amestec de roșu și galben și în spectrul luminos al culorilor se află între cele două. Portocaliul se extinde în tărâmul aurului, cel incoruptibil și veșnic, și în tărâmul sângelui, viguros, activ și mutabil. Șofranul strălucitor al Orientului le aduce pe cele două împreună, evocând flacără și excitare, energiile corporale fizice și subtile ale celei de-a doua chakre, unitatea tantrică a contrariilor, parfumul sacral și înflorirea vieții.

Pe vremea lui Buddha, prizonierii purtau portocaliu și se spune că Buddha a adoptat o robă de culoarea șofranului în semn de compasiune pentru cei deposedați și condamnați.

Portocaliul este culoarea sacrificiului și a renunțării la viața materială. Asceții și călugării hinduși poartă haine de culoare ocru sau șofran din cele mai vechi timpuri. Culoarea reprezintă renunțarea la viața materială care este o parte integrantă a filozofiei hinduse și budiste.

Îndrăzneț și vizibil, portocaliul mai semnifică detenție, avertisment și protecție, de la salopeta prizonierului american până la pigmenții vii ale fluturelui Monarh care le spun potențialilor prădători că în corpul său există toxine care îl fac o pradă letală.

Culoarea portocalie a fluturelui Monarh avertizează prădătorii asupra pericolului letal pe care îl reprezintă

Portocaliul colorează urcarea, coborârea și arderea soarelui, asociind nuanțele acestuia cu procese de apariție, căldură, creștere și perfecțiune și intensitatea coagulantă a dorinței.

Mireasa romană purta flammeum sau vălul în formă de flacără al Aurorei, zeița zorilor. La nunțile romane este atestată folosirea flammeumului, colorat în flacără, adică în portocaliu, galben sau roșu.

Flammeum-ul era un voal de nuntă folosit în Roma antică în portul tradițional al miresei romane

Acest văl era coborât peste capul miresei pentru a acoperi partea superioară a feței și, în timpul ceremoniei, era ridicat și întins peste capul mirelui. Pe flammeum se sprijinea o coroniță împletită din măghiran și flori albe de verbină și care a fost apoi înlocuită, în epoca imperială, cu una din mirt și flori albe de portocal: această coroniță simboliza victoria miresei care, până în acel moment, își ferise fecioria de atacurile pasiunii.

S-a spus că divinul Jupiter i-a oferit lui Juno o portocală, rotundă, plină de semințe și fecundă în ziua nunții lor.

Portocaliul reprezintă în natură maturitatea (coacerea) și recolta, culesul roadelor, strălucirea frunzei care își schimbă culoarea în ruginiu, luna autumnală, culesul roadelor și finalizarea unui ciclu anual. Însă căldura portocaliului devine, de asemenea, emblematică pentru transformările mai virulente ale naturii și ale psihicului, bruște și drastice – incendiul de pădure, explozia vulcanică și explozia nucleară.

Hindușii consideră galbenul drept culoarea cunoașterii și a învățăturii. Roba lui Vishnu, unul din zeii principali în religia hindusă, asociat conservării și protecției, este galbenă, simbolizând reprezentarea cunoașterii. Krishna, Avatarul (Întruparea) lui Vishnu și Ganesha, zeul cu cap de elefant, poartă, de asemenea, robe galbene.

Atât creștinii, cât și hindușii asociază galbenul – culoarea focului – cu reînnoirea și puritatea.

Cu toate acestea, nu orice religie percepe galbenul ca fiind pozitiv. Culoarea galbenă de la stelele galbene pe care evreii erau obligați să le poarte era asociată cu febra galbenă și i-a determinat pe non-evrei să vadă pe oricine poartă o stea galbenă ca fiind bolnav. Steaua evreiască era un accesoriu pe care evreii erau obligați să-l poarte în anumite societăți neevreiești de-a lungul istoriei.

Galbenul este „o culoare capabilă să-l farmece și pe Dumnezeu”. Așa a scris pictorul olandez Vincent van Gogh din casa lui galbenă din Arlesul scăldat în soare. Pregătind o cameră în casa lui pentru prietenul său Gauguin, a pictat o serie de floarea soarelui galbenă, dar a considerat că doar două sunt suficient de frumoase pentru a fi atârnate pe perete. Galbenul lui Van Gogh este exultant, radiind de energia soarelui pe cerul albastru.

Mayașii din vechiul Mexic foloseau cuvântul Kan, galben, pentru zeul care susținea cerul.

Credința tradițională chineză lega culoarea galbenă de cele mai înalte lucruri – de soare ca centru al cerurilor, de împărat (a cărui emblemă era un dragon galben) ca centru al universului. În timpul dinastiei Qing (1644-1911), numai împăratului i se permitea să poarte haine galbene.

Huang, cuvântul chinezesc pentru galben, înseamnă și „radiant”, strălucitor. În China, galbenul era și culoarea solului fertil și se obișnuia să fie agățat pe patul nupțial, pentru a asigura fertilitatea cuplului.

Chinezii se referă la ei înșiși ca fiind aurii, nu galbeni și, desigur, galbenul este strâns legat de aur în simbolismul occidental, de la halourile sfinților până la oasele și carnea zeilor egipteni, despre care se credea că sunt din aur.

Cultura islamică vedea galbenul în două moduri: galbenul auriu reprezenta un sfat înțelept și bun; galbenul pal simboliza trădarea și înșelăciunea. Galbenul pal este culoarea sulfului care aparține tărâmului diavolului.

Există o mulțime de utilizări nemăgulitoare ale galbenului: ușile trădătorilor erau îngălbenite în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, la fel ca și casele celor care dăduseră faliment în Franța medievală. În anii 1200 și în memoria recentă, evreii erau forțați să poarte însemne galbene pe haine ca o formă de persecuție.

Un tip de personalitate familiar timp de secole, o persoană colerică era considerată a avea un exces de bilă galbenă și a fi „cu fața galbenă, slab, mândru, ambițios, perspicace și iute la mânie”.

Apoi mai este galbenul lașității (cu „burta galbenă”, cu „dungă galbenă pe spate”). Un „canar” (galben) este un informator. „Jurnalismul galben” este fără valoare și axat pe senzațional.

Mai practic, galbenul este foarte vizibil; galbenul de crom poate fi văzut de la o distanță mai mare decât orice altă culoare. Așadar, galbenul a devenit o culoare a avertismentului: pe utilajele grele, pe colacii de salvare, ca semn de carantină împotriva bolilor mortale, ca galben al semaforului ce semnifică precauție.

Galbenul este, de asemenea, o etapă a unui proces. Îmbătrânirea îngălbenește: hârtia îngălbenită a cărților vechi și frunzele copacilor în timpul toamnei, dantura animalelor bătrâne și a oamenilor. După verdele verii, vine galbenul și apoi maroul, un proces lent de degradare.

Pentru alchimiștii medievali, îngălbenirea (citrinitas) era o fază a lungului proces de fabricare a aurului sau, metaforic, de a ajunge la integritatea și integrarea psihologică. Era o etapă de tranziție, care venea după ce haosul (negrul) și disperarea de la început făcuseră loc conștientizării (albe) reflexive și liniștii. Galbenul era o reenergizare și o revenire a interesului pentru lumea exterioară – pe drumul către o implicare deplină (roșu) în viață.

Culturile occidentale asociază de obicei culoarea verde cu norocul, banii, natura și ecologismul.

Pentru musulmani, verdele este o culoare foarte importantă deoarece este asociată cu profetul Mahomed (se crede că este culoarea preferată a profetului) și este un simbol al vieții și al paradisului.

Drapelele Iranului și Arabiei Saudite includ culoarea verde în semn de respect și onoare.

Miracolul verdelui se răspândește ușor peste peisajul maroniu de iarnă, se ridică dintr-o sămânță zbârcită și uscată, atrage apa, pământul și lumina împreună, într-o chimie ascunsă pentru a apărea ca o nouă viață de plante verzi. Acest cel mai sfânt dintre mistere, de care depinde supraviețuirea noastră, a fost imaginat de-a lungul eonilor sub forma unei ființe divine care este adesea cu pielea verde. Zeitatea, precum zeul egiptean Osiris, poate suferi o moarte aparentă, dar revine la viață, plin de vigoare, așa cum plantele verzi încolțesc din nou, înmuguresc și înfloresc primăvara.

Crucifixul creștin, reprezentându-l pe Hristos pe moarte și învierea, a fost, de asemenea, ilustrat ca fiind de culoare verde. Această energie vitală vibrantă, care infuzează plantele, curge și prin noi: „Forța care prin tija verde conduce floarea / Îmi conduce vârsta verde” a scris poetul britanic Dylan Thomas.

Legătura dintre „verde” și creșterea plantelor este construită în cuvântul însuși: „Verde” este legat de cuvântul din engleza veche growan, care înseamnă a crește sau a se acoperi cu verde.

Verdele afectează organismul prin scăderea tensiunii arteriale și prin dilatarea capilarelor, un efect odihnitor folosit atât împotriva insomniei, cât și împotriva oboselii.

Dar dincolo de energia vieții fizice, verdele înseamnă și speranță, promisiunea de a-ți atinge scopul prețios dincolo de întunericul descurajării.

Relația verdelui cu viața poate trece cu ușurință la o conexiune cu polul opus al vieții. Verdele se găsește și în imaginile morții, decăderii și bolii: noroi, nămol, mucegai, otravă, puroi, greață; de asemenea, în chipurile amenințătoare ale vrăjitoarelor, trupurile inamicilor extratereștri, dinozauri, monștri. De asemenea, la nivel psihic, există monstrul cu ochii verzi al geloziei și expresia a fi „verde de invidie”.

Într-o notă mai pozitivă, verdele este legat de puterea creatoare, fertilizantă a Duhului Sfânt creștin și de zeița greacă Afrodita, care proteja dragostea și fertilitatea.

De asemenea, este o culoare sacră pentru Islam, culoarea steagului lui Mahomed, a cupolei și a interiorului mormântului său și a steagurilor verzi și albe ale descendenților săi.

În Egiptul antic, verdele era un simbol al creșterii și al vieții însăși, iar „a face lucruri verzi” era o expresie pentru acțiuni pozitive, producătoare de viață, spre deosebire de „lucrurile roșii” care erau rele.

În vremea noastră, „verde” înseamnă a fi conștient din punct de vedere ecologic, a avea grijă de viața organică a planetei. Acest lucru adaugă o notă modernă vechilor semnificații ale verdelui ca proaspăt, umed, flexibil (cum ar fi lemnul verde), nu rigid.

Hildegard de Bingen a fost o călugăriță benedictină, stareță începând din 1136, una din cele mai importante reprezentante ale misticii germane din Evul Mediu care s-a ocupat de diferite discipline ca: religie, medicină, biologie și muzică. La Sfânta Hildegard de Bingen din secolul al XII-lea, viriditas, verdeața, a venit atunci când „Cei care se apropie de Hristos-vița-de-vie și beau acolo devin verzi și roditori de la el…”

Deși verdele poate implica prospețimea, bineînțeles că poate purta și noțiunea de imaturitate, lipsă de experiență, stângăcie, necopt – „mugurele verde”.

Așa cum verdele este complementar cu roșul în teoria culorilor, verdele proaspăt și umed este adesea asociat cu roșul aprins.

Senina Tara* (un Buddha feminin) verde apare sub înfățișarea unui mic Buddha roșu și deasupra unei zeițe a iubirii pasionale.

Tara verde este Tārā originală din care celelalte sunt tot atâtea emanații, deoarece verdele poate reprezenta toate culorile. Protejează împotriva pericolelor reale sau spirituale. Este numită în general Syama (verde) Tārā.

Cea mai mare valoare este adesea vasul verde care conține substanța roșie: sângele de culoare trandafirie al leului verde alchimic, potirul de smarald al Graalului care conține sângele sfânt al lui Hristos. O lectură psihologică ar putea spune că ciclul senin nesfârșit al verdelui are nevoie și deține energia șocantă a roșului pasional.

Albastrul este adesea considerat o culoare sigură, deoarece are atât de multe asocieri pozitive.

În America de Nord și Europa, albastrul reprezintă încredere, securitate și autoritate. Acesta este motivul pentru care băncile folosesc adesea albastrul în logo-urile lor.

În Japonia, albastrul este culoarea omului obișnuit, așa că poate fi văzut în uniformele școlare și ale muncitorilor, în veselă și în semnalizare.

Goethe a scris că „…o suprafață albastră pare să se retragă din noi… ne atrage după ea”. De asemenea, în ea — în albastrul sălbatic de acolo, în marea albastră și adâncă.

Nu este tocmai al pământului acest albastru care în afară de mare și cer este cea mai rară culoare din natură. Având în vedere caracterul nepământesc al albastrului și trăind așa cum facem sub vastul cer albastru, ne-am colorat zeii în albastru – Kneph, Jupiter, Krishna, Vishnu, Odin – și zeițele noastre de asemenea: „Albastrul este culoarea mantiei cerești a Mariei, este pământul acoperit de cortul albastru al cerului”.

Albastrul este legat de eternitate, de dincolo, de frumusețea supranaturală, de transcendența religioasă, de spiritual și mental, în contrast cu emoționalul și fizicul și cu detașarea de pământesc.

Atunci când acest albastru ceresc apare în limbajul de zi cu zi, simbolismul său devine mai puțin clar, dar adesea indică specialul, cel mai înalt, cel mai prețuit.

Indicând specialul sau elita, există a blue ribbon for first prize (o panglică albastră pentru premiul I, a blue-ribbon committee** (o comisie cu panglică albastră: o comisie / comitet de elită, de experți), blue-chip stocks (acțiuni de mare valoare), din cele mai valoroase și mai profitabile companii, sângele albastru (patrician), despre care se spune că derivă din venele care se văd albastre prin pielea transparentă a aristocraților cu ten deschis.

Blue-ribbon committee, o comisie cu panglică albastră: o comisie / comitet de elită, de experți, Asociația Baroului de Stat din Iowa

În decursul evoluției fizice, omenirea a fost capabilă să perceapă (și să denumească) culorile de la capătul culorilor calde din spectrul vizibil, înaintea culorilor reci.

Albastrul este o culoare apărută târziu. Homer nu avea niciun cuvânt pentru albastru, referindu-se la mare ca fiind întunecată.

În majoritatea limbilor lumii, același cuvânt înseamnă atât „albastru”, cât și „verde”.

Albastrul a fost rareori folosit în arta preistorică sau de către popoarele nealfabetizate din lipsa materiilor prime cu care să producă pigmentul albastru. Pigmentul original albastru ultramarin a fost produs dintr-o piatră semiprețioasă măcinată fin, lazulit, sursa de lapis lazuli, și era atât de scump încât era rezervat pentru picturi importante și pentru imagini ale frumuseții și perfecțiunii spirituale.

În același timp, albastrul se percepe ca o culoare rece. Răcorește și calmează. Este culoarea luminii lunii. Lumina albastră încetinește ritmul cardiac, scade tensiunea arterială și întârzie creșterea plantelor. Este culoarea învinețirii, a vânătăilor, a melancoliei, a izolării, a tristeții („blues-ului”).

Picturile lui Pablo Picasso din „perioada albastră” arată muncitori săraci, cerșetori, oameni de cafenea în stări de letargie și disperare, toate pictate în tonuri de albastru pentru a-și transmite foamea, frigul și tristețea.

Blues-ul ca formă muzicală a apărut din mediul rural sărac, al oamenilor de culoare din America de Sud și a precedat muzica de jazz, amestecând tristețea și umorul în timp ce cântărețul își expunea creația izvorâtă din improvizație. Nota albastră, o notă aplatizată, joasă, într-o melodie într-o tonalitate majoră, este un semn distinctiv al jazz-ului, care, în ciuda exuberanței sale, are încă tristețea blues-ului.

Din punct de vedere psihologic, albastrul poate fi văzut la jumătatea distanței dintre disperarea neagră și albul speranței și clarității, sugerând o stare de reflecție și detașare.

Violetul a fost, din punct de vedere istoric, o culoare dificil de obținut, așa că este adesea asociat cu regalitatea, bogăția, spiritualitatea și nobilimea, aristocrația.

În Japonia, doar călugării budiști cu cel mai înalt rang poartă haine violete.

În credința catolică, violetul este asociat cu evlavia, credința și penitența (pocăința).

În Thailanda, fiecare zi are o culoare norocoasă, iar violetul este culoarea zilei de sâmbătă. Este culoarea lui Shani, zeul hindus al dreptății.

Fascinația pentru o culoare bogată și vibrantă numită „violet” merge atât de departe în istorie încât nu suntem siguri care era cu adevărat nuanța exactă a violetului antic. Probabil violetul biblic, folosit în îmbrăcămintea preoților evrei și în accesoriile (de exemplu, draperiile violete) tabernaculului (cort portabil, susținut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei), era ceea ce am numi astăzi violet.

Violetul grecesc antic, de asemenea, era o culoare roșiatică închisă considerată potrivită pentru liniștirea și onorarea morților și a zeilor înfricoșători ai lumii subterane.

Extrem de admirată de romani, o culoare cunoscută sub denumirea de „purpură de Tyria”*** a ajuns să reprezinte bogăția, poziția în lume și onoarea și era purtată exclusiv de cei faimoși și puternici. În cele din urmă, prin lege, putea fi purtată doar de Cezarii înșiși.

Cortegiul triumfal al lui Iulius Cezar la Roma. Iulius Cezar poartă o mantie purpurie.

Vopseaua tiriană, prețioasă și costisitoare, era făcută cu grijă dintr-un melc de mare mediteranean. Acest violet – o culoare foarte închisă care era cea mai apreciată – a fost descrisă de autorii antici drept culoarea sângelui înghețat.

Sentimentul de extravaganță al purpurei romane trăiește poate în termenul de astăzi „proză violet”, folosit pentru o scriere bogată, plină de expresii ornamentate.

În afara tradiției occidentale, un colorant violet făcut din moluște apare și în alte culturi de pe coasta maritimă, în special în zona Tehuantepec din sudul Mexicului și în Japonia, unde pânza violetă era folosită de preoții shintoiști pentru a plasa cele mai sacre obiecte ale ritualului templului.

Culoarea era, de asemenea, asociată cu regalitatea și divinitatea în China, unde era legată de împărat și era o culoare regală pentru aztecii și incașii din America.

În Vechiul Testament, purpuriul este culoarea perdelelor din Cortul întâlnirii. Purpuriul apare pe centura lui Ajax din Iliada și pe tunica lui Dido din „Eneida” lui Virgiliu. Alexandru cel Mare, regii ptolemeici ai Egiptului și împărații romani au îmbrăcat cu toții veșminte de purpură de Tyr.

Timp de aproape 1.000 de ani, recolta și comerțul cu purpură de Tyria au fost controlate îndeaproape mai întâi de greci, apoi de romani și, în cele din urmă, de bizantini. Romanii chiar au mitologizat descoperirea acestei culori prin povestea câinelui lui Hercule care a mușcat din melcul de mare și și-a vopsit limba.

Bizantinii au dus aprecierea movului la un nou nivel. Celor din afara casei imperiale le era interzis să folosească această culoare, legile erau semnate cu cerneală purpurie, iar copiii din familiile regale erau descriși ca fiind „născuți în purpură”. Această specie de melci a fost spulberată atunci când Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor otomani în 1453. Aceștia au distrus fermele de melci.

A fost nevoie de cinci sute de ani pentru ca purpura să revină în actualitate. În timp ce încerca să producă chinină, omul de știință William Henry Perkin a realizat din greșeală un colorant violet. Sintetic și nefiind dependent de uciderea a milioane de melci de mare, purpuriul a putut fi purtat pentru prima dată de mase.

Culoarea violet este un amestec de culori primare, roșu și albastru. Dincolo de splendoarea regală, o mare parte din semnificația sa simbolică provine din faptul că reunește contrariile. De exemplu, violetul poate reprezenta roșul pasiunii echilibrat de albastrul rațiunii, sau realul prin ideal, sau iubirea prin înțelepciune, sau pământul cu cerul sau, din punct de vedere psihologic, unirea energiilor opuse în interiorul unui individ.

Purpuriu sau violet, în care albastrul predomină ușor peste roșu, este ultima culoare a curcubeului și poate fi considerată „sfârșitul cunoscutului și începutul necunoscutului”, punând-o în legătură cu moartea.

În epoca medievală, „prețioasa tinctură violet” era un termen pentru scopul alchimiștilor, semnificând rezultatul încununat de succes al lucrării, unirea finală a substanțelor – sau energiilor – opuse într-un întreg, evocând imaginea maiestății: „Regele se îmbracă cu roba purpurie”, au spus ei, la punctul culminant al procesului alchimic.

Jung a tradus fantezia alchimică în ideea unui spectru. La capătul infraroșului se află dinamismul instinctului. La capătul ultravioletului sau „misticului” se află imaginea arhetipală a instinctului, numinoasă (numinos, termen folosit pentru componentele iraționale ale categoriei religioase „sfânt”, din care a fost eliminat conținutul moral) și fascinantă. Prin mijlocirea sa, instinctul poate fi realizat și asimilat în slujba integrității, de unde „roba purpurie”.

Simbolismul creștin leagă în mod similar violetul cu procesul și creșterea spirituală. Semnifică martiriul ca o „mărturie” devotată și este folosită pe altar în perioadele penitențiale de post și reflecție sobră, cum ar fi Adventul și Postul Mare.

În același timp, arta creștină îl înfățișează pe Iius într-o haină purpurie în timpul Patimilor, simbolizând încă o dată o unire paradoxală: misterul naturii divine și umane combinate într-o singură ființă. Aici, ca și în multe alte sisteme de simboluri — alchimic, roman, aztec și incaș, chinez — aflăm că cele mai înalte și cele mai sacre valori sunt reprezentate prin violet.

Variantele brune ale frunzelor căzute se amestecă, în descompunere, cu pământul umed de toamnă, așchii de scoarță, resturi de nuci și fructe de pădure, deșeuri de la animale și insecte minuscule care nu se pot distinge.

Culoarea maro poartă substanța plină de viață și fecundă a pământului și descompunerile sale. Marea majoritate a animalelor sunt maro, amestecându-se protector cu pădurile, pietrele, pământul și deșertul sau scufundându-se în sedimentele noroioase ale râurilor și iazurilor.

Maroul este atât bogat, cât și umil, evocând moliciunea, căldura, profunzimea și răgazul, tonurile sepia ale întunericului care se apropie, culoarea brună a pielii, somptuoasa blană tigrată și penele pestrițe.

Maroul este produs prin amestecarea mai multor culori, tonurile de roșu, galben și gri afirmându-se elegant de pildă la castane, frunze de dafin, calul murg, calul roib, nuci, stejar, florile de iarbă-neagră (erică), ciocolată, cafea.

Maroul poate reprezenta, de asemenea, lipsa de culoare sau decolorarea – rugina și sângele uscat, seceta, întreruperile de electricitate sau creativitatea, blândețea, plictiseala sau încurcătura.

Uniformele de serviciu și militare valorifică capacitatea culorii maro de a contopi individul cu restul efectivului, întărind identitatea și dependența colectivă. Soldații naziști erau cunoscuți drept „cămășile maro”.

Maroul evocă lichiditatea lipsită de formă, haotică a noroiului, a apei murdare, a deșeurilor, a nămolului și a apelor uzate. Este uscarea și mumificarea. Cu toate acestea, maro este, de asemenea, apariția, formele și limitele pământului uscat ieșind la suprafață din abisul apos, vitalitatea adormită a câmpurilor însămânțate, suportul maternal al solului ferm și al pământului fertil.

În culturile occidentale, albul simbolizează puritatea, eleganța, liniștea și curățenia, motiv pentru care se obișnuiește ca miresele să aleagă să poarte alb la nunta lor.

Albul evocă peisaje imaculate și monotone – nisipurile nesfârșite și ondulate ale deșertului Arabiei sau ghețarii cristalini și pământul înghețat din Arctica. „Albirea” polară șterge chiar și umbrele, elimină orizontul și ne înșală percepțiile despre scară și adâncime. Din cauza albirii polare, care apare atunci când norii joși se adună deasupra aerului limpede, norii reflectă lumina și împiedică orice este acoperit de zăpadă să arunce umbre, făcând ca cerul, pământul înzăpezit și orizontul să se amestece împreună, iar vizibilitatea să fie foarte redusă, aproape de zero. Cu toate acestea, albul este, de asemenea, noutate și început, acoperind culoarea.

Albul cerului dinaintea zorilor face loc trandafiriului și galbenului-șofran. Un câmp de zăpadă impecabilă absoarbe nuanțele cerului plutitor și ale soarelui în mișcare. Albul sugerează ceață, vapori și eter, precum și goliciunea și liniștea ireală care precede primele sunete-culori ale lumii discriminate.

Candidații la botez și inițiații misterelor antice erau îmbrăcați în veșmintele albe ale renașterii, simplității și restaurării. Florile albe și delicate de măr, păr și portocal sunt embleme ale primăverii, reînnoirii și jurământului de nuntă. Florile translucide, în formă de trâmbițe, ale Crinului de Paște anunță învierea.

În egală măsură, la celălalt capăt al spectrului vieții, albul are și conotații de infirmitate și dezîntrupare, o lipsă de vigoare prin absența sângelui roșu sau un eșec al curajului. Albul este călărețul palid al morții, paloarea trupului fără viață, osul dezbrăcat de carne, giulgiul și spectrul și porumbelul sau pasărea mării ca sufletul care pleacă.

Albul se joacă între contrarii. Este căldură incandescentă și frig rece sau o îmbinare de foc și gheață. Mitica Crăiasă a Zăpezii din nord a autorului danez Hans Christian Andersen, este captivant de frumoasă și reprezintă iarna și răceala naturii; vampirul palid este fără sânge și vlagă în pasiunea sa. Albul primește proiecția a tot sau nimic.

Psihologul Rudolf Arnheim a observat că albul este „un simbol al integrării fără a prezenta ochiului varietatea de forțe vitale pe care le integrează și, prin urmare, este la fel de complet și gol ca un cerc.”

În poemul său „Adonis”, Shelley vorbește despre „strălucirea albă a eternității”.

Pentru căpitanul Ahab al lui Herman Melville, totuși, marea balenă albă Moby-Dick transmite nedefinitul și vastitatea impersonală a universului și temerile umane de anihilare.

Cu toate acestea, oceanul lăptos și matern al mitului hindus este sursa tuturor fundamentelor cosmosului. Din apele sale ies seve și elixiruri, vaca albă a tuturor dorințelor, Kamadhenu, și elefantul alb ca luna, având cinci capete, Airavata, emblema chakrei Vishuda, chakra gâtului sau „vidul”, neantul, în care se amestecă toate elementele.

Vacile albe sunt adesea asociate cu puritatea și inocența, precum și cu noi începuturi sau oportunități. În cultura hindusă, vacile albe sunt considerate animale sacre.

Femeia-vacă-bivol albă, îmbrăcată în piele de căprioară albă, este prezența orbitoare, misterioasă, care dă triburilor amerindiene Sioux din vestul Americii de Nord darul pipei sacre ceremoniale și a tuturor ritualurilor sfinte care o cinstesc pe Bunica și Mama Pământ.

În hinduism, rolul vacii este extrem de sacru. Conform scripturilor hinduse antice, Kamadhenu, cunoscută și sub numele de Surabhi în hinduism, este considerată mama tuturor vacilor sau Gou Mata. Cuvântul Kamadhenu provine din sanscrită, kama înseamnă dorință și dhenu înseamnă a da sau a da lapte. Prin urmare, este considerată vaca minune care îndeplinește toate dorințele celui care i se închină. Este o vacă miraculoasă a belșugului care îi oferă proprietarului tot ceea ce își dorește.

În iconografie, Kamadhenu este în general descrisă ca o vacă albă cu cap și sâni de femeie, aripile unei păsări și coada unui păun sau ca o vacă albă care conține diferite zeități în corpul ei. Kamadhenu nu este venerată independent ca zeiță. Mai degrabă, ea este onorată de venerația hindusă a vacilor, care sunt considerate întruchipările ei pământești. Kamadhenu este privită ca o formă a lui Devi (Mama Divină hindusă) și este strâns legată de fertila Mamă Pământ (Prithvi), care este adesea descrisă ca o vacă în sanscrită. Vaca sacră denotă „puritatea și fertilitatea non-erotică,… natura sacrificială și maternă și întreținerea vieții umane”.

Kamadhenu, vaca sfântă (sacră) care îndeplinește toate dorințele celui care i se închină

Airavata („aparținând lui Iravati”, al treilea fiu al lui Iravati, figură feminină din mitologia hindusă, asociată cu un râu sacru Iravati, unul dintre numele râului Ravi din Punjab-ul modern în timpul perioadei vedice) este un elefant alb divin, care îl poartă pe zeul Indra. Conform unui mit cosmologic hindus, Airavata a fost creat din spuma laptelui, prin agitarea Mării Laptelui. Este un elefant gigantic, reprezentat cu trei până la 33 de capete. Aceste capete au uneori mai mult de doi colți. El este „regele elefanților” și servește și ca vehicul principal pentru zeitatea Indra.

Acolo unde fantezia identifică albul reductiv cu lumina, albul poate fi forțat să se opună polarizat negrului. Aici, albul devine puritate, virtute și inocență față de negrul perceput ca tulbure, senzual și rău; alb ca mielul fără pată al jertfei versus negru ca țapul ispășitor abandonat păcatului.

Puterea și prestigiul papei a crescut începând din timpul împăratului Constantin când ținuta sa a devenit mai regală în aparență. Se crede că roba (sutana) albă a devenit ținuta standard pentru papă datorită papei Inocențiu al V-lea, care a fost ales în 1276. Acesta fusese un călugăr învățat al ordinului religios fondat de Sfântul Dominic. Fiind primul papă dominican, a continuat să poarte ținuta albă a ordinului în timpul scurtului său pontificat de câteva luni. Profesor de teologie la Universitatea din Paris, era venerat ca un cărturar iluminat și un predicator puternic a cărui papalitate a căutat pacea și unirea cu Biserica Răsăriteană. Renumele lui trebuie să-i fi afectat succesorii, deoarece în curând a devenit un lucru obișnuit ca papa să apară în ținute zilnice constând dintr-o ținută alb, asemănătoare cu ținuta ordinului dominican.

Dar culoarea albă a robei (sutanei) papale se referă și la Hristos. Canonistul și scriitorul liturgic francez, episcop de Mende, William Duranti (cca. 1230 –1296), susține că albul este un simbol al inocenței, al inocenței lui Hristos. Alb sau auriu, o culoare care simbolizează bucuria și puritatea sufletului, este purtată în perioadele liturgice de Crăciun și Paște. Veșmintele albe sunt folosite și pentru sărbătorile Domnului nostru (cu excepția celor care țin de patima Sa), a Sfintei Fecioare Maria, a îngerilor și a sfinților care nu au fost martiri.

Papa nu este singurul membru al clerului care poartă alb. În regiunile tropicale, episcopii și chiar preoții pot fi văzuți în robe albe din cauza nivelurilor ridicate de căldură și umiditate. Și, bineînțeles, dominicanii continuă să poarte sutana lor tradițională albă, uneori încadrată de o pelerină neagră fluturând în adierea brizei. Utilizarea sa este supusă adaptării, dar un lucru este cert: în sutana și zucchetto-ul (boneta micuță de pe cap) său alb, papa este imediat recunoscut ca lider a peste un miliard de romano-catolici din întreaga lume.

Alchimia a proiectat asupra albului un aspect esențial al opusului. Pe de o parte, albul era naivitatea copilărească, ignoranța, imaturitatea și lipsa de experiență. S-ar putea să fie nevoie să se sacrifice un asemenea alb și să colorezi ușor materia cu substanță și individualitate.

Pe de altă parte, albul reprezenta cenușa sau sarea suferinței amare și a înțelepciunii cu greu câștigate, părul alb al bătrânului sau bătrânei înțelepte. Într-adevăr, albul primar a cedat în mod simbolic la topire, înnegrire, ardere, inundare și separare – o diferențiere a naturii cuiva care a precedat sinteza. A doua albire sau albedo a fost concepută ca o stare de iluminare sau apariția personalității necunoscute în conștiință. Unii considerau albedo atingerea scopului. Alții credeau că opera a ajuns la împlinire doar când zorii s-au transformat în strălucirea rubinie a răsăritului, rotunjimea unei vieți integrate, întruchipate creativ.

Negrul învăluie și înghite, este peșteră și abis, găurile din spațiu și măruntaiele pământului, noaptea, melancolia și moartea. Doliul se afundă în negru și se odihnește în tristețea lui înăbușită. Voalul văduvei de separare și pierdere, roba judecătorului de autoritate sobră, sunt negre.

Veşmintele negre ale clericului care renunţă la plăcerile strălucitoare ale vieţii senzuale, materiale, eleganța neagră a hainelor de seară. Există negrul biblic și negrul abanos, negrul scarabeului, al corbului și al pisicii.

Negrul este decădere și murdărie. Dar murdăria neagră poate fi solul însuși, învelișul fertil al pământului din care ia naștere viața. În Egiptul Antic, negrul evoca moartea, dar și viața, întrucât nămolul negru al inundațiilor Nilului aducea fertilitate. Zeul înviat Osiris era uneori înfățișat cu pielea neagră, alteori verde.

Negrul cuprinde terorile și frumusețile lumii subterane și incintele sale tenebroase de vindecare și inițiere. Zeitățile „negre” sunt ambigue, htonice (aparțin divinităților subpământene) și fatidice.

Fierarii divini sunt negri cu funinginea forjelor vulcanice în adâncurile încinse și creative ale psihicului. Pământul întunecat al lui Kali, Cea Neagră, zeița timpului, a apocalipsei și a morții la hinduși, absoarbe sângele sacrificiului și moartea naturii și hrănește semințele întoarcerii. Madona Neagră sau Fecioara Neagră, mai ales din zonele lumii în care trăiesc populații cu pielea închisă la culoare, Isis, Persefona, Artemis, Hecate, zeița greacă a răscrucilor, a ceții si a magiei, posedă pântecele negru al întunericului misterios și al lunii noi.

Populația Navajo (amerindieni din sud-vestul SUA) vede în negru sinistrul, dar și, pentru că îi conferă invizibilitate, capacitatea negrului de a proteja. Negrul vine din nord, direcția pericolului, dar și din est, locul răsăritului.

În unele părți ale Africii, negrul este în mod tradițional și culoarea nordului, dar aici semnifică direcția din care vin norii întunecați ai sezonului ploios, vegetația și apa. Negrul semnifică maturitatea socială și autoritatea individului experimentat, răbdarea și capacitatea de a aștepta.

Negrul și albul sunt adesea în tensiune unul cu celălalt, mai ales acolo unde unul este perceput ca o deficiență a virtuților celuilalt: albul ca blândețe și răceală, și negrul ca bogăție și căldură, sau negrul ca ignorant și alb ca iluminat. Nu suntem întotdeauna siguri cum să numim negrul – o culoare, sau absența oricărei culori, sau așa cum a descris-o poetul mistic sufit Rumi, „desăvârșirea tuturor culorilor”, starea de beatitudine în care se dezvăluie divinitatea care-l farmecă pe inițiat.

Din perioada Heian a Japoniei (800-1100 e.n.) derivă noțiunea că în negru este exprimată „sublimarea și purificarea tuturor emoțiilor” realizată de individul care a sondat adâncurile „tristeții existenței umane”. Negrul este haosul primordial, centura de monitorizare a ritmului cardiac (inima polară), centrul ascuns și locul de apariție.

Negrul este primordial pentru multe forme de transformare, nuanța imaginară a metanoiei (schimbare de sentimente; remușcare, regret, căință; schimbare a spiritului, înnoirea minții; orientarea fundamentală a vieții, prin care se ajunge până la îndumnezeire) individuale, o întoarcere sau o întoarcere spre interior, sau chiar o „noapte întunecată a sufletului”, întunericul luminos al înțelegerii de sine.

În opera alchimică, negrul semnifică schimbarea tiparelor familiare ale identității și sensului. Innegrirea, Nigredo este o stare de dezorientare, epuizare, îndoială de sine, depresie, inerție, confuzie și disjuncție. Alchimiștii l-au descris ca un „negru mai negru decât negrul”, soare negru, văduvă, orfan, caput corvi sau „cap de cioară”. Cu toate acestea, alchimiștii considerau că nigredo nu este un motiv de consternare, ci de bucurie. Acesta exprima legătura cu potențialul nelimitat și fertil al psihicului în care putea fi conceput embrionul de aur al sinelui.

Griul este un amestec de alb și negru și, așa cum știe oricine are o cutie de acuarele, rezultă din amestecarea oricăreia dintre opusele culorilor: verde și roșu, galben și violet, albastru și portocaliu. Din acest motiv, are o poziție deosebită în centrul lumii culorilor. În ciuda atracției culorilor primare vii, griul este esențial: „acel gri fundamental care îi deosebește pe maeștri și este sufletul tuturor culorilor”, scria pictorul simbolist, postimpresionist și litograf francez, Odilon Redon. Griul este prezent într-o oarecare măsură în aproape toate culorile, iar această notă comună leagă împreună în armonie diferitele nuanțe dintr-un tablou.

Nou-născuții umani nu văd, așa cum se credea cândva, doar gri. Deși nu sunt capabili să se concentreze la fel de bine ca adulții, astfel încât obiectele sunt neclare, ochii lor posedă vederea color. Pe măsură ce se dezvoltă, griul, nici luminos, nici îndrăzneț, capătă semnificații speciale. Probabil prin asociere cu părul încărunțit, griul înseamnă bătrânețe și tot ceea ce este asociat cu ea: retrospecție, inacțiune, diminuarea libidoului — dar și înțelepciune și seninătate.

În simbolismul creștin, este culoarea doliului, a timpului ascetic al Postului Mare, a smereniei — și a învierii morților. Picturile medievale îl arată pe Hristos într-o mantie gri la Judecata de Apoi.

Griul evocă „plumbul” saturnian și stările de spirit pe care le transmite plumbul: tristețe, inerție, melancolie, indiferență sau plictiseală. Griul este legat de pânza de sac și cenușa pocăinței și de simbolismul cenușii în general. În ciuda asocierii cenușii cu înfrângerea și eșecul, totuși, în alchimie cenușa simbolizează partea nemuritoare a personalității care a supraviețuit confruntării cu dorințele primitive și a apărut purificată.

Griul este neutru și ocupă un loc intermediar. Contrariile se echilibrează sau sunt încă nediferențiate. Din punct de vedere mitologic, persoanele decedate și spiritele care se mișcă între tărâmuri sunt gri. O „zonă gri” nu este sigură, într-un fel sau altul. Există ceva nedefinit în gri, întruchipat mai ales în norii gri și ceață, care se adaugă la ambiguitatea lui și la locul său de mediator.

Diversele utilizări ale griului ca simbol sugerează că are semnificații diferite, în funcție de temperamentul cuiva. Pentru personalitatea îndreptată spre exterior, care caută entuziasm și stimulare, griul reprezintă tot ceea ce este împovărător și limitator.

Într-un discurs din 1899, Theodore Roosevelt declara: „Este mult mai bine să îndrăznești lucruri mărețe, să câștigi triumfuri glorioase, chiar dacă eșuate, decât să te alături cu acele sărmane spirite, care nici nu se bucură mult și nici nu suferă mult, pentru că trăiesc în amurgul cenușiu care nu cunoaște nici victoria și nici înfrângerea”.

În schimb, poetul american Paul Engle, scriind despre experiența sa de student la Universitatea Oxford din Anglia, și-a amintit că: „Nervul încordat american s-a relaxat. Am trăit / cu o liniște cenușie care a lăsat mintea / să crească în interior ca o rădăcină”.

*Tara – În lumea indiană, există o mulțime de forme și culori de Tārā. În ceea ce privește culorile, aceasta poate fi: verde, albă, roșie, galbenă, albastră, neagră, fiecare avand propriile simboluri și destinații.

În sanscrită, tibetană, este cunoscută ca Nobila Tara sau Mama venerabilă a eliberării, figură importantă în budism, venerată în special în budismul Vajrayana și budismul Mahayana. În budismul Vajrayana, ea este considerată un Buddha feminin, iar în budismul Mahayana, apare ca o femeie bodhisattva. În budismul tantric, Tara este o femeie Buddha care este o consoartă a lui Amoghasidhi Buddha. Tārā este cunoscută și ca o salvatoare care aude strigătele ființelor din saṃsāra și le salvează de pericolul lumesc și spiritual.

În sanscrită, numele ei înseamnă Eliberatoarea, dar și Steaua, și Cea care te duce spre celălalt mal – ca un Buddha. În hinduism, Tara este una dintre cele zece Mahāvidyā: una dintre zeițele grupate sub numele de Marea Înțelepciune. Acest concept este folosit în iconografie, de exemplu, în India. Tara poartă peste oceanul nașterilor și renașterilor. Uneori e reprezentată pe corpul lui Shiva, uneori hrănindu-l cu propriul lapte matern. La fel ca stelele, servește drept reper și dă direcție. Poate fi înfățișată cu o cârmă în mâini.

**În Statele Unite, “a blue-ribbon committee” (comitet sau comisie cu panglică albastră) este un grup de oameni excepționali desemnați să investigheze, să studieze sau să analizeze o anumită problemă. Comitetele cu panglică albastră au, în general, un grad de independență față de influența politică sau de altă autoritate, iar astfel de comitete nu au, de obicei, autoritate directă proprie. Valoarea lor provine din capacitatea lor de a-și folosi expertiza pentru a emite constatări sau recomandări care pot fi apoi folosite de cei cu putere de decizie pentru a acționa.

***Purpura de Tyria (violetul de Tir sau Tyr), cunoscută și sub denumirea de violet regal, violet imperial sau colorant imperial, este un colorant natural roșcat-violet. Numele Tir se referă la orașul Tir de pe coasta mediteraneană din sudul Libanului, situat la 19 km nord de granița modernă cu Israel. Orașul aflat astăzi în Liban, se afla cândva în Fenicia. A fost un port maritim major fenician începând aproximativ din 2000 î.e.n. până în perioada romană.

Începând cu secolul al XV-lea î.e.n., cetățenii din orașele Sidon și Tyr din estul Mediteranei au descoperit cum să producă un colorant purpuriu. Purpureus Tyrianus (purpura de Tyria) era atunci un semn de mare putere, în condițiile în care filonul era foarte prețios, mai ales că era foarte greu de extras, uneori folosind mii de moluște. Așadar, pe vremea Imperiului Roman, numai Augustus și Caesar aveau voie să folosească această culoare având o calitate exclusivistă și exotică, precum și un preț prohibitiv pentru cetățenii romani.

Pigmentul este secretat de mai multe specii de melci de mare prădători din familia Muricidae, melci de stâncă sau de mare cunoscuți inițial sub numele de Murex (Bolinus brandaris, Hexaplex trunculus și Stramonita haemastoma). În antichitate, extragerea acestui colorant implica zeci de mii de melci și o muncă substanțială și, ca urmare, colorantul era foarte apreciat și scump.

Colorantul purpuriu era obținut prin stoarcerea glandei unui melc de mare (Bolinus brandaris, mai exact) care producea o singură picătură de lichid – un mecanism de apărare evolutiv care, aparent, miroase a usturoi. Atunci când este expus la lumina soarelui, mucusul își schimbă culoarea de la verde la albastru și, în cele din urmă, la violet închis. A fost numit purpuriu tirolez, după numele orașului Tyr.

Era nevoie de 250.000 de melci de mare pentru a produce o singură uncie de vopsea purpurie, iar costul său prohibitiv însemna că doar regalitatea și elitele își puteau permite să o poarte.