Citate despre Copilarie

Deşi m-am născut la Bucureşti, perioada copilăriei la moşia de la Pometeşti şi Adâncata a fost cea mai fericită. Eram copil de vreo şapte ani, dar nu voi uita niciodată grămezile de prune ce se strângeau sub fiece pom şi ce mergeau crescând, că băieţii şi fetele veneau mereu cu postăvile încărcate, şi părea că prunăria n-o să se sfârşească de cules, fiindcă da în anul acela roade îndoite. De sărbătorile Paştilor toată familia se aduna sub acelaşi scump cămin.

Mi-aşa de bine, Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintesc Lacul verde şi foşnetul plopului, Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama. (Spovedania unui huligan)

Sînt bolnav de amintirea copilăriei. Visez pîcla umedă a serilor de Aprilie, Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească La focul zorilor. (Spovedania unui huligan)

Am fost binecuvantată cu o copilărie frumoasă ca-n poveşti, cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata când plecau la bal… Îmi amintesc că la 6 ani m-au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional – o splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului -, cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le-am văzut mai apoi m-au motivat în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi-am dorit să fiu şi eu acolo sus pe scenă.

Fetele, pe care le cunosc de cand erau mici, sunt acum domnisoare, sunt mari. Isi duc toate povara meschina a grijilor; pentru a placea, isi strivesc copilaria sub tocurile inalte. Vor parca sa stearga orice urme ale unui trecut naiv sub stratul de pudra cu care isi ung fata. Da... Isi strivesc copilaria in fundul sufletului. Nu stiu ele sa se simta mici cat mai e vreme, cat mai e posibil. In curand vor fi cu adevarat mari, atunci nu vor mai intelege nici rasul copilariei, nici cantecul ei, care curge pe cele mai subtirele si mai senine corzi ale vietii. Imi vine cateodata sa ma fac mititica, sa ma ghemui si sa strang la piept copilaria mea; abur subtirel si palid ce vrea sa plece pentru totdeauna. (Însemnările mele)

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberată. Veştejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tânăr niciodată. N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum, Inimă răcită prea devreme. S-o pornesc din nou desculţ la drum Stamba luncii n-o să mă mai cheme. Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacăra pornirii. O, pierdutul prospeţimei har Cu vioiul clocot al simţirii! În dorinţi încep zgârcit să fiu, Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă? Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineaţă. Toţi suntem vremelnici pentru veci Rar ning fagii frunzele deşarte… Binecuvântat să fie deci Că trăiesc şi că mă duc spre moarte. (Nu regret, nu mă jelesc, nu strig) (Traducere George Lesnea)

Seri, ah, seri albastre, nopți cu lună beată, Mândru-am fost și tânăr și frumos, odată… Pentru totdeauna, fără rost și parte, Toate pe alături au zburat, departe… Inima-i rănită, ochii stau s-apună…. Fericiri albastre! Nopți, ah, nopți cu lună! (Seri, ah, seri albastre, 1925) (Traducere George Lesnea – ”Poezii” 1957)

Pentru ce te zbuciumi şi amar zâmbeşti? Dragă-mi este alta, tu deloc nu-mi eşti. Ştii prea bine însăţi, ştii prea bine tot - N-am venit la tine, să te văd nu pot. N-am avut ce face, când pe-aici treceam, Şi mi-a dat prin minte să mă uit pe geam. (Pentru ce te zbuciumi) (Traducere George Lesnea)

Copilaria este inima tuturor varstelor.

Copilăria este o maladie de care scapi pe măsura ce creşti.

Din copilărie, duminicile mele însemnau acest Cenaclu în care pătrundeam, mai întâi neautorizată şi cu paşi timizi, căutându-mi paradoxal, dar nu totdeauna fără succes, camarazi de joc printre toţi acei oameni care, la rândul lor, mi se păreau că se joacă de-a ceva la care mi-ar fi plăcut şi mie să particip, dar nimeni nu-mi explica regulile. (Jurnal esențial)

Mirajul copilăriei - un clișeu vechi, pe care-l derulăm, destul de șters și uzat, dar care ne produce atâta încântare! O, de ce nu mai putem privi lumea cu ochii de atunci? (Fresce interioare)

Copilaria nu dispare niciodata din noi; ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vietii noastre.

Eu am rămas acelaşi, Cu inima, eu am rămas acelaşi. Ca albăstrelele în orz înfloresc pe faţa mea ochii. Ţesînd din poeme pînze de aur, Aş vrea să vă spun ceva duios. (Spovedania unui huligan)

Pe mesteacăn, iată,

Sub fereastra mea

Cade argintată,

Mantie de nea.

 

De pe ramuri grele

Cu omăt pufos,

Tivuri cu dantele

Ciucuri albi au scos.

 

Blând pe promoroacă

Tihna stele-a nins,

Şi-n mesteacăn joacă

Aurul aprins.

 

Zările coboară,

Împrejur cuminţi

Şi pe ramuri iară,

Risipesc arginţi.

(Mesteacănul)

Toamna desfrunzită a sufletelor voastre îmi place s-o luminez în amurguri. (Spovedania unui huligan)

Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr. Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.   M-a-ntrebat: "Afară viscolu-i buimac? Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?"   Am răspuns iubitei: "Azi, prin vânt şi ger, Cineva flori albe leapădă din cer.   Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin, Eu şi fără tine sunt de viscol plin. (Poartă-n ochi seninul) (Traducere George Lesnea)

E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului.

E sub o masă cu trei picioare;

e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică

şi în butoiul dogit, plin de pene.

(Imagini pentru Crusoe, Umbrela de capră)

Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia Care pluteşte spre ţărmuri noi... (Spovedania unui huligan)

Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaș stând singur într‐o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle... Stau pe un mal cu flori și mă uit în zare. Simt și acum fericirea acelei singurătăți copilărești plină de o mare, de o nespusă, de o mistică așteptare. Așteptam de atunci ceva ce aștept și acum... Mă simțeam, mă credeam predestinat... ce așteptam? Îngeri, pe Dumnezeu, pe Sfântul Petre...? (Confesiunea unui scriitor și medic)