Simbolismul culorilor
Culorile, ca purtătoare de valori, au semnificații spirituale și culturale, de unde și termenul de „simbolism al culorilor”. Simbolismul culorilor există din timpuri imemoriale, fie în istorie, mituri sau legende. Valorile asociate culorilor sau ceea ce reprezintă acestea sunt coduri prezente în diverse culturi.
ALBASTRU
În antichitate, albastrul nu era considerat cu adevărat o culoare. Doar albul, roșul și negrul dețineau acest statut. Cu excepția Egiptului, albastrul era în mare parte ignorat. Albastrul era dificil de produs și de controlat.
În Roma, era chiar culoarea barbarilor, a străinilor. Pe atunci, pentru o femeie, ochii albaștri erau un semn al unui stil de viață dezonorant, iar pentru un bărbat, un semn al ridicolului.
Textele biblice folosesc puține cuvinte pentru culori. Traducerile latine sunt cele care le scot la iveală. Unde ebraica spune “bogat”, latina traduce “roșu”; pentru “murdar”, se vorbește despre “gri” sau “negru”; pentru “strălucitor”, se spune “violet”.
Cu excepția safirului, nu exista prea mult loc pentru albastru. Această situație a persistat până în Evul Mediu. În secolele al XII-lea și al XIII-lea totul s-a schimbat, iar albastrul a început să fie reabilitat. Acest lucru nu s-a datorat în primul rând progreselor în producția de pigmenți, ci provine dintr-o schimbare a ideilor religioase: Dumnezeul creștin devine un Dumnezeu al luminii, iar lumina însăși devine albastră.
Cerul începe să fie vopsit în albastru, în timp ce anterior era vopsit în alb, negru, roșu sau auriu. Prin devoțiunea mariană, albastrul devine predominant: mantia Fecioarei.
Un al doilea motiv pentru această renaștere a culorii albastru este dorința, în ultima parte a Evului Mediu, de a clasifica oamenii. În secolul al XII-lea au apărut stemele, numele de familie și insignele. Până atunci, se foloseau doar trei culori – alb, roșu și negru – insuficiente pentru a crea combinații multiple.
Apoi au apărut albastrul, verdele și galbenul. Așadar, în acel moment precis, existau șase culori. Abatele Suger folosea pe scară largă albastrul ca pigment pentru Bazilica Saint-Denis. Pentru vitralii, s-a folosit zaffre (pulberea de oxid de cobalt impur sau pulberea de minereu de cobalt prăjit), vechiul pigment albastru medieval – numit mai târziu cobalt. Acest pigment mineral folosit pentru a colora sticla în albastru s-a răspândit ulterior la catedralele din Le Mans, Vendôme și Chartres, devenind faimos în toată lumea sub numele de „albastru de Chartres”.
Albastrul s-a răspândit peste tot: în vitralii, opere de artă și, de asemenea, în societate. Regele Franței a adoptat această culoare – direct legată de devoțiunea mariană – la fel ca și Filip August și Sfântul Ludovic. Astfel, albastrul a stimulat economia: comenzile de drobușor (Isatis tinctoria, pastă de vopsit sau iarbă de vopsit), folosit drept colorant albastru, au crescut vertiginos. Această plantă, parțial plantă aromatică, parțial arbust, a devenit piatra de temelie a agriculturii industriale și a adus bogăție în regiuni precum Turingia, Toscana, Picardia și Toulouse. Un adevărat război a izbucnit apoi între roșu și albastru.
În secolul al XVIII-lea, a devenit culoarea preferată a europenilor. În anii 1720, un farmacist din Berlin a inventat accidental faimosul albastru de Prusia (albastru prusac), care le-a permis pictorilor și vopsitorilor să-și diversifice gama nuanțelor de albastru.
Albastrul de indigo, obținut din planta de indigo din Indiile de Vest, mai ieftin deoarece era produs de sclavi, a devenit dominant, înlocuind drobușorul. Aceasta a provocat o criză în fostele regiuni prospere Toulouse și Amiens. Orașe precum Nantes și Bordeaux, pe de altă parte, au prosperat deoarece erau porturile prin care sosea planta de indigo din Indiile de Vest.
În 1850, o piesă vestimentară i-a dat un alt impuls semnificativ pentru a-i asigura popularitatea continuă: blugii (blue-jeans). Inventați la San Francisco de un croitor evreu, Levi-Strauss, această pânză grea vopsită cu indigo a devenit prima îmbrăcăminte de lucru. Colorantul indigo este foarte ușor de lucrat. Chiar și atunci când este rece, pătrunde ușor în fibrele țesăturii. Abia în 1930, blugii au devenit îmbrăcăminte de agrement în Statele Unite.
Pe plan politic, albastrul a căpătat și o semnificație: republicanii s-au opus monarhiștilor și culorilor lor albe, iar figurilor religioase le-a fost ales negrul.
După Primul Război Mondial, a devenit o culoare conservatoare. Organizațiile internaționale – ONU, UNESCO, Consiliul Europei, Uniunea Europeană – au ales toate albastrul ca emblemă, o chestiune de consens.
Astăzi, când oamenii spun că le place albastrul, este pentru că vor să fie văzuți ca înțelepți, conservatori și rezervați, adică nu vor să dezvăluie nimic despre ei înșiși. Este cea mai sensibilă culoare dintre toate.
ROȘU
Roșul este o culoare mândră, impregnată de ambiție și însetată de putere. Există și o latură ascunsă a roșului: sânge rău, roșul rău, moștenirea violenței, a crimelor și a păcatelor. Devine fascinant și arzător precum flăcările lui Satan. Avem de-a face cu o culoare care își ascunde duplicitatea.
În Antichitate, roșul era singura culoare demnă de acest nume. Pigmenții roșii au fost stăpâniți foarte devreme: încă din anul 35.000 î.e.n. Arta paleolitică folosea roșul, obținut în special din pământ roșu-ocru. În perioada neolitică, se exploata garanța (roiba) o plantă erbacee cu flori albe-gălbui dispuse în ciorchini, a cărei rădăcină conține o materie colorantă roșie folosită pentru vopsitul fibrelor textile.
Mai târziu, se foloseau anumite metale, precum oxidul de fier. În Antichitate, roșul era culoarea puterii: zeul Marte, centurionii și anumiți preoți erau îmbrăcați în roșu. Această culoare a prevalat deoarece evoca atât sângele, cât și focul.
Roșul aprins reprezintă viața, Duhul Sfânt de la Rusalii, dar reprezintă și moartea, iadul, roșul flăcărilor lui Satan, sângele vărsat de Hristos. În Vechiul Testament, roșul este uneori asociat cu interdicția și păcatul, iar alteori cu puterea și dragostea.
La Roma, colorantul roșu era obținut dintr-o substanță colorantă numită Murex, obținută dintr-o crustacee rară recoltată în Marea Mediterană și rezervată împăratului și liderilor militari.
În Evul Mediu, această culoare a dispărut din cauza epuizării Murexului în Palestina și Egipt. În schimb, se folosea kermesul, ouăle de coșenilă care infestează frunzele anumitor stejari. Garanța, pe de altă parte, era mai frecvent utilizată de clasele sociale inferioare, chiar și de țărănime.
Un roșu vibrant, foarte intens era caracteristic unui semn al puterii. Din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, Papa, asociat în mod tradițional cu albul, a început să poarte roșu. Cardinalii au făcut la fel.
Povestea Scufiței Roșii, a cărei cea mai veche versiune datează din anul 1000, o prezintă pe fată îmbrăcată în roșu. Unii istorici susțin că pentru a fi mai ușor de observat, copiii erau îmbrăcați în roșu. Alții cred că legătura este una religioasă: povestea are loc în Duminica Rusaliilor, sărbătoarea Duhului Sfânt, a cărui culoare liturgică este roșul. Psihanaliștii fac aluzie la sângele vărsat de fată când se trezește în pat cu lupul. De fapt, motivul este în altă parte. Copilul îmbrăcat în roșu duce o oală cu sos alb unei bunici îmbrăcate în negru: aceasta amintește de sistemul antic al celor trei culori de bază: negru, alb și roșu. Același lucru este valabil și în Albă ca Zăpada, care mușcă dintr-un măr roșu adus de o vrăjitoare neagră. Corbul negru își scapă brânza – albă – la picioarele unei vulpi roșii.
Existau, de asemenea, dificultăți cu vopsirea fibrelor textile legate de reglementările care guvernau profesia. Unii vopsitori din oraș erau autorizați doar pentru roșu (cu permisiunea de a vopsi și galben și alb), alții erau autorizați doar pentru albastru (cu permisiunea de a vopsi și verde și negru). La Veneția sau Milano, specialiștii în garanță (roibă) nu puteau lucra cu kermes, chiar dacă era aceeași culoare.
Pentru reformatorii protestanți, roșul era neplăcut, era imoral. Aceasta se referă la un episod din Cartea Apocalipsei Sfântului Ioan care povestește cum marea prostituată din Babilon, îmbrăcată într-o haină roșie, a călărit o fiară din mare.
La începutul secolului al XVI-lea, bărbații nu mai purtau roșu, cu excepția cardinalilor. De asemenea, a existat o inversare a rolurilor între albastru, considerat feminin în Evul Mediu – legat direct de veșmintele Fecioarei Maria – și roșu, considerat masculin – semn de putere și bogăție – culorile fiind inversate. Albastrul devine masculin, mai discret, în timp ce roșul a devenit feminin.
Roșul a rămas culoarea rochiei de mireasă până în secolul al XIX-lea. La acea vreme, roșul reprezenta cele două laturi ale iubirii: divinul și păcatul. Multă vreme, felinare roșii erau atârnate în fața bordelurilor, iar femeile de moravuri ușoare trebuiau să poarte o bucată de material roșu pentru a fi recunoscute.
Roșul era prezent în steagul revoluționarilor care i-au detronat pe Ludovic al XVI-lea și Ludovic-Filip. Această culoare se regăsește și în steagurile Rusiei Sovietice și ale Chinei comuniste.
Astăzi, roșul simbolizează sărbătoarea: luxul, Crăciunul și spectacolele, unde sălile de teatru și de operă sunt decorate în roșu. Roșul simbolizează și interdicția sau avertismentul: semn sau linie roșie, cartonaș roșu, drapel roșu, semafoare, alertă roșie și telefon roșu.
ALB
Este albul o culoare sau nu? Această dezbatere este una modernă, deoarece în concepțiile Antichității și Evului Mediu, albul era una dintre trei culori de bază: alb, roșu și negru. În pictură și vopsitorii , albul era adesea culoarea suportului înainte de a fi folosit. Odată cu integrarea hârtiei ca suport principal – în special pentru texte și imagini – albul a ajuns să fie considerat gradul zero al culorii sau absența acesteia.
Astăzi, albul este considerat o culoare. Se face chiar distincția între mat și lucios. În trecut, distincția dintre mat și lucios, deschis și întunecat, neted și rugos, dens și nesaturat, era adesea mai importantă decât diferențele dintre culori.
În zilele noastre, albul este asociat cu absența: cec în alb, a avea un lapsus (a nu își aminti un cuvânt), noapte albă (noapte nedormită), pagină albă (pagină goală), voce albă (voce stinsă, slabă)…
Albul este, de asemenea, asociat cu puritatea și inocența. În natură, zăpada acoperă peisajul cu o culoare monocromă. Zăpada sugerează astfel puritate, seninătate și pace. Fluturarea unui steag alb în timpul unei bătălii era o modalitate de a cere încetarea focului. Încă din secolul al XVIII-lea, femeile au purtat rochii albe în zilele nunții (înlocuind roșul).
În ceea ce privește curățenia, toate țesăturile care atingeau corpul (cearșafuri, prosoape, articole de toaletă) trebuiau să fie albe. Albul rămâne un semn al curățeniei chiar și astăzi: frigiderele și căzile de baie sunt foarte adesea albe.
În tradiția sacră, Dumnezeu și îngerii sunt adesea reprezentați în alb. Acest simbolism din jurul culorii a fost întărit odată cu instituirea în 1854 a dogmei Neprihănitei Zămisliri (Imaculata Concepție): albul fiind a doua culoare a Fecioarei.
Suveranii au adoptat și ei albul: cocarda (emblema), eșarfa regală, stindardul, panașul (buchetul mare de pene albe purtate de rege pe casca sa în timpul Bătăliei de la Ivry din 14 martie 1590) și calul lui Henric al IV-lea.
În Bătălia de la Ivry, Henric al IV-lea și-a așezat pene albe pe cască pentru a fi ușor identificat de soldații săi și pentru a servi drept punct de raliere în jurul său. Faimoasa expresie „Adunați-vă la pana mea albă” a fost inventată ulterior de Agrippa d’Aubigné la începutul secolului al XVII-lea, apoi extinsă și popularizată de alți autori precum Voltaire. Acest buchet de pene albe simboliza unitatea și curajul: curajul militar și dorința de a uni catolicii și protestanții. Expresia a devenit o emblemă regalistă în secolul al XIX-lea, înainte de a intra în moștenirea republicană și populară franceză ca simbol al panașului și al bravurii.
Albul dezvăluie și statutul social al cuiva: când țăranii lucrau pe câmp, aveau un ten bronzat, prin urmare, se aștepta ca aristocrații să aibă pielea foarte albă.
În Occidentul de astăzi, albul pielii se poate referi la inocență, curățenie, puritate sau chiar divinitate. Asiaticii, însă, văd albul europenilor ca pe o evocare sau un simbol al morții. Aceștia cred că albii au un ten atât de morbid încât, potrivit lor, miros cu adevărat a mort.
Albul este asociat și cu fantomele și spiritele care cer dreptate și un loc de odihnă veșnică. Încă din antichitate, spectrele erau descrise ca fiind albe. Chiar și astăzi, în benzile desenate, fantomele sunt întotdeauna albe.
Albul unește extremele: tinerețea și bătrânețea (părul alb, giulgiul alb, inocența leagănului). În Asia și Africa, albul este culoarea doliului.
VERDE
Verdele este o culoare neutră, non-violentă și pașnică. Până în secolul al XVII-lea, însă, verdele era o culoare asociată cu transgresiunea și turbulența.
Transgresiunea se referă la încălcarea unei norme sociale, morale, artistice sau culturale. În artă și literatură înseamnă depășirea barierelor impuse de convențiile clasice, experimentarea cu stiluri considerate șocante sau abordarea unor subiecte interzise pentru a provoca publicul, un act de revoltă, nonconformism sau sfidare a unui status-quo.
Verdele este ușor de obținut: frunzele, rădăcinile, florile și scoarța copacilor pot fi folosite pentru obținerea de coloranți verzi. Dar stabilizarea colorantului este foarte dificilă. Nuanțele de verde nu aderă bine la textile și în pictură: materiale pe bază de plante, precum arinul, mesteacănul sau spanacul, precum și cele artificiale, cum ar fi cocleala (strat de carbonat de cupru, de culoare verde, toxic, un fel de rugină verde și otrăvitoare ce se formează pe aramă, când e expusă la umezeala aerului) obținută prin oxidarea cuprului cu oțet, urină sau tartru. Verdele este prima culoare care tinde să se estompeze la lumină.
Simbolic, din cauza instabilității sale, verdele este culoarea șansei, a jocului, a destinului, a sorții și a norocului. Reprezintă ceea ce se mișcă, se schimbă și variază. În Evul Mediu, bufonii, jonglerii și vânătorii se îmbrăcau în verde.
Încă din secolul al XVI-lea, în cazinourile venețiene, cărțile de joc se împărțeau pe o pâslă verde. În secolul al XVII-lea, la curțile regale, jocurile se jucau pe mese verzi. Astăzi, mesele sălilor de consiliu, unde se decide soarta companiilor, sunt verzi. Terenurile de sport sunt adesea verzi.
Din cauza ambiguității sale, această culoare a fost întotdeauna tulburătoare. Creaturile malefice sunt adesea înfățișate în verde: demoni, dragoni, șerpi. La fel și omuleții verzi de pe Marte.
Astăzi, actorii încă refuză să joace îmbrăcați în verde, datorită legendei lui Molière, care se presupune că a murit pe scenă purtând un costum verde.
Pentru a obține verde, se amestecă galbenul și albastrul: această tehnică a apărut abia în secolul al XVIII-lea. Înainte de aceasta, natura oferea mijloacele pentru a obține această culoare și, într-adevăr, verdele nu era considerat a se afla între galben și albastru până în secolul al XVIII-lea, ci între roșu și albastru.
Chimiștii din același secol au stabilit o teorie în care cele trei culori primare erau galbenul, albastrul și roșul, completate de culorile complementare verde, violet și portocaliu. Această teorie a influențat foarte mult artiștii din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Pictori precum olandezul Piet Mondrian (1872-1944), pionier al artei abstracte din secolul XX, au alungat verdele din lucrările lor.
Piet Mondrian nu folosea verdele în perioada sa de maturitate deoarece considera că arta sa trebuie să depășească realitatea și natura, respingând tot ce era impulsiv, neregulat sau organic. După anul 1916, odată cu dezvoltarea stilului său abstract numit neo-plasticism, a eliminat complet curbele, liniile diagonale și culoarea verde din lucrările sale. Rațiunile din spatele acestei decizii radicale au fost de natură filozofică și artistică:
Respingerea naturii și a haosului organic
Mondrian era profund influențat de teosofie, o mișcare spirituală care căuta ordinea cosmică ascunsă în spatele aparențelor lumii materiale. Pentru el, natura era mult prea sălbatică, imprevizibilă și dezordonată. Deoarece verdele este culoarea predominantă a lumii vegetale și a realității empirice, artistul l-a interzis pentru a forța detașarea totală a artei de elementul natural. El credea că „arta este mai presus de realitate” și nu trebuie să aibă o legătură directă cu ea.
Căutarea „adevărului universal” prin culori primare
În viziunea sa, armonia absolută și frumusețea universală puteau fi exprimate doar prin cele mai reduse și pure elemente geometrice și cromatice. Mondrian a limitat astfel paleta sa la:
Cele trei culori primare: roșu, galben și albastru.
Cele trei non-culori / valori primare: negru, alb și gri.
Verdele, fiind o culoare secundară (obținută din amestecul galbenului cu albastrul), nu își găsea locul în acest sistem fundamental și rigid de esențializare.
O aversiune personală față de verde
Dincolo de teorie, se spune că Mondrian dezvoltase o antipatie reală față de această culoare. În prima parte a carierei sale, el pictase peisaje rurale olandeze și flori în nuanțe tradiționale. Odată ce a trecut la abstracție, a început să asocieze verdele și formele organice cu o perioadă artistică inferioară, pe care dorea să o lase în urmă. Există chiar anecdote care amintesc că artistul prefera să stea cu spatele la ferestre în restaurante pentru a nu fi nevoit să privească copacii sau vegetația din jur.
Prin excluderea verdelui și adoptarea unghiului drept, Mondrian a transformat pânzele sale într-un spațiu de ordine matematică și spirituală pură, eliberat de sub „haosul” lumii vii.
Verdele a devenit și opusul roșului: permisiune versus interdicție (semafoare). Această idee a prins contur încă din anul 1800, când a devenit necesară inventarea semnalizării pentru nave.
Astăzi, societatea face din această culoare un simbol al libertății, tinereții și sănătății, ceea ce ar fi fost de neînțeles pentru un european din Antichitate, Evul Mediu sau chiar din Renaștere. Pentru ei, verdele nu avea nicio legătură cu natura. Într-adevăr, până în secolul al XVIII-lea, natura era definită în primul rând prin patru elemente: focul, aerul, apa și pământul.
Abia în Islamul timpuriu verdele era asociat cu natura: oazele și paradisurile erau sinonime cu verdele. Se spune că profetului Mahomed îi plăcea să poarte turbane verzi și să aibă steaguri verzi.
În zilele noastre, verdele este asociat cu ecologia și curățenia, simbolizând lupta împotriva poluării. Această culoare se găsește chiar și în cluburile sportive: verdele este o adăugare foarte recentă în lumea fotbalului. Verdele este asociat și cu serviciile gratuite – numerele de telefon gratuite.
GALBEN
Înainte de a dobândi o reputație proastă astăzi, această culoare era foarte apreciată în Antichitate. Femeile romane o purtau pentru ceremonii și nunți. În Asia și America de Sud, galbenul a fost întotdeauna prețuit.
În China, a fost mult timp culoarea rezervată împăratului. Era asociat cu puterea, bogăția și înțelepciunea în societățile chineze. Dar este adevărat că în Occident, galbenul este culoarea cea mai puțin apreciată. Când cineva este întrebat care este culoarea sa preferată, aceasta vine ultima după, în această ordine, albastru, verde, roșu, alb, negru și, abia la urmă, galben.
În Evul Mediu, această antipatie, respingere față de galben provenea din competiția sa cu aurul. Culoarea aurului a absorbit simboluri pozitive precum: soarele, lumina, căldura și, prin urmare, simbolic, viața, energia, bucuria și puterea. Aurul este văzut ca o culoare strălucitoare, luminoasă și caldă care încălzește atmosfera din jurul său. Lipsit de conotațiile sale pozitive, galbenul a devenit o culoare estompată, ternă și sumbră, evocând declinul, toamna și boala. De asemenea, a fost transformat într-un simbol al trădării, înșelăciunii și minciunilor.
În imageria medievală, galbenul era asociat cu trădătorii: Iuda este întotdeauna reprezentat în galben în iconografia engleză, germană și occidentală în general. Este roșcat, poartă o robă galbenă și este stângaci începând cu secolul al XII-lea: toate atributele răului. Casele falsificatorilor de bani erau vopsite în galben. Soții înșelați erau încă caricaturizați în costume galbene până în secolul al XIX-lea.Acest aspect pur negativ al culorii rămâne inexplicabil chiar și astăzi.
Galbenul este obţinut din roibă, o plantă folosită anterior pentru vopsirea țesăturilor în galben, un fel de rezedă (Reseda odorata, plantă decorativă erbacee, originară din nordul Africii, cu flori mici, galbene-aurii, cu miros plăcut) care este la fel de stabilă în vopsirea fibrelor textile şi în pictură, la fel ca galbenul fabricat pe bază de sulfuri, precum orpimentul (mineral de culoare galbenă-portocalie, folosit ca pigment natural de arsen, cunoscut sub numele de trisulfură de arsen) și șofranul în vopsirea fibrelor textile.
Este posibil ca reputația proastă a sulfului, care uneori provoca tulburări mentale și era considerat diabolic, să fi jucat un rol în acea vreme.
Galbenul lipsește aproape în totalitate din textele medievale. În cărțile cu rețete pentru prepararea culorilor, capitolul despre galben este adesea cel mai scurt.
Deja la sfârșitul Evului Mediu, galbenul a devenit culoarea proscrișilor, ducând la inventarea stelei galbene. Acest lucru este direct legat de Iuda, care, prin culoarea veșmântului său în timpul trădării lui Hristos, a perpetuat această iconografie.
În Evul Mediu, culoarea galbenă a suferit o degradare simbolică majoră, transformându-se din reprezentarea antică a luminii divine și a aurului într-un simbol al trădării, infamiei și marginalizării. Această evoluție istorică a pus bazele practicilor de marcare vizuală a minorităților, culminând mult mai târziu cu forma specifică a stelei galbene.
Cum a devenit galbenul culoarea proscrișilor?
Asocierea cu Iuda Iscarioteanul: începând cu secolul al XII-lea, iconografia creștină a început să îl picteze în mod sistematic pe Iuda (cel care l-a trădat pe Iisus) purtând haine de un galben șters sau verzui. Din acel moment, nuanța a preluat conotații de duplicitate, lăcomie și erezie.
Legile somptuare și stigmatizarea: autoritățile medievale au început să folosească pigmenții galbeni ieftini (din ocru) pentru a-i obliga pe cei marginalizați să poarte semne distinctive. Femeile de moravuri ușoare, călăii, falsificatorii și ereticii erau adesea obligați prin lege să poarte elemente galbene pentru a fi recunoscuți și evitați de restul comunității.
Legile somptuare erau norme juridice istorice care au avut ca scop principal limitarea cheltuielilor exagerate, a risipei, a luxului și a afișării excesive a bogăției. Au apărut în Roma Antică (secolele al III-lea – al II-lea î.e.n.), ca o reacție la îmbogățirea rapidă a aristocrației și s-au extins ulterior în Evul Mediu și până în secolele XVII-XVIII în Europa.
Scopurile principale ale legilor somptuare erau:
Economice: prevenirea risipei de resurse financiare și materiale și menținerea stabilității monetare.
Morale: combaterea decadenței, a viciilor și a desfrâului asociat luxului nereglementat.
Sociale: conservarea ierarhiilor și a distincțiilor de clasă. De exemplu, reglementau cine avea dreptul să poarte anumite culori (cum ar fi culoarea violet), blănuri, metale prețioase sau anumite tipuri de îmbrăcăminte.
Originea însemnelor galbene
Ideea de a folosi galbenul pentru identificarea forțată a grupurilor religioase sau sociale nu a apărut direct sub formă de stea, ci a evoluat de-a lungul secolelor:
| Perioadă / Eveniment | Tipul de însemn folosit |
| Conciliul Lateran IV (1215) | A impus ca evreii și musulmanii din Europa creștină să poarte haine distincte. Multe regiuni au ales peticul rotund galben (rota) sau panglici galbene. |
| Cruciada împotriva Albigensilor | Biserica Catolică a obligat catarii pocăiți să poarte o cruce galbenă cusută pe haine. |
| Inchiziția Spaniolă (sec. XV-XVI) | Cei acuzați de erezie erau forțați să poarte o tunică sau o pelerină galbenă numită sambenito. |
Legătura cu „Steaua Galbenă” modernă
Deși marcarea proscrișilor cu galben provine din Evul Mediu, Steaua galbenă cu șase colțuri (Steaua lui David) a fost oficial inventată și impusă abia în secolul XX de către regimul nazist. Naziștii au speculat și reînviat în mod cinic tocmai această veche prejudecată medievală legată de culoarea galbenă ca marker al infamiei, transformând un simbol de cult iudaic într-o armă de excludere socială înainte de Holocaust.
În timpul Renașterii, statutul galbenului a rămas neschimbat. La fel ca în picturile rupestre grecești și romane, pictorii occidentali din secolele al XVI-lea și al XVII-lea – în ciuda apariției galbenului napoletan* folosit de pictorii olandezi – îl preferau în continuare.
Același lucru era valabil și pentru vitralii: la începutul secolului al XII-lea, galbenul era prezent, dar a cedat foarte repede locul albastrului și roșului. Această scădere a popularității va dura până la impresioniști. De exemplu lanurile de grâu și floarea-soarelui pictorului olandez post-impresionist Van Gogh. Secolul al XIX-lea a însemnat afirmarea celor trei culori primare, iar galbenul a fost astfel apreciat – spre deosebire de verde.
Astăzi, tricoul galben din ciclism se bucură de o bună reputație. Această campanie publicitară a fost lansată inițial în 1919. Sigla galbenă a serviciului poștal francez datează abia din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Înainte de aceasta, serviciul era asociat cu Oficiul Național al Silviculturii și, prin urmare, sigla era verde. Galbenul este uneori folosit ca înlocuitor pentru roșu: cartonașul galben în fotbal.
Un alt motiv pentru renașterea pozitivă a acestei culori în ultimele decenii este legat de faptul că unii europeni întorc spatele aurului, considerat vulgar și ostentativ. Astăzi, adevăratul rival al galbenului este portocaliul, simbolizând bucuria, vitalitatea și vitamina C.
NEGRU
În Biblie, negrul este în mod iremediabil legat de încercări, de morți și de păcat. În simbolismul elementelor, este asociat cu pământul și, prin urmare, cu lumea de dincolo. Negrul are și o latură pozitivă: este asociat cu umilința, cumpătarea și austeritatea. Negrul purtat de călugări a evoluat ulterior oarecum în negrul autorității: astăzi se regăsește în roba judecătorilor, în costumul arbitrilor și la mașinile șefilor de stat.
Există, de asemenea, o distincție de nuanțe între negrul lucios (niger în latină) și negrul mat (ater). Pentru a-l obține, nu este suficient să amesteci pur și simplu toate culorile, deoarece, în realitate, se obține un fel de gri.
Negrul este dificil de obținut și nu este foarte stabil. Acest lucru explică de ce, până la sfârșitul Evului Mediu, în picturi, se găsește doar pe suprafețe mici. În Italia se remarcă o evoluție a tehnicilor de obținere a acestei culori la sfârșitul secolului al XIV-lea, mai întâi în mătase, apoi în țesături de lână.
La cumpăna dintre perioada medievală și Renaștere, negrul a devenit culoarea robelor purtate de clerici și prinți (Luther, Carol al V-lea).
Începând cu secolul al XIX-lea, s-au folosit coloranți sintetici extrași din cărbune sau gudron. Însă negrul nu are întotdeauna o conotație funerară. În Asia, doliul se exprimă prin alb (claritate, lumina vieții de apoi). În Occident, defunctul se întoarce în pământ, devine din nou cenușă și astfel pleacă în tărâmul negrului. La romani, îmbrăcămintea purtată în timpul doliului era gri, culoarea cenușii.
Negrul evocă, de asemenea, epoca piraților, când steagul lor avea această culoare. A fost adoptat ulterior de anarhiști în secolul al XIX-lea.
Contrastul alb-negru nu a existat întotdeauna. Negrul era adesea pus în contrast cu roșul, mai ales în Orient. Jocul de șah este un bun exemplu: când a apărut în India în jurul secolului al VI-lea, era format din piese negre și roșii. În jurul anului 1000, când jocul a apărut în Occident, se foloseau piese albe și roșii. Abia în timpul Renașterii s-a stabilit actuala asociere alb-negru.
Este negrul o culoare? Atâta timp cât culoarea era considerată materie, negrul era considerat o culoare. Însă, odată ce s-a adoptat teoria culorii ca lumină, negrul aparent nu și-a mai avut locul: nu este negrul absența culorii?
Aristotel a clasificat culorile după cum urmează: alb, galben, roșu, verde, albastru și negru. Când Newton a stabilit un continuum de culori, a apărut următoarea listă: violet, indigo, albastru, verde, galben, portocaliu și roșu, excluzând astfel pentru prima dată asocierea alb-negru.
Din secolul al XVII-lea încoace, acestea par să fi fost excluse. În secolul al XIX-lea, lumea era considerată incoloră, lipsită de culoare. Fotografia, televiziunea și cinematografia timpurie erau bicolore: acest lucru ne-a familiarizat cu albul ca opus al negrului.
Astăzi, oamenii de știință, pe de o parte, și artiștii, pe de altă parte, recunosc în sfârșit că negrul, la fel ca albul, este o culoare în sine. Și acum, când culoarea este omniprezentă, alb-negrul este cel ce a devenit revoluționar.
***
*Galbenul napoletan folosit de pictorii olandezi sau Galbenul de Napoli (antimoniatul de plumb) a ocupat un loc deosebit în paleta pictorilor din Epoca de Aur olandeză (secolul al XVII-lea). Introducerea sa treptată pe parcursul acestui secol a reprezentat o mică revoluție tehnică, înlocuind treptat tradiționalul galben de plumb-staniu.
Provenit inițial din industria ceramicii și a sticlei, acest pigment sintetic era extrem de apreciat de maeștrii olandezi datorită proprietăților sale fizice și estetice unice.
De ce iubeau pictorii olandezi Galbenul de Napoli?
Redarea luminii aurii din peisaje: maeștrii peisajului olandez, precum Aelbert Cuyp (celebru pentru cerurile sale crepusculare strălucitoare), foloseau galbenul de Napoli amestecat cu alb de plumb. Această combinație oferea o opacitate excelentă și o putere mare de acoperire, ideală pentru a picta acea lumină caldă, difuză, de după-amiază târzie sau apus, fără ca straturile de dedesubt să devină prea transparente.
Tonurile de piele (incarnatul sau carnația): în portrete, artiștii aveau nevoie de nuanțe subtile pentru zonele luminate ale feței. Spre deosebire de galbenul de plumb-staniu (care era foarte acid, un galben-lămâie), galbenul de Napoli avea o nuanță mai caldă, pământie, cu subtonuri roșiatice sau portocalii. Amestecat cu un strop de roșu (vermilion) sau negru, crea semitonuri perfecte și reflexii naturale pentru pielea umană.
Strălucirile din naturile moarte (stilleven): în celebrele naturi moarte olandeze cu obiecte din alamă, potire din aur sau fructe, galbenul de Napoli era folosit ca o „pastă” densă (tehnica impasto) aplicată în punctele de maximă reflexie a luminii.
Compoziție și toxicitate
Din punct de vedere chimic, pigmentul original era antimoniat de plumb. Deși era o substanță extrem de toxică (conținând două metale grele), pictorii olandezi îl preferau pentru că era foarte stabil în ulei și nu își schimba culoarea în timp la contactul cu aerul.
Unul dintre primele exemple documentate de utilizare masivă a acestui pigment în spațiul olandez/flamand apare în lucrările artiștilor caravaggisti, cum ar fi Matthias Stom (în Arestarea lui Hristos), care aveau nevoie de acest galben intens pentru a picta flăcările torțelor și lumina dramatică de tip chiaroscuro în scenele de noapte.
Distincția între adjectivele napolitan și napoletan
Napolitan (și femininul napolitană) se referă la locuitorul orașului Napoli (Italia) sau la ceva provenit de acolo. Totodată, substantivul feminin napolitană denumește și prăjitura cu foi și cremă.
Napoletan (și femininul napoletană) este o variantă la fel de acceptată în dicționare, folosită frecvent pentru a descrie elemente specifice orașului Napoli (de exemplu, pizza napoletană sau limba napoletană).
© CCC