Ştefan Augustin Doinaş
Ştefan Augustin Doinaş, pseudonimul lui Ştefan Popa, 26 apr. 1922 – 25 mai 2002, născut în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din județul Arad, poet, eseist şi traducător. A fost soţul prim-balerinei Operei Naţionale din Bucureşti, Irinel Liciu. A trăit 80 de ani.
Fiul lui Augustin Popa şi al Floriţei (născută Laza) s-a născut “într-o casă de oameni înstăriți” (expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Șimăndan). Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului (“Pe vremea represiunii comuniste părinții mei au fost declarați chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 hectare de pământ!”).
Studii elementare în satul natal, apoi la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (absolvit în 1941).
Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universității din Cluj (1948).
A făcut parte, împreună cu I. Negoiţescu, R. Stanca, C. Regman, I. Olteanu, R. Enescu, O. Cotruş ş. a., din Cercul Literar de la Sibiu (1943), fiind unul dintre semnatarii Manifestului Cercului Literar (Manifestul Crinului Alb), publicat în Viaţa din 13 mai 1943. Prieten cu Ion Caraion.
Debutează cu o poezie în Jurnalul literar (1939). În 1947, prezintă la un concurs volumul în manuscris Alfabet poetic, care este distins cu Premiul „E. Lovinescu”.
După absolvirea facultăţii este profesor de limba şi literatura română în satul natal (1948-1950), în Hălmagiu (1950-1953), Gurahonţ (1953-1955), apoi redactor la revista Teatrul (1956-1957), corector la revista Lumea (1963-1966), şi, din 1969, redactor la revista Secolul 20.
Debut editorial (neconcludent) cu volumul de poeme Cartea mareelor (1964).
Din 1990, membru al Academiei Române. Senator al României din partea PNŢCD (1992–1996).
Colaborează la Viaţa Românească, Revista Cercului Literar şi, ulterior, la majoritatea revistelor literare şi de cultură din ţară.
Atras la început de mişcarea de resurecţie a baladei, iniţiată de membrii Cercului Literar, Doinaș părăseşte cu timpul această orientare neoromantică spre a se consacra în întregime unei poezii cerebrale, dominată de „modul intelectual al lirei”.
Premiul „M. Eminescu” al Academiei (1968); Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1970); Premiul Uniunii Scriitorilor (1975; 1979); Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1982); Premiul European pentru Literatură, Iugoslavia (1990); Premiul Asoc. Scriitorilor Români din Israel (1997); Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu” (1997). Distins cu Premiul I.C. Brătianu al PNL pentru întreaga activitate, 2002.
Opere principale:
Poezie: lirică de meditaţie despre condiţia umană, timp, artă: Cartea mareelor, 1965; Omul cu compasul, 1966; Seminţia lui Laokoon, 1967; Ipostaze, 1968; Alter ego, 1970; Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, 1972; Versuri, 1973; Cai în ploaie, 1974; Papirus, 1974; Anotimpul discret, 1975; Alfabet poetic, 1978; Locuiesc într-o inimă, 1978; Hesperia, 1979; Hesperia, 1983; Poeme, 1983; Vânătoare cu şoim, 1985; Foamea de Unu, 1987; Atlas de sunete fundamentale, 1988; Interiorul unui poem, 1990; Arie şi ecou, 1992; Lamentații, 1993; Născut în Utopia, 1992; Aventurile lui Proteu, 1995; Psalmi, 1997; Alexandru refuzând apa; Poetul și marea;
Critică literară și eseistică: Lampa lui Diogene, 1970; Poezie și modă poetică, 1972; Orfeu și tentația realului, 1974; Lectura poeziei, 1980; Măștile adevărului poetic, 1992; Poeți români, 1999;
Literatură pentru copii: Povești cum altele nu-s, 1974; Povestea celor zece frați, 1976;
Teatru: Brutus și fiii săi, tragedie, 1996.
Proză: T de la Trezor, proze, 2000;
Traduceri: între care ies în evidenţă cele din Goethe – Faust –, Hölderlin, Mallarmé, Gottfried Benn, Paul Valéry pe care le-a publicat, aparţin unui poet erudit şi raţionalist, înrudit structural cu T. S. Elliot şi Paul Valéry, şi unui uomo universale în descendenţa tradiţiei Ion Pillat – Al. Philippide.
Citate asemanatoare
-
Capitalismul pentru care ne zbatem cu toţii să-l realizăm constituie, fără îndoială, un mare risc pentru viaţa spirituală, din cauza faptului că propune două lucruri care pot să ridice o primejdie mortală pentru omenire: o dată, individualismul, în al doilea rând, accentul teribil pus pe valorile materiale ale existenţei, pe valorile care asigură existenţa ca existenţă, şi nu în raport cu transcendentul. Capitalismul acesta pe care îl dorim, fără îndoială, realizat şi la noi, în măsura în care implică acest risc, poate să ofere şi spaţiul de libertate necesară pentru a lupta împotriva acestui risc, spre deosebire de un regim totalitar, în care inclusiv viaţa spiritului sau mai ales viaţa spiritului este îngrădită, şi unde, dincolo de adevărurile care se predică de la tribunele laice, de la tribuna politică, nu este permis nici un fel de adevăr revelat. Or, demnitatea spiritului constă tocmai în această supunere, în această asumare a unui raport cu transcendentul, care înseamnă întâi de toate supunere, şi care se bazează pe afirmaţia că marele adevăr, acela care ne ajută într-adevăr să rezistăm, să trăim şi cel care dă dimensiunea interioară a vieţii noastre, nu poate să fie decât adevărul revelat.Spiritul critic înseamnă luciditate, înseamnă conştiinţă relativă a valorii proprii, înseamnă orgoliu, dar nu înseamnă deloc vanitate – dacă pot să fac deosebirea aceasta. În plus, noi am avut un mare dascăl, privind orgoliul extraordinar, dar cu zero vanitate, care a fost Lucian Blaga. Un om foarte sensibil, conştient de valoarea lui, sensibil la tot ce se spunea despre el, dar un om care nu a ştiut ce este invidia şi duşmănia literară. Deşi, în unele pamflete ale lui, foarte puţin reuşite, arătau că totuşi a fost şi un om care, din când în când, putea să se supere. În ceea ce ne priveşte pe noi, prietenia care ne-a legat s-a bazat întotdeauna pe o anumită apreciere reciprocă, bazată pe o analiză critică făcută de fiecare, fiecăruia dintre noi.Pentru anumite structuri intelectuale, cultura rămâne singurul sol nutritiv. Fac parte dintre oamenii care şi-au dobândit conştiinţa de sine graţie culturii.Întrebarea este dacă marea cultură este tot atât de neputincioasă ca şi democraţia autentică să-şi producă anticorpii trebuincioşi pentru a lupta împotriva sub-culturii care o infectează zi de zi.În acei ani [...], Ion D. Sîrbu a fost receptat într-un mod ambiguu: pe de o parte, foarte prezent, pe de altă parte periculos de prezent alături de noi. Să mă explic. Într-un Cluj, dominat cultural şi politic de A.E. Baconsky, "omul lui Beniuc", dezinvoltura verbală, farsele, ironiile, batjocurile etc. proferate de Gary la adresa "adversarilor" noştri puneau Cercul într-o lumină "reacţionară" care începea să devină extrem de primejdioasă. Vremea glumelor nevinovate trecuse. Profesorii Blaga şi Liviu Rusu fuseseră îndepărtaţi din învăţământul superior, "filozoful" politruc Pavel Apostol tăia şi spânzura în Universitate, nimeni dintre noi nu avea drept de semnătură etc. În toţi anii – şapte – cât am fost dascăl la ţară, veştile primite de la Cluj îl designau pe Gary ca pe un potenţial pericol pentru libertatea cerchiştilor. Voi relata un singur fapt. Ion D. Sîrbu este cel ce a lansat următoarea poveste. Într-un cerc de scriitori, la Cluj, Lucian Blaga, devenit simplu bibliotecar, referindu-se la versurile lui Beniuc (citez din memorie, aproximativ): "Unde mă aflu, unde mă duc,/ Lumea vorbeşte, şopteşte;/ Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi şi ruseşte...", le-ar fi citat astfel: "Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi pe ruseşte". A spus Blaga aşa ceva? Este o invenţie a lui Gary? Nu se va şti niciodată. Fapt e că, transmisă la Bucureşti, butada a stârnit şi mai mult furia preşedintelui scriitorilor [Mihai Beniuc] împotriva lui Blaga şi a Cercului Literar.
[Ion D. Sîrbu, Ion Desideriu Sîrbu, căruia i se spunea Gary (Gary Sîrbu), dramaturg, filozof, publicist și romancier român. Lucian Blaga i-a fost profesor și mentor. Va deveni asistent la catedra profesorului Liviu Rusu.]
Este drept că, în general, scriitorii sunt socotiţi a fi extrem de susceptibili, şi că nimeni nu se mai miră dacă doi scriitori de valoare "îşi dau în petic". Chiar dacă contemporanii lor îi judecă, posteritatea află suficiente motive de a transfera o gâlceavă măruntă şi penibilă, determinată de interese meschine, într-o dispută "de idei". Ceea ce s-a petrecut, cu decenii înainte, între Arghezi şi Ion Barbu a devenit un simplu capitol de istorie literară, din care orice conotaţie subiectivă a dispărut sau a îmbrăcat forma nobilă a unei diferenţe de "arte poetice". Eu cred că e foarte bine că se întâmplă acest lucru; este indicat ca Istoria literară să şteargă ridurile, grimasele şi "aluniţele" de pe obrazul prea crispat al Vieţii literare. Suntem cu mult prea sensibilizaţi de răfuielile meschine ale tuturor veleitarilor literari care-şi cumpără genialitatea postişă de la chioşcul de ziare din colţ. Într-o epocă invadată de V.I.P.-uri – de tot soiul – care nu sunt decât surogatul efemer al personalităţii, dar care "înghit" cu lăcomie înspăimântătoare toate resursele ce s-ar cuveni culturii adevărate – este bine, este chiar necesar ca gura falselor valori să fie redusă la tăcere.Cât despre faptul de a traduce poeţi cu care nu eşti structural înrudit, aş vrea să spun doar atât: a traduce poezie înseamnă – simplu şi vulgar vorbind – a scrie versuri à la maniere de... Acest fapt presupune un anumit tip de înzestrare: capacitatea de a imita verbal pe altul. Un bun traducător dispune de un fel de vocaţie parodică sau cameleonică: putinţa de a lua, firesc, culoarea (de a împrumuta modul de expresie poetică) originalului pe care "se aşează". A transforma în bun al limbii tale un original aparţinând altei limbi, altei culturi – iată în ce constă talentul de a traduce versuri. Încât eu cutez să fac chiar o afirmaţie paradoxală: un bun traducător de poezie nu trebuie să ştie foarte bine limba din care traduce, ci să posede perfect limba în care traduce. A nu trăda originalul îţi cere condiţia de te trăda pe tine însuţi. Arghezi şi Blaga sunt traducători slabi, deoarece puternica personalitate a fiecăruia îi obligă să fie ei înşişi chiar şi atunci când ar trebui să fie... celălalt.Cred că nu greşesc dacă spun că un scriitor, conştient de valoarea şi de rolul său în societate, nu are de ce să caute – în sensul că nu are de ce să prefere – anturajul unor scriitori mediocri. Iată de ce, în modestia mea destul de orgolioasă, eu mă vâr mereu între cei mai buni, pentru că numai vecinătatea lor mă stimulează. Când voi deprinde ce anume este invidia – lucru pe care nu-l văd posibil! – nu voi mai fi eu însumi. Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează.Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea prin inimă neagră de codru trecea. Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea, cânta dintr-un fluier de os şi zicea: - Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse mistreţul cu colţi de argint, fioros, ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse copita şi blana şi ochiul sticlos... - Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne, mistreţul acela nu vine pe-aici. Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roşii, ori iepurii mici ... Dar prinţul trecea zâmbitor înainte privea printre arbori atent la culori, lăsând în culcuş căprioara cuminte şi linxul ce râde cu ochi sclipitori. Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte: - Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn mistreţul cu colţi de argint, nu departe: veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!... - Stăpâne, e apa jucând sub copaci, zicea servitorul privindu-l isteţ. Dar el răspundea întorcându-se: - Taci... Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ. Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri: - Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher, mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri: veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!... - Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci, zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ. Dar el răspundea întorcându-se: - Taci... Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ. Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste: - Priviţi unde-şi află odihnă şi loc mistreţul cu colţi de argint, din poveste: veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!... - Stăpâne, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul râzând cu dispreţ. Dar el răspunde întorcându-se: - Taci... Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ. Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii cum stă în amurg, la izvor aplecat, veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii îl trase sălbatic prin colbul roşcat. - Ce fiară ciudată mă umple de sânge, oprind vânătoarea mistreţului meu? Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge? Ce veştedă frunză mă bate mereu?... - Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci. Ascultă cum latră copoii gonindu-l... Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci. Mai bine ia cornul şi sună întruna. Să suni până mor, către cerul senin... Atunci asfinți după creștete luna şi cornul sună, însă foarte puţin.Poetul este un intermediar între zei şi oameni. În felul acesta, prezenţa lui trebuie să fie o permanenţă şi, îndeosebi în contextul unor vremuri de restrişte, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subţiază prezenţa divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găseşte o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul şi când multă lume, intelectuali şi evrei, şi de altă origine, şi-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezenţă a lui Dumnezeu, susţinută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absenţa totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezenţa poetului ca intermediar între zei şi oameni. Şi cu cât vremurile sunt mai încărcate de restrişte, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât şi sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea aşa cum a avut-o cândva întreaga demnitate şi întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriştea nu este aşa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuşi printr-o perioadă de criză spirituală.Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândeşte omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiţi de către limbaj şi nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri faţă de ceva care, ca glas al autenticităţii, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbeşte, putem postula, fără riscul de a greşi prea mult, că glasul autenticităţii care se pronunţă în limbaj ca glas al Fiinţei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înţelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulţi o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcţie de slujire a divinităţii, adică se pune în serviciul sacrului. Şi nu cred că există ceva mai important în viaţă, chiar în viaţa de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate. Poetul, ca om care prin îndeletnicirea lui sporeşte sentimentul fiinţei – aceasta este una dintre definiţiile poeziei, faptul de a spori sentimentul fiinţei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Şi în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puţin gustă poezia, dacă nu o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare, ştiu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci, riscurile au fost la fel de mari şi dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru şi ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că duşmanii spiritului, duşmanii credinţei, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziaţi în fel şi chip, sub formă de demoni, sub formă de acţiuni malefice, aşa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puţină răspundere a omului şi a poetului faţă de sine însuşi, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înşine şi în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, şi în ceea ce ne solicită cu o forţă aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizaţiei se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negaţii a prezenţei divinului, şi de aceea, opera prin care poetul se stăpâneşte pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care acum câteva sute de ani era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forţele răului care se aflau în afara sa. Lupta aceasta cu noi înşine, ca şi lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată uşor de câştigat.Departe de a "timora" talentul, cultura îl provoacă şi îl stimulează. Pentru toată lumea? Nu, fireşte că nu. Pe unii, cultura îi "sperie", deoarece concep literatura ca proces-verbal al secreţiilor lor endocrine, îndeosebi afective. După mine, a trăi cu adevărat în literatură nu înseamnă deloc a transpira literatură. Cultura, pentru literatul însetat de valori, nu se mănâncă cu polonicul; ea nu provoacă greaţă, ea nu-i "ciumurleşte" (cunoaşteţi acest cuvânt ardelenesc?...) decât pe cei care nu au organ pentru cultură. Nu e nimic ruşinos în a nu avea organ pentru cultură, cu condiţia să nu fii literat. Nici Goethe nu avea – conform propriei mărturisiri – organ pentru filozofie. De aceea nici nu l-a interesat filozofia. Dar pentru cultură avea organ, şi în asta stă o parte din secretul creaţiei sale.Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează.Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.