Simbolismul centrului lumii şi al axei lumii

1. Centrul Lumii – Centrum Mundi

În simbolistică, în afara unei interpretări pur geometrice, noțiunea de centru are, mai ales, o valoare axiologică, psihică și sacrală. Centrul este Principiu, Realitate Absolută, Dumnezeu, independent de timp si de spațiu. Este locul condensării forțelor opuse.

Centrul este prin excelență un indicator simbolic al zonei sacrului, al punctelor de contact cu realitatea absolută. De aceea, simbolic, drumul către centru este dificil (la toate nivelurile realului). Dificil este accesul la centrul unui labirint, dificile sunt pelerinajele la locurile sfinte, expedițiile eroice; diversele tradiții spirituale simbolizează astfel primejdiile pe care le presupune căutarea mistică a sinelui, a centrului propriei persoane.

Un centru în sine nu poate fi gândit, nu poate fi conceput decât ca un centru al unei suprafețe, al unei întinderi ori al unor figuri spațiale tridimensionale. Nu există centru în absența periferiei sau, în orice caz, a unor elemente ex-centrice.

Centrul simbolizează principiul, temeiul sau ființa lucrurilor în virtutea anumitor calități intrinseci: adimensionalitatea și indivizibilitatea. Punctul geometric lipsit de dimensiuni și indivizibil sugerează, prin analogie, calitațile principiului ontologic: nedeterminarea sau pura potențialitate, indestructibilitatea și maxima plenitudine de ființă.

Un singur punct rămâne fix și imuabil și acest punct este Centrul (de exemplu, centrul roții — analogie simbolică a centrului metafizic – Principiul). Circumferința nu se poate roti decât în jurul unui centru fix. Nefiind suficientă sieși, schimbarea presupune, de asemenea, un principiu situat în afara ei. Imuabiltatea Principiului trebuie înțeleasă și în sensul dependenței tuturor lucrurilor existente de un temei absolut și autosuficient.

Totodată, Principiul este cel care dă primul impuls mișcării lucrurilor, guvernează și reglementează această mișcare. Imobilitatea Centrului este imaginea eternității în care toate lucrurile sunt prezente într-o simultaneitate perfectă. Interpretarea acestui raport între imobilitate și mișcare este asemanătoare teoriei „motorului prim” a lui Aristotel. Principiul lumii ca prim motor este sursa originară a mișcării, tot ce există, tot ce se schimbă sau se mișcă nu are realitate decât prin el și depinde în totalitate de el. Principiul este „centrul” existenței și al mișcării lucrurilor întrucât este ordonarorul intern, puterea care guvemează intim esența a tot ceea ce accede la realitate.

A părăsi circumferința pentru centru este echivalent cu deplasarea de la exterior spre interior, de la formă la contemplație, de la multiplicitate la unitate, de la spațial la aspațial, de la temporal la atemporal.

În toate simbolurile semnificative ale Centrului mistic, intenția este de a dezvălui Omului sensul “stării paradisiace” primordiale și să-l învețe să se identifice cu principiul suprem al universului. Acest centru este de fapt acel “prim motor” al lui Aristotel (unmoved mover) și “Dragostea care mișcă soarele și celelalte stele” (L’Amore che muove il sole a l’altre stelle”) a lui Dante.

Centrul mistic, Creatorul

Primul motor (în latină: primum movens) este un concept monoteist, dezvoltat de Aristotel, un politeist, ca principală cauză (Prima causa) sau „motor” al Universului.

“Primul motor” imobil sau “motorul fără motor” sau primul impuls face să se miște celelalte lucruri fără a fi el însusi mișcat printr-o acțiune inițială. Cheie de boltă a filosofiei naturii si teologiei lui Aristotel, “primul motor” este definit în Fizica, 256a, drept cauza eficientă a mișcării („Dacă în mod necesar orice lucru care se mișcă este mișcat de ceva… în mod necesar există un Prim Motor, fără să fie mișcat de un altul”), iar în Metafizica, 1072b, drept cauza finală a acesteia, „cauzând mișcarea ca fiind un obiect al iubirii, în vreme ce toate celelalte lucruri cauzează mișcarea deoarece sunt ele însele în mișcare”; acest „prim principiu, de care depind universul sensibil și lumea naturii”, acționează exclusiv prin intermediul Inteligenței, este pură actualitate, fiind învestit cu demnitatea Binelui, spre care se îndreaptă orice năzuință din univers, și este desemnat explicit cu numele de Zeu, „o ființă vie, veșnică, preabună”, careia îi aparțin „viața și existența perpetuă continuă, căci aceasta este Zeul.” (Coincidentia oppositorum de Nicolaus Cusanus). Prin urmare, Creatorul este acest prim motor.

Primul motor și Creația

Anluminura Creația lumii în manuscrisul Stammheim Missal, Hildesheim, Germania, probabil în anii 1170. Muzeul J. Paul Getty, Ms. 64, fol. 10v

[Anluminură: denumire dată ilustrațiilor în culori vii ale manuscriselor medievale.]

Creștinii medievali credeau că vidul fără formă al universului este creația lui Dumnezeu, cunoscut adesea drept Arhitectul Divin sau Primul Motor.

Creatorul era adesea înfățișat, în arta medievală, înscriind circumferința lumii cu o busolă sau ținând pământul rotund în mâinile sale (da, creștinii medievali știau că lumea este rotundă!).

Pentru a înțelege mai bine soarele, luna și stelele descrise în Biblie – împreună cu îngerii și alte fenomene astrale – scriitorii umaniști și gânditorii creștini au apelat adesea la tradiții filozofice și științifice anterioare, precum și la alte religii ale lumii.

Sistemul geocentric al lumii, cu Pământul în centrul Universului, a fost la fel de îndelungat, pe cât a fost de eronat. Formulat în Grecia antică ca o teorie discutabilă, a fost transformat în dogmă de către biserică. Făcând Pământul centrul Universului, sistemul geocentric a împiedicat probabil ideea zborului spațial timp de 18 secole.

În Europa medievală a existat o legătură strânsă între celest și spiritual, iar multe imagini ale cosmosului prezintă scene cerești sau religioase.

In diagramele cosmosului, spațiul central este întotdeauna rezervat pentru Creator, astfel încât acesta apare înconjurat de un halou circular sau în formă de migdală (format prin intersecția cercului cerului cu cercul pământului), înconjurat de cercuri concentrice împrăștiate înspre exterior și de roata zodiacului, ciclul de douăsprezece luni de activitate pe pământ și o diviziune în patru părți corespunzătoare atât anotimpurilor, cât și tetramorfului (care prezintă patru forme).

În mod similar, doctrina hindusă declară că Dumnezeu locuiește în centru, în acel punct în care razele unei roți se întâlnesc cu axa sa.

La chinezi, ființa infinită este adesea simbolizată ca un punct de lumină cu cercuri concentrice împrăștiate în afara lui.

În emblemele occidentale, un cap de vultur, poartă uneori aceeași semnificație.

În unele mandale hinduse, cum ar fi Shri-Yantra, centrul în sine nu este efectiv înfățișat, ci trebuie să fie suplinit mental de către contemplator; Shri-Yantra este o “formă în expansiune” (și, prin urmare, un simbol al creației), compusă din nouă triunghiuri intersectate, circumscrise de o floare de lotus și un pătrat. Un mare număr de acte rituale au unicul scop de a afla “centrul” spiritual al unei localități, care devine apoi locul, fie în sine, fie în virtutea templului construit pe el, unei “imagini a lumii”.

Există, de asemenea, multe legende care narează pelerinaje în locuri cu caracteristici asemănătoare Paradisului. Ca de exemplu, această poveste chineză, repovestită de către orientalistul Wilhelm în lucrarea sa despre Lao-Tse:

“Regele Huangti a avut un vis. El a trecut în regatul Hua Hsii. Regatul Hua Hsii se afla la vest de Vestul îndepărtat și la nord de Nordul îndepărtat. Nu se știe câte sute de mii de leghe sunt din statul Qi până acolo. Nu se putea ajunge nici cu barca, nici cu trăsura, nici pe jos. Se putea ajunge doar cu spiritul în zbor.

[Statul Qi, unul dintre cele mai mari și mai puternice dintre numeroasele state în care China a fost împărțită între 771 și 221 î.Hr.]

Această țară nu avea nici un conducător: fiecare acționa după propriile sale principii; oamenii nu aveau legiuitori: fiecare acționa după propriile sale principii. Bucuriile vieții nu erau cunoscute și nici nu exista frica de moarte; deci nu exista nici o moarte prematură. Autoizolarea nu era cunoscută și nici evitarea semenilor; astfel încât nu exista nici iubire și nici ură. Respingerea a ceea ce este dezagreabil nu este cunoscută, nici căutarea plăcerii; astfel încât nu există nici un câștig și nici o pierdere. Nimeni nu avea nici o preferință, nimeni nu avea nici o antipatie.

Oamenii intrau în apă și nu se înecau, treceau prin foc și nu erau pârjoliți… Aceștia se ridicau în aer așa cum alții umblă pe fața pământului; se odihneau în spațiu așa cum alții dorm în paturi; norii și ceața nu le acopereau privirea. Bubuiturile de tunet nu le asurzeau urechile. Nici frumusețea, nici urâțenia nu le orbea inimile. Nici muntele, nici râpa nu le împiedicau progresul. Ei mergeau doar în spirit.”

Acest concept al Centrului coincide, desigur, cu cel de “Tarâm al morții” (“Land of the Dead”), în care tema “coincidentia oppositorum” (coincidența opuselor) a tradiției mistice vine pentru a semnifica nu atât de mult “opoziția” ca neutralizare, în sensul caracteristic oriental.

Centrul este situat la punctul de intersecție al celor două brațe ale crucii superficiale (sau bidimensionale), sau a celor trei brațe ale crucii esențiale, tridimensionale. În această poziție acesta exprimă dimensiunea “adâncimii infinite” a spațiului, adică, semințele ciclului etern de zbucium și calm al formelor și ființelor, precum și dimensiunile spațiului în sine. Ca de exemplu, în unele cruci liturgice, precum Crucea din Cong din Irlanda, al carei centru este marcat printr-o piatră prețioasă.

Crucea din Cong, comitatul Mayo, secolul al XII-lea, Muzeul Național al Irlandei – Dublin, Irlanda

Întrucât principiul, ca centru metafizic, nu poate fi disociat de lumea pe care o generează, nici reprezentarea figurativă a centrului nu se poate dispensa de reprezentarea periferiei. În culturile tradiționale, raportul dintre Principiu și Lume, ca ansamblu al lucrurilor existente, este simbolizat prin imaginea unui cerc și a punctului din centrul sau.

Punctul este emblema Principiului, iar cercul – cea a Lumii.

Iconografia culturilor arhaice și tradiționale furnizează nenumărate reprezentări de cercuri din ale căror centre pornesc raze interpretate uneori, expeditiv și simplificator, ca imagini ale soarelui. Nu trebuie ignorat că aceste civilizații, mai receptive la sacru, sunt mai probabil înclinate să exprime simbolic realități suprasensibile, metafizice, iar nu corpuri fizice sau astre cerești. Generator de lumină, căldură și  implicit, de viață, soarele poate fi socotit el însuși o imagine analogică a principiului, a ființei.

Ideea de centru, simbolizată de soare, este punctul de plecare pentru o întreagă sinteză ideologică ce trebuie alăturată ideii de grup. Astfel, ideea de centru este aceea a unui grup de situaţii surprinse în extensiunea lor universală, fapt ce presupune coincidenţa opuselor şi echilibrul contrariilor. Ambivalenţa însăşi nu este decît cel mai mic dintre grupurile posibile, redus la dualitatea a două lucruri complementare.

Centrul sistemului nostru solar, Soarele

Punctele determinate de razele cercului pe circumferința sa semnifică multiplicitatea caracteristică domeniului manifestării. Numărul razelor poate fi multiplicat nedefinit; va sublinia tot mai evident și diversitatea lucrurilor din lumea manifestată, prin contrast cu unicitatca, unitatea și simplitatea principiului întemeietor.

Frecvente sunt reprezentarile arhaice ale unor cercuri traversate de patru raze, dispuse, de regulă, rectangular. Astfel, devine posibilă interferența cu simbolismul manifestării ciclice. Circumferința, astfel segmentată, poate evoca anotimpurile, fazele lunii sau chiar cele patru vârste ale omenirii, la care fac referire atât vechea Indie, cât și antichitatea greco-latină. Simbolismul centrului se îmbogățește astfel cu semnificația contrastului dintre permanența principiului și caracterul tranzitoriu al lucrurilor manifeste.

În unele imagini, cercul – înfățișând lumea – include alte cercuri dispuse concentric, simbolizând stări sau niveluri ale existenței manifestate. Apropierea de centrul cercului semnifică, analogic, apropierea de Principiu, indicând gradul de perfecțiune al respectivului nivel de existență. Sunt simboluri prin care ni se revelează caracterul neomogen al ansamblului lumii manifeste, dar și ideea de cosmos, de univers ordonat.

Reprezentarea geometrică a centrului este punctul din mijlocul cercului pe care l-a generat.

Reprezentarea lui geografică, în diferitele tradiţii, îi atribuie situări evocatoare: Tărâm Sfânt, Tărâm al nemuririi, Tărâm pur, Tărâm al fericiţilor, Tărâm al celor vii, sfântul Palat, Palatul interior, sălaş al Aleşilor… Este Invariabilul Centru al chinezilor, butucul roţii cosmice, templul Sfântului Duh. Poate fi o grădină, precum Paradisul, un oraş, precum Ierusalimul ceresc, o peşteră precum Agarttha, o insulă precum Atlantida, un munte precum Meru, un ombilic de piatră ca Omphalos sau, mai simplu, polul globului, din perspectivă terestră sau, din perspectivă individuală, eul fiecăruia.

În constiința mitologică centrul lumii se află acolo unde cerul se întâlnește cu pământul, locul fiind marcat de arborele lumii, muntele sacru, piatră, templu, altar, palat, oraș. Centrul constituie un punct de intersecție și totodată un  canal de comunicare între diferite niveluri sau regiuni cosmice (cer, pământ, lumea subpământeană).

Plecând de la omologia (caracter omolog) dintre creația universului (cosmogonia) și nașterea omului, culturile arhaice au asimilat centrul lumii cu „buricul pământului”.

Din punct de vedere antropologic și antropocentrist, centrul e acolo unde se află omul și unde el se simte mai aproape de Zeu; un astfel de centru poate fi țara, satul natal, casa; fiecare din ele, la rândul său, având un centru propriu care servește ca reper și ca model al ordinii și organizării.

În psihologie, reflectând asupra simbolismului centrului, C. G. Jung evocă o imagine care, în hinduism, prezintă pe Maya ca pe un păianjen țesând, în centrul pânzei sale, lumea iluzorie a simțurilor. Potrivit lui Jung este vorba despre o imagine adecvată pentru a exprima teama de conștiința limitată la ego, înaintea proceselor inconștiente. Simbolul centrului, simbolul orientarii psihice, ar permite psihicului personal să-și croiască încet o cale „prin haosul aparent” al iluziilor instituite de sine/ego.

Laleh Baktiar, în cartea sa Sufismul, subliniază că simbolul pânzei de păianjen ascunde o multitudine de niveluri de interpretare. Reamintind tradiția sufistă conform căreia „Eu sunt doar un mesaj de la Dumnezeu la Dumnezeu”, Baktiar identifică acest mesaj cu pânza „țesută din ceea ce este transformat în interior”. Forma concentrică, țesută cu răbdare, este posibilă doar printr-o „transformare spirituală care intervine în centru”. Capcană, lume a iluziei sensibile și a contrariilor, dar la fel de mult o cale de eliberare, o lucrare a mântuirii, un simbol al transformării, simbolul centrului înglobează în sine enigma cunoașterii simbolice care captează și fascinează, transformă și salvează.

Mai mult decât orice alt simbol, centrul constituie o imagine paradoxală: este vizibil (pictat, centrul crucii, al chiasmei optice, al cercului, al pătratului etc.), polimorf (centrul trandafirului, al manḍalei, al roții contrariilor, vârful Muntelui Sacru etc.), dar perfect invizibil – trebuie trăit, experimentat, redescoperit, recreat în inima sinelui. Centrul se afirmă ca un simbol a ceea ce este cel mai inaccesibil ființei umane și, prin urmare, ca ceea ce este cel mai prețios și mai rar, dar exprimă și cea mai banală realitate, lucrul cel mai comun, adevărul cel mai simplu. Așa se face că, pentru tradițiile alchimice, Piatra filosofală este atât comoară, arcana secretă a centrului, cât și piatra comună […]

[Chiasma optică: zonă anatomică ce rezultă din încrucișarea parțială a fibrelor nervilor optici. Este situată în apropierea glandei hipofize.]

[Maya – termen sanscrit care are mai multe semnificații în religiile indiene. Maya este puterea lui Dumnezeu de a crea, perpetuând iluzia dualității în universul fenomenal; este și natura iluzorie a lumii. Pentru misticii indieni, această manifestare este reală, dar este o realitate insesizabilă. Ar fi o greșeală, dar o eroare naturală, să o considerăm un adevăr sau o realitate fundamentală. Fiecare persoană, fiecare obiect fizic, din punctul de vedere al eternității, este doar o picătură de apă dintr-un ocean fără limite. Scopul trezirii spirituale este de a înțelege, mai exact de a experimenta falsa dihotomie, a mirajului Mayei pentru a o transcende și a realiza că Atman, adică sinele (sinele/spiritul interior al oricărei ființe) și universul (sinele suprem, spiritul universal suprem, Dumnezeirea), Brahman, sunt una.

În budism, Maya este numele mamei lui Buddha Gautama. În hinduism, Maya este, de asemenea, un epitet pentru zeiță, și numele unei manifestări a lui Lakshmi, zeița „bogăției, prosperității și iubirii”.]

Axul central, ce uneşte aceste stadii de la cer la pămînt, e reprezentat printr-un mare număr de simboluri: copacul, muntele, lancea, coloana, toiagul, stâlpul bunătăţilor, stâlpul cosmic, scara, treptele, obeliscul, clopotniţa, săgeata, falusul, piramida, betylul, frânghia, omphalosul, lanţul, firul… punând în lumină din nou ideea de grup sugerată de ea şi totodată gestul unic ce le reuneşte şi le defineşte de-a lungul unui ax ideal care poate fi parcurs în cele două sensuri opuse.

[Omphalos: piatră albă în centrul lumii, buricul pământului, locul în care a fost creat Adam şi în care s-a înalţat crucea lui Iisus, omphalos marchează centrul unui mister arhetipal, face legătura între cer şi pământ, fiind un “punct de intersecţie al nivelurilor cosmice’.]

Centrul este simbolul perfecțiunii și al radiației. Acesta reprezintă un punct focal al activităților, al acțiunilor și al forțelor. Într-adevar, centrul concentrează, atrage și dispersează. Centrul este un punct echidistant față de toate punctele unui cerc sau ale unei sfere.

Centrul și orașul

Simbolistica centrului și a inimii sunt foarte apropiate. Într-adevar, centrul orașului este inima orașului. Astfel, centrul este un punct esențial. De altfel, autostrăzile converg spre acest centru.

De asemenea, centrul reprezintă inima vieții. Într-adevăr, capitala, centrul țării, este, de asemenea, centrul vieții culturale și politice a națiunii.

Centrul divin, centrul Univesului

Centrul este adesea asociat cu Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeul religiilor monoteiste nu poate fi un punct izolat. Astfel, centrul devine omniprezent, el devine creatorul tuturor: “N-ai văzut că se prosternau în fața lui toți cei care sunt în ceruri și toți cei care sunt pe pământ, soarele, luna, stelele, munții, copacii, animalele și mulți oameni? (Coran, XXII, 18).

Centrul spiritual

In Regele lumii, Rene Guenon vorbește despre “centrul spiritual”, care a fost stabilit în lumea terestră pentru a conserva intactă o comoară de cunoștințe “non-umane”. Acest lucru, sugerează el, nu este mai mic decât originea conceptului de “tradiție” din care derivă toate obiceiurile și explicațiile lumii religioase, mitice și filosofice. Guenon subliniază faptul că Saint-Yves d’Alveydre, într-o lucrare postumă (Misiunea Indiei, 1910), plaseaza Agartha în centru. Autorul leagă acest oraș simbolic cu ”cetatea solară” a rozacrucienilor (confrerie de iluminați care exista în Germania în sec. XVII) și Cetatea Soarelui a lui Tommaso Campanella.

Centrul Lumii terestre

În mitologia greacă, omphalos este buricul lumii. Acesta se află la Delphi. Pentru a localiza centrul lumii, Zeus (regele zeilor), a trimis doi vulturi până la marginile pământului. Astfel, pornind de la fiecare parte a pământului, vulturii au găsit centrul.

Mai târziu, Ierusalimul a devenit centrul lumii. De altfel, hărțile lumii din epoca medievală reprezentau Pământul ca un cerc, înconjurat de ocean, cu Ierusalimul, cetatea sfântă, în centru.

Apoi, Mecca a devenit centrul lumii musulmane. Intr-adevar, Mohamed a primit o revelație conform căreia trebuia să se roage în direcția Meccăi.

 

2. Axa Lumii – Axis Mundi

Simbolismul Axei

Dreapta ce trece prin observator paralelă la axa Pământului sau prelungire a dreptei care unește polii pământului până la intersecția cu sfera cerească se numește “axa lumii”. Axa lumii intersectează sfera cerească în două puncte numite “poli cerești”: polul nord ceresc și polul sud ceresc. Cercul mare definit ca intersecția dintre planul paralel cu ecuatorul terestru și sfera cerească se numește “ecuator ceresc”.

Axa este simbolul legăturii dintre viața cerească și viața terestră. De asemenea, în Grecia antică, Axis mundi reprezenta centrul cosmosului. În schimb, în ​​cultura nordică, Axis mundi era un copac (Yggdrasil) care traversa lumea.

Axis mundi (sau axa cosmică, axa lumii, stâlpul lumii, columna cerului, centrul lumii, arborele lumii) este, în religie sau mitologie, centrul lumii și / sau legătura dintre Cer și Pământ. Ca și polul ceresc și polul geografic, acesta manifestă un punct de legătură între cer și pământ. Acest punct este locul unei corespondențe între tărâmurile superioare (cele ale divinității) și cele inferioare (cele ale oamenilor). Această comunicare permite tărâmurilor inferioare să se ridice spre cele superioare, în timp ce tărâmurile superioare își pot răspândi binecuvântarea către cele inferioare. Acest loc funcționează ca omfalul (ombilicul), punctul de început al lumii.

Această axă este adesea văzută ca o figură feminină datorită legăturii sale cu centrul Pământului (poate fi ca un cordon ombilical care aduce hrană). Poate avea forma unui obiect natural (un munte, un copac, o viță de vie, o tulpină, o coloană de fum sau un foc) sau un produs de fabricație umană (un băț, un turn, o scară, o scară cu trepte , un pom de mai / maypole (stâlp ritualic, împodobit cu panglici, stâlp înalt de lemn, ridicat la diferite sarbatori populare europene în jurul căruia se dansează), o cruce, un turn-clopotniță, o frânghie, un totem, un stâlp, o săgeată). Apropierea sa cu Cerul poate avea implicații care sunt în principal religioase (pagoda, Muntele Templului, minaretul, biserica) sau profane (far, obelisc, zgârie-nori, rachetă). Imaginea acestora apare în contexte religioase și laice.

Simbolul Axis mundi se găsește în culturile centrate pe practicile șamanice sau în sistemele de credințe animiste, în religiile majore ale lumii și din nou în „centrele urbane” avansate din punct de vedere tehnologic. Potrivit lui Mircea Eliade, fiecare microcosmos, fiecare regiune locuită, are un centru; adică un loc sacru deasupra a tot. Axis mundi este adesea considerat centrul lumii.

În ceea ce privește construcția, pe lângă funcția lor de susținere, țărușul, stâlpul, coloana au preluat simbolismul copacului (primele coloane grecești încoronate cu motive de frunze erau din lemn pentru a aminti templul pădurii sacre. În Egipt, capitelurile coloanelor sunt împodobite cu frunze de palmier, papirus etc.

Coloane egiptene

Axa lumii leagă diferitele nivele ale universului cosmic, așa cum anticii si le reprezentau (lumea subterana de dincolo, lumea terestra, lumea celestă).

Axa lumii ia de multe ori forma unui catarg sau a unei coloane centrale, dar nu este în mod necesar materializata. În Asia, axa este coloana de fum care se ridica din vatra centrală și se înalță spre cer, ieșind pe acoperiș prin orificiul prevăzut în acest scop. Aceasta rămâne locul de trecere al energiei vitale sau spirituale și punctul central al radiațiilor acestei energii.

Arborele Lumii, o reprezentare simbolică a Axei Lumii

Plantele sunt luate în mod obișnuit ca imagini ale axei lumii. Astfel, imaginea Arborelui Lumii oferă un simbol al axei care unește trei planuri: cerul (ramurile), pământul (trunchiul) și lumea subterană (rădăcinile).

În unele culturi polineziene, banianul, care se fixează de acoperișul unei pagode (din familia smochinului pagodelor, Ficus religiosa), este casa spiritelor ancestrale. În religia hindusă, arborele banian este considerat sacru și numit „Ashwath Vriksha”. El reprezintă viața veșnică, datorită creșterii impresionante a ramurilor sale.

Există, de asemenea, un tip deosebit de vechi și impozant de smochin al pagodelor numit „arborele trezirii (spirituale, sau al iluminării) sau copacul Bodhi”. Este arborele sub care Buddha Siddhartha Gautama a atins conform tradiției, iluminarea.

În mitologia norvegiană, Yggdrasil, Arborele Înțelepciunii, îndeplinește aceeași funcție simbolică servind la iluminarea lui Odin. Acest zeu suprem al mitologiei nordice a dobândit înțelepciunea universală sugând seva Arborelui Înțelepciunii, Yggdrasil și plătind pentru acest privilegiu cu un ochi.

Yggdrasil, arborele gigantic al lumii, arborele cosmic, care face conexiunea între cele 9 lumi, trunchiul său reprezentând Axa Lumii

Se pot menționa, de asemenea, exemplele arborelui Jieveras din mitologia lituaniană, Stejarul lui Thor, sau Stejarul lui Jupiter, arborele-lume al mezoamericanilor sau chiar Jian-Mu, arborele care marchează centrul lumii în cosmografia tradițională chineză (legat de alți doi copaci situați în punctele de est și vest care corespund răsăritului și apusului de soare).

În Geneză, Pomul vieții și Pomul cunoștinței/cunoașterii binelui și răului reprezintă două aspecte ale aceleiași imagini. Se presupune că fiecare dintre ei se află în centrul Grădinii Edenului din care curg patru râuri care irigă lumea.

Dar fiecare copac poartă o binecuvântare. Bambusul, folosit în mod tradițional în Asia pentru a face (printre altele) instrumente de caligrafie, reprezintă cunoșterea și se găsește în mod obișnuit în campusurile universitare din Asia.

Pomul de Crăciun, ale cărui origini datează din vremea credinței europene precreștine, este și o reprezentare a axei lumii.

Axa susținerii corpului uman, coloana vertebrală

Corpul uman ca pilon sau coloană

Simbolismul axei lumii poate fi aplicat și corpului uman. Regăsim în mod regulat conceptul de corp uman perceput ca o coloană (coloana vertebrală) între pământ și ceruri printre cele mai alegorice reprezentări ale Arborelui Vieții, ca în cazul Arborelui Sefirotic din Cabală (doctrină teozofică iudaică, care, recurgând la o interpretare mistică a Vechiului Testament, și la practici oculte, pretindea a comunica cu spiritele) sau a sistemului chakrelor recunoscut în budism și hinduism.

Este, de asemenea, un principiu fundamental al yoga și al Tai Chi (una din cele mai eficiente arte marțiale interne, recunoscută în același timp pentru efectele sale benefice asupra sănătății și longevității practicanților).

În budism, Buddha este o reprezentare personificată a unei axe a lumii. Astrologia se bazează pe legătura asumată dintre sănătatea și preocupările indivizilor și legăturile lor cu corpurile cerești. Multe religii văd trupul în sine ca un templu, iar rugăciunea ca o coloană care unește pământul cu cerurile.

În Renaștere, un alt exemplu de încercare de reprezentare matematică și simbolică a corpului uman ca axă a lumii este oferit de Omul Vitruvian.

Omul Vitruvian

[Omul Vitruvian este un desen al lui Leonardo da Vinci, realizat în jurul anului 1490. Desenul este bazat pe corelațiile dintre proporțiile umane ideale și geometrie, descrise de arhitectul roman Vitruviu în Cartea a 3-a a tratatului său De architectura. Vitruviu a descris corpul uman ca fiind sursa principală de proporții din cadrul ordinelor clasice ale arhitecturii. El a determinat că trupul ideal ar trebui să aibă o înălțime de opt capete. Desenul lui Leonardo este denumit în onoarea arhitectului.

Desenat în cerneală pe hârtie, zugrăvește un om în două poziții suprapuse, cu brațele și picioarele despărțite, și înscris într-un cerc și un pătrat. Desenul și textul sunt uneori denumite Canoanele Proporțiilor sau, rareori, Proporțiile Omului. Este păstrat la Gabinetto dei disegni e stampe din cadrul muzeului Gallerie dell’Accademia, din Veneția, Italia, fiind expus publicului doar ocazional ca majoritatea lucrărilor pe hârtie.]

Axa în filozofie, în viziunea lui Platon

Potrivit lui Platon (filozof grec din secolul al IV-lea î.Hr.), axa este definită ca un fus care nu are nimic abstract sau imaginar. Într-adevăr, în Republica, el scrie: „ei au văzut extremitățile atașate cerului – pentru că această lumină este legătura cu cerul: ca acele cadre care înconjoară extremitățile triremelor, menține ansamblul a tot ceea ce antrenează  în revoluția sa; – la aceste capete atârnă fusul Necesității, care rotește toate sferele; tija și cârligul sunt din oțel și alte materiale.”

[Triremă – în antichitate, corabie sau navă de război cu trei rânduri de vâsle dispuse la trei niveluri diferite; trieră.]

Axa în politică: Axa națiunilor, Axa răului

În 1936, după semnarea unui tratat de prietenie între Italia și Germania nazistă, dictatorul italian Benito Mussolini a folosit cuvântul „axă”. Concret, el a spus că de acum încolo, cele două țări vor forma o axă în jurul căreia se vor roti celelalte țări europene. Apoi, axa a fost lărgită odată cu includerea Japoniei, Ungariei și a României.

Și mai târziu, în 2002, președintele american George W. Bush, a folosit de această dată expresia „axa răului” pentru a desemna națiunile considerate noii dușmani ai Statelor Unite și ale democrațiilor occidentale.

În gândirea primitivă, axele lumii sunt verticalele  care sprijina universul (copac, munte).

Muntele este simbolul elevării spirituale, acesta făcând legătura între pământ și cer. Muntele este o elevație naturală importantă a solului sau lăcașul zeilor.

În antichitate, vârfurile munților înalți reprezentau lăcașul zeilor, din cauza inaccesibilității și mascării sale de nori. Astfel, grecii venerau însuși muntele, ca pe egalul unei divinități.

De altfel, în lucrara sa Theogonia, Hesiod (autor grec al secolului VIII î.e.n.) menționa câțiva munți sacri și divinizați. De exemplu, Olymp, lăcașul zeilor, reprezenta stâlpul cerului. De asemenea, Muntele Ida, în Creta, care era locul de naștere al lui Zeus (regele zeilor).

Dar munții pot fi, de asemenea, asemănați cu eroii din mitologia greacă. De exemplu, Atlas era un titan care a fost transformat în munte și Zeus l-a condamnat să sprijine bolta cerească pe umeri. Astfel, acest mit a dat numele lanțului muntos de la sud de Maghreb. Într-adevăr, pentru cei din vechime, acest masiv, mare și înalt, cu vedere spre întinderi deșertice, sprijinea în mod obligatoriu cerul.

Muntele Sacru (Muntele Sfânt)

Simbolismul muntelui este multiplu: el ține de înălțime și de centru. Văzut de sus, el apare ca vârful unei verticale, este Centrul Lumii; văzut de sub orizont, acesta apare ca o linie verticală, axa lumii, dar și scara, panta de escaladat. Toate țările, toate popoarele, majoritatea orașelor au un astfel de munte sacru. Muntele central artificial se regăsește în monticuli (munți mici, coline) și tumuli (gorgane; movile funerare; movile artificiale, conice sau piramidale, din pământ sau piatră, înălțate deasupra unui mormânt străvechi), grămezile de pietre celtice. Scara lui Iacov este simbolul pietrei ridicate, este localizarea Centrului Lumii.

Muntele reprezintă un Axis Mundi (Axa Lumii) sau o scară, ce înlesneste ascensiunea omului spre înaltele valori spirituale, al căror simbol si sediu este cerul. Pe de altă parte, muntele este centrul care organizează nu numai un spatiu geografic, ci si diferitele fenomene si procese macrocosmice si microcosmice.

Loc de întâlnire dintre cer si pământ, muntele este un canal de comunicare dintre cele două stihii sau nivele ale cosmosului. în vechile credinte, el este lăcasul zeilor sau spatiul predilect unde se oficiază diverse rituri, menite să atragă asupra gliei si asupra locuitorilor ei influentele benefice ale cerului.

Fiecare popor îsi avea muntele său sacru: Olimpul — la vechii greci, Sinai — la evrei, Meru — la indieni, Fudjiama — la japonezi etc. După mărturia geografului antic Strabo, geto-dacii venerau muntele Kogaionon, considerat lăcasul lui Zamolxe.

In Asia, muntele reprezinta mai mult axa  lumii deca un stalp al cerului. Chiar dacă budismul este o religie fără zei, muntele poate să fie asociat cu sfințenia lui Buddha. De exemplu, în Coreea, muntele Namsan era considerat o reprezentare pământească a lumii lui Buddha. Astfel, în jurul anului 1000, muntele a fost acoperit cu statui, pagode, temple si gravuri rupestre si a devenit “muntele celor 10.000 de Buddha.”

În mod similar, Muntele Kailasa din Himalaya se referă la muntele mitic Meru al budismului tibetan. De asemenea, pentru tradi’iile animiste locale, acesta reprezintă scara cosmică pe care a coborât marele învățător al oamenilor. Astfel, Muntele Kailasa a devenit un loc sfânt, un centru de cult pentru hinduși și budiști. De altfel, pelerinajul (Kora) consta în a merge în jurul acestui munte-axa, a cărui ascensiune este interzisă și păzită de monștri.

© CCC

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.