Arhitectura

Stilul gotic în arhitectură: clădiri mai mari, mai luminoase și mai elegante ca oricând

---

Sainte-Chapelle (Capela Sfântă), capodoperă a artei gotice, construită pe Île de la Cité, la Paris, la cererea regelui Ludovic al IX-lea al Franței, supranumit Sfântul Ludovic, pentru a adăposti Cununa de Spini, un fragment al Sfintei Cruci, precum și alte relicve ale Patimilor pe care le achiziționase

Catedrala, o clădire metaforică: elevarea spre Împărăția lui Dumnezeu

Stilul gotic subliniază verticalitatea și lumina. Acest aspect a fost realizat prin dezvoltarea anumitor caracteristici arhitecturale, precum coloanele grupate, bolți cu nervuri și contraforți. Deși arhitectura gotică este prezentă în multe castele, palate și reședințe ale unor instituții ale statului, catedralele gotice întruchipează adevărata frumusețe a acestui stil arhitectural.

Catedrala exprimă nu numai înalta știință a construcțiilor din piatră, ci și solidaritatea economică și socială a colectivelor orașului, forța și mândria culturală a orașelor din Centrul și Apusul Europei. Cu cât catedrala era mai impresionantă ca dimensiune și turnul-fleșă era mai înalt, cu atât ilustra bogăția și orgoliul social al cetățenilor.

Parisul a fost focarul principal al apariției artei gotice a cărei strălucire s-a propagat în întreaga Europă. Numit și stilul arcului ascuțit, stilul gotic s-a născut din arta romanică sub influența Cruciadelor, a scolasticii și a misticismului religios.

Termenul gotic a fost introdus de celebrul arhitect și istoric de artă italian Giorgio Vasari, biograful celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italieni, în anul 1550, care făcea aluzie la tribul germanic al goților, pentru a defini o cultură de nivel inferior, o subcultură, cu alte cuvinte, barbară: acești goți, acești barbari care nu cunoșteau nimic din tradiția adevărată și-au creat un stil al lor, care se rezuma la un haos de săgeți, turnulețe, ornamente caraghioase și adaosuri de prisos, din care frumusețea clasică, simplă era cu totul înlăturată.

Dezvoltarea artei gotice a fost strâns legată de cea a societății feudale, de înflorirea și dezvoltarea orașelor, ce se întreceau între ele prin construirea de monumente cât mai grandioase. Și nu trebuie uitat faptul că goticul evolua într-o societate de tip catolic, în care credința avea un rol important, ceea ce a dus la construirea de numeroase biserici și catedrale.

Gloria stilului gotic erau catedralele, dar stilul gotic se regăsește și în construcții civile și militare, în palate comunale, în primării și palate de justiție.

În catedrale sunt concentrate aproape toate ramurile artei: sculptură, pictură, artele decorative, mobilier, vitralii, textile.

Despre catedrala gotică s-a spus că ar fi asemenea unei “Biblii în piatră” sau unei “Istorii a lumii”, deoarece multitudinea de personaje pare să ilustreze atât teme inspirate din Biblie, cât și aspecte contemporane, inspirate din viața trăită de artiști.

Stilul gotic se caracterizează prin predominarea formelor arhitectonice înalte și zvelte, prin arcuri butante și bolți ogivale, prin contraforți și vitralii.

Aparent fragile, edificiile gotice sunt foarte rezistente prin scheletul ferm al clădirii mai mult decât prin masivitatea pereților. Interiorul este prevăzut cu stâlpi înalți și puternici, ce dau impresia de eleganță sobră. Prin turnurile lor avântate și portalurile splendide, catedralele gotice fac, privite din exterior, o impresie deosebită, însă mai puternic impresionează prin interiorul lor, prin spațiul aerian, imaterial, în care ochiul privitorului nu întâlnește forme masive.

În ceea ce privește volumul și înălțimea, catedralele gotice le depășesc cu mult pe cele mai mari catedrale romanice: privirea nu se lovește de forme masive aflate în penumbră, ci îmbrățișează dintr-odată întregul spațiu. În catedrala gotică, toate elementele se află în diferite corelații: arcurile nu reunesc numai sprijinele, ci iau parte și la tendința ascendentă dominantă și încadrează cele mai felurite perspective, în felul cum a fost concepută construcția arcadei se oglindește intenția din ce în ce mai accentuată a culturii medievale de a ține seamă de factorii psihologici în vederea realizării țelurilor ei ideologice.

Epoca de Aur a Evului Mediu: vremea Catedralelor

Arhitectura este o formă de artă atât de puternică, încât, atunci când este realizată cu măiestrie, poate câștiga unei clădiri un loc între minunile lumii. Structurile reprezintă dezvoltarea societății umane – datând încă din stilul clasic, arhitecții au început să-și schimbe prioritățile de la simpla construire a structurilor eficiente din punct de vedere al materialelor la reimaginarea clădirilor ca spațiu pentru exprimare artistică.

Astăzi, cuvântul „gotic” este folosit pentru a descrie tot ce este întunecat și mohorât, dar începutul și scopul său în arhitectura de la mijlocul secolului al XII-lea au fost menite să aducă mai multă lumină în spațiile proiectate pentru frumusețe și eleganță – intersecția dintre artă și religie lucrând interdependent pentru a ridica catedrale și biserici atât de înalte și ornamentate încât eclipsează structurile înconjurătoare.

Instituția Bisericii a jucat un important rol spiritual, dar și lumesc: episcopii susțineau Cetățile, le foloseau piețele și târgurile, iar catedrala – Biserica episcopului – devenea biserica cetății. Cruciadele erau simbolul credinței înnoite ce caracterizează această perioadă.

Fiecare prelat dorea să-și demonstreze puterea printr-o arhitectură extraordinară. Clerul era întotdeauna cel care construia clădiri religioase, din donații făcute atât de bărbați, cât și de femei, atât de oameni de rând, cât și de aristocrați.

Fiecare persoană, în funcție de mijloacele sale, trebuia să-și ispășească păcatele, comise sau presupuse, prin intermediul indulgențelor. De asemenea, era necesar să se cumpere o „reducere” a pedepsei pentru cei aflați deja în purgatoriu. Sumele acumulate erau, așadar, considerabile, iar bisericile de dimensiuni foarte mari erau construite rapid.

Acest stil de biserici noi, foarte mari a apărut în Île-de-France, bazat pe inovații arhitecturale care își avuseseră începuturile în perioada romanică, dar care apoi s-au dezvoltat cu adevărat. Termenul „gotic” nu a fost folosit de la început, ci provenea din Italia, unde această artă era asociată cu „goții”, prin care se înțelegeau „barbarii”.

Arhitectura gotică este una dintre cele mai fascinante epoci din istoria arhitecturii. A apărut în Europa în secolul al XII-lea și a înflorit până în secolul al XVI-lea, lăsând în urmă o moștenire durabilă care continuă să inspire și să uimească arhitecții și iubitorii de artă din întreaga lume.

Dezvoltate în Europa occidentală începând cu a doua jumătate a Evului Mediu, clădirile gotice sunt o continuare a artei romanice. Această perioadă de creație arhitecturală a fost un punct de cotitură major în istoria artei, introducând inovații tehnice și estetice care au modelat Europa medievală și nu numai.

Arhitectura gotică în Europa a durat de la mijlocul secolului al XII-lea până în secolul al XVI-lea. În secolele XII- XIII, realizările inginerești au permis clădiri din ce în ce mai gigantice. Bolta cu nervuri, contraforții zburători și arcul ogival (gotic) au fost folosite ca soluții la problema construirii unei structuri foarte înalte, păstrând în același timp cât mai multă lumină naturală posibil. Vitraliile au redat efecte interioare uimitoare, luminate de soare.

Una dintre primele clădiri care au combinat aceste elemente într-un stil coerent a fost abația sau bazilica din Saint-Denis, aflată într-o suburbie din nordul Parisului, la cca. 5 km distanță de Paris (cca. 1135–1144).

Bazilica din Saint Denis, locul nașterii arhitecturii gotice

Bazilica Saint Denis este locul nașterii arhitecturii gotice, strămoșul Catedralei Notre Dame din Paris, al Abației Westminster și al Domului din Milano. Sub indicațiile abatelui Suger, reconstrucția a început în secolul al XII-lea, cu scopul de a crea un spațiu care să întruchipeze lumina divină și o spiritualitate ridicată, ceea ce a condus la elemente arhitecturale precum arce ascuțite, bolți cu nervuri și contraforți zburători.

La nivelul construcției, inovația introdusă de abatele Suger la Saint-Denis s-a concretizat prin a aduce împreună elemente care până atunci fuseseră folosite doar separat la alte biserici. Ansamblul de arce-butante și contraforți, precum și bolta pe nervuri și vitraliile mai fuseseră folosite și înainte. Cu toate acestea, alăturarea lor a generat o schimbare radicală în perceperea clădirii: masivitatea și soliditatea romanicului sunt înlocuite de o energie nouă: construcția se înalță mult, căutând parcă să atingă cerul, este invadată de lumină, iar structurile capătă o deosebită delicatețe.

Această renaștere de secol XII poate fi asemănată în originalitate și energie cu cea produsă în Florența 250 de ani mai târziu, deoarece a lăsat o urmă foarte puternică asupra culturii occidentale. Cruciadele timpurii au adus din Orientul Mijlociu cunoștințele grecilor și ale arabilor în domeniile matematicii, construcțiilor, poeziei și filosofiei. O limbă comună, latina, punea în legătură întreaga comunitate scolastică. Episcopi, clerici și învățați din Franța, Anglia, Italia, Germania și Spania călătoreau frecvent, determinând răspândirea și transformarea cunoașterii.

Școlile asociate catedralelor se vor constitui în centre de învățământ dintre cele mai strălucite. Ghidarea studiilor în aceste școli rămâne cuprinsă în cadrul „artelor liberale” divizate în Trivium (Gramatică, Retorică și Dialectică) și Quadrivium (Aritmetică, Geometrie, Astronomie și Muzică).

Contraforții şi arcele folosite în arhitectura gotică permiteau, ca niciodată până atunci, deschiderea zidurilor unei catedrale pentru a face loc unor ferestre de mari dimensiuni.

Corul Bazilicii Saint Denis

Vitraliul, lumina divină

În perioada gotică, zidul nu mai avea o funcție portantă și putea fi străpuns de ferestre imense. Acestea se desfășurau în spațiul dintre stâlpi. În teologia creștină, lumina era asemănată cu o manifestare divină: „Dumnezeu este lumină”. Vitraliile colorate iluminau relicvele și mormintele unor personaje importante, acum plasate în cor, mai degrabă decât în ​​criptă. Ansamblul contribuie la crearea unei atmosfere colorate și a unui climat spiritual care amplifică rugăciunea. Vitraliul este mai presus de toate o compoziție decorativă, formată din bucăți de sticlă colorată asamblate cu tije de plumb.

Perioada gotică a devenit epoca vitraliului. Pentru abatele Suger, cel care a construit primul cor în stil gotic la Saint Denis, în 1137, aceşti pereți translucizi, plini culoare, ce permit o comparaţie cu pietrele pretioase au o semnificaţie teologică, fiind purtătorii unor imagini sacre. Spre deosebire de manuscrisele anluminate, la care foarte puţini aveau acces, vitraliile au constituit un fel de abecedar spiritual pentru credincioşi. Mai mult, chiar ferestrele, cu strălucirea lor, depăşeau cu mult picturile murale.

Proiectul lui Suger a încorporat elemente care au permis utilizarea unor ferestre mai mari și un aflux mai mare de lumină, ceea ce a creat o atmosferă luminoasă și spirituală, reflectând credința lui Suger în lumină ca manifestare a divinului.

Originile arhitecturii gotice

Arhitectura gotică s-a conturat în perioada feudalismului târziu. Era perioada de creare a statelor centralizate din apusul Europei și unele orașe-republici independente (în Italia). Ca și în perioada romanică, preocupările științifice erau, practic, inexistente. Orice concluzie cu caracter științific, fie și sporadică, ce contrazicea textele biblice, era curmată de Inchiziție.

Arhitectura gotică a evoluat din stilul romanic preexistent, care era caracterizat prin clădiri masive, ziduri groase și deschideri mici. Arhitecții stilului gotic au căutat să depășească aceste limite dezvoltând noi tehnici de construcție.

Care este originea arhitecturii gotice?

Stilul arhitectural gotic a apărut în secolul al XI-lea din arhitectura romanică care îl precedase încă din secolul al VI-lea: clădiri sobre din piatră, cu ziduri groase și deschideri mici. În Evul Mediu, orașele au început să se dezvolte, iar arhitectura a devenit un mijloc de etalare a puterii financiare sau politice: catedrale, palate regale, universități. Astfel, aceasta se voia să fie mai impunătoare și mai spectaculoasă, cu scopul de a consolida puterea notabilităților.

Arhitectura gotică își are originea în Franța, în special în regiunea Île-de-France și la nord de Paris, în departamentul Oise, unde era instalată puterea regală. Primul monument gotic a fost Bazilica Saint-Denis, construită în 1135 de abatele Suger. Mișcarea s-a răspândit apoi la Sens, Chartres, Bourges, Reims, Amiens etc., înainte de a ajunge în restul Europei, unde influența sa a fost uneori târzie, precum în Anglia, unde arhitectura neogotică (imitând stilul inițial) a marcat secolul al XIX-lea.

Goticul s-a născut în Franța, într-o perioadă de relativă pace, aspect care a favorizat avântul demografic, dezvoltarea agriculturii, a meșteșugurilor și a comerțului. Orașele, mai ales în sec. XII-XIII, nu vor înceta să crească și să se însuflețească.

Acest stil a apărut în regiunea Île-de-France între secolele XII și XV, sub denumirea de opus francigenum, „stilul francez”. Termenul „gotic” este peiorativ. A fost inventat în timpul Renașterii de către artiștii italieni, care au asemănat aceste clădiri, care nu respectau canoanele estetice greco-romane, cu colibele primitive ale locuitorilor pădurilor germanice: goții.

Între secolele XII și XIV, numai în regatul Franței au fost construite 80 de mari catedrale gotice. Construirea acestor edificii gigantice a necesitat bani, piatră, lemn, fier, sticlă, dar și, și mai presus de toate, meșteri pricepuți capabili să ridice astfel de munți de piatră.

Această nebunie a grandorii, această căutare a extremului și „întotdeauna a mai multului”, avea să transforme Franța pentru totdeauna și să o facă faimoasă în întreaga lume. Una dintre cele mai frumoase pagini din istoria Franței: inventarea unei arte flamboaiante, un miracol al științei și tehnologiei, o revoluție industrială și societală, o recoltă de recorduri și invenții…! O epocă de aur.

Fulcanelli, un alchimist francez de la începutul secolului XX care a studiat catedralele gotice din perspectiva alchimiei, amintește similitudinea dintre termenii „gotic” și „goetic”, ca sprijin în favoarea argumentului că ar trebui să existe o legătură strânsă între „arta gotică” și „arta goetică” acest din urmă termen fiind sinonim cu cel de „artă magică”.

De ce se folosește cuvântul „gotic” pentru a descrie mișcarea? Acest termen depreciativ a fost folosit de arhitecții renascentiști italieni pentru a devaloriza acest stil francez, pe care îl considerau demodat și barbar, înainte de a deveni o parte fundamentală a culturii occidentale.

Termenul impropriu de „gotic“, atribuit acestei arhitecturi medievale, era sinonim cu „barbar“. Denumirea aparține artiștilor Renașterii Italiene, care considerau această arhitectură drept haotică și lipsită de armonie.

Construcția catedralelor a fost în centrul acestei revoluții arhitecturale

Prima clădire proiectată în stil gotic, Catedrala-Bazilica-Saint-Denis din Paris, Franța, finalizată în 1144, este adesea considerată punctul de plecare al arhitecturii gotice. Cuvântul „gotic” în sine a fost inițial un termen peiorativ folosit de arhitecții renascentiști pentru a descrie aceste clădiri anterioare, etichetându-le drept barbare. Cu toate acestea, în timp, stilul a fost reevaluat și a devenit un pilon al istoriei arhitecturii.

Această clădire, cunoscută anterior sub numele de Abația Saint-Denis, a fost reconstructă între 1135-1144 sub ochiul atent al abatelui Suger. Suger, care a fost instruit la Abația Saint-Denis în copilărie, a devenit mai târziu consilierul regelui Ludovic al VI-lea și al VII-lea. Lucrările sale la Catedrala-Bazilica Sfântul-Denis au devenit modelul pentru stilul gotic și i-au determinat pe mulți să-l considere părintele arhitecturii gotice. Abatele Suger credea că acest nou stil de arhitectură va ridica sufletul la Dumnezeu. Sculptura ornamentată, arcadele mari și bolțile cu nervuri pe care Suger le-a dezvoltat în reconstrucția Catedralei Sfântul Denis au devenit designul prototip pentru viitoarele clădiri gotice.

Stilul gotic în arhitectură este cunoscut pentru structurile înalte și elegante, cu arcade complicate și ascuțite. Detaliile clădirii sunt concentrate în sus, spre tavane, în loc să maximizeze spațiul din interior. Scopul este de a atrage atenția privitorului spre exterior și în sus, straturile de decorațiuni ghidând în mod natural privirea spre cer pentru a cuprinde totul încet. Arcadele ascuțite se întind spre nori ca și cum ar ținti spre cer, în timp ce bolțile cu nervuri împodobesc sălile și coridoarele alungite. Vitraliile refractă lumina soarelui, umplând camera cu raze colorate în cascadă. Artiștii și arhitecții gotici timpurii considerau vitraliul ca o reprezentare a luminii divine a lui Dumnezeu, și așa cum era de așteptat, vitraliile împodobesc pereții bisericilor din întreaga lume creștină. Geamurile colorate umplu interiorul unei catedrale cu culori vibrante atunci când soarele strălucește asupra ei din exterior, dar frumusețea lor poate fi savurată doar noaptea dacă lumina vine din interior.

Eleganța stilului gotic și-a atins cu siguranță obiectivele de a capta atenția privitorilor și de a optimiza ornamentele verticale. Cu toate acestea, descoperirile lor inginerești au rivalizat cu triumfurile lor artistice. Arcadele ascuțite au acționat ca un tampon pentru a ameliora presiunea din zonele portante inferioare ale clădirii, în timp ce bolțile cu nervuri susțineau tavanul și ferestrele. Acest lucru a eliberat spațiu pentru arhitecți pentru a crea interioare mai înalte și a adăuga coloane mai subțiri în scopuri decorative. În plus, contraforții zburători (volanți) au întărit acoperișul pentru a menține o distribuție mai uniformă a greutății clădirii.

Arhitectura gotică a durat de la mijlocul secolului al XII-lea până în secolul al XVI-lea în Europa. În această perioadă, stilurile gotice au evoluat în substiluri aproximativ consecutive.

Goticul în arhitectură

Goticul se recunoaște după arcurile ascuțite și ferestrele înalte din sticlă colorată. Pereții exteriori ai catedralelor sunt susținuți de contraforți zburători. Prin urmare, acestea nu mai trebuie să fie foarte groase și pot suporta greutatea acoperișului. Deschiderile din pereți sunt mari și permit să intre multă lumină în clădirile uneori foarte înalte.

Înălțimea impresionantă a catedralelor gotice a fost posibilă datorită utilizării bolților ogivale cu nervuri dispuse în cruce. Contraforții zburători nu doar că asigură stabilitatea structurii, ci adaugă și rafinament vizual, transformând elemente funcționale în expresii de eleganță arhitecturală.

Care sunt principalele stiluri ale arhitecturii gotice?

Începând din 1130, goticul timpuriu, încă experimental, a succedat artei romanice. Goticul timpuriu corespunde unei perioade de creativitate în ceea ce privește tehnicile care ulterior aveau să fie perfecționate, în special prin apariția bolții cu nervuri. Aceasta a permis clădirilor să devină din ce în ce mai înalte și să amplifice relația cu Dumnezeu.

Goticul timpuriu – cca. 1130–1230

Goticul s-a născut în secolul al XII-lea în Franța și, mai exact, în Ile-de-France odată cu Bazilica Saint-Denis (aflată în afara Parisului, la 5 km distanță), unde a fost folosită pentru prima dată bolta cu nervuri. Abatele Suger a fost un pionier în utilizarea liniilor verticale înalte, a arcadelor ascuțite și a vitraliilor.

Stilul gotic a înlocuit treptat stilul romanic și a durat patru secole, răspândindu-se în toată Europa.

Deambulatoriul Bazilicii Saint-Denis, capodopera goticului timpuriu: un pasaj circular scăldat în lumină, cu capele radiale care arată ca o cale spre cer. Acesta este deambulatoriul Bazilicii, loc de circulație sau de plimbare în formă semicirculară (aflat în spatele altarului unei biserici romano-catolice sau gotice), numit astfel deoarece permite pelerinilor să ocolească relicvele Sfântului Denis, înconjurând corul

Goticul timpuriu este cel al arcadelor mari, apoi cel al galeriilor care ocupă lățimea culoarului, cel al triforiului (un pasaj îngust care se deschide spre nava centrală printr-o serie de arcade mici) și, în final, cel al ferestrelor înalte, încă relativ nedezvoltate, care completează ansamblul.

Cea mai frumoasă perioadă gotică a fost în secolul al XIII-lea, sub domnia Sfântului Ludovic (1226-1270), pe vremea catedralelor. Primele baze ale stilului gotic au fost puse odată cu construcția catedralelor din Chartres și Bourges.

Catedrala din Chartres, prima catedrală a stilului gotic timpuriu (cu primele elemente ale goticului radiant, adăugate ulterior)

Interiorul Catedralei din Chartres, aflată în afara Parisului, la cca 80 km distanță

Goticul clasic – cca. 1230-1300

Stăpânirea tot mai avansată a tehnicilor arhitecturale, în special în ceea ce privește structura și elevațiile, a permis construirea unor catedrale din ce în ce mai înalte și mai spectaculoase. Această evoluție a stilului gotic a contribuit la răspândirea sa rapidă în afara Franței, extinzându-se către est, în orașe precum Strasbourg și în teritoriile Imperiului Romano-German.

În Goticul clasic se generalizează formula unei elevații monumentale pe trei niveluri (arcade mari, triforiu și ferestre înalte) și utilizarea sistemului de contraforți și contraforți zburători (arce butante) pentru a susține nava centrală. Principala inovație tehnică a fost contrafortul zburător, care a permis contracararea forțlor navei centrale și ale navei. Ferestrele înalte au câștigat și mai mult în verticalitate.

Stilul Plantagenet, variantă a arhitecturii gotice clasice

Goticul Plantagenet, goticul angevin sau goticul occidental este o variantă a arhitecturii gotice clasice. Își ia numele de la o casă regală a Angliei, Casa Plantagenet.

Acesta este un stil arhitectural din vestul Franței, în principal din a doua jumătate a secolului al XII-lea și al XIII-lea. Arhitectul francez, renumit mai ales pentru restaurarea edificiilor medievale, Eugène Viollet-le-Duc l-a numit „Stil ogival Plantagenêt”, ceva asemănător „stilului cu nervuri Plantagenet”. Este numit astfel după Casa de Anjou-Plantagenet. Angevinii (termen derivat din Anjou) au fost o casă regală de origine anglo-franceză care a condus Anglia și Irlanda, precum și Franța în secolele al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea.

Se caracterizează prin bolți cu nervuri în cruce și bolți extrem de curbate. S-a răspândit în vestul Franței: în Anjou, Touraine, Limousin, Poitou, Gasconia, Maine și Bretania.

Goticul târziu – cca. 1300–1500+

În această perioadă a goticului, clădirile au atins proporțiile maxime, cu ferestre din ce în ce mai mari și mai luminoase – de exemplu Sainte-Chapelle, unde vitraliile au înlocuit cea mai mare parte a spațiului pereților. Goticul târziu, din secolul al XVI-lea, este caracterizat printr-o abundență de decorațiuni.

Sainte-Chapelle din Paris, capodopera goticului radiant (reionant)

Arhitectura gotică târzie (secolul al XV-lea) a atins apogeul în bisericile cu săli boltite din Germania. Alte stiluri gotice târzii includ stilul perpendicular britanic și stilul flamboaiant francez și spaniol.

Un substil al goticului târziu, specific Franței, este goticul flamboaiant, remarcabil prin rafinamentul și exuberanța decorațiilor arhitecturale. Elementele ornamentale capătă forme dinamice și elegante, adesea asemănătoare cu flăcările, inimile sau lacrimile.

În Franța, stilul gotic a cunoscut trei etape: gotic lanceolat, gotic radiant (reionant) și gotic flamboaiant.

Goticul lanceolat

Prima etapă a goticului, goticul lanceolat (începutul secolului al XIII-lea), a avut drept caracteristică prezența turlelor-clopotniță, în formă de lance, plasate deasupra intrării navelor laterale ale catedralei. Ascuțite, înalte, acestea dădeau impresia generală a sensului ascensional, opus orizontalei dominante și caracterului static și masiv al construcțiilor romanice și asigurau caracterul de desfășurare pe verticală a edificiului. Exemple: Catedrala din Chartres, Catedrala sau bazilica Saint Denis din Paris.

Goticul radiant (reionant) sau goticul înalt (1230-1380) este caracterizat prin razele care pleacă de la ferestrele sub formă de rozetă. Catedrala Notre-Dame din Paris (construită între anii 1163 și 1245, restaurată în secolul al XIV-lea) este considerată monumentul clasic al stilului gotic, capodopera goticului radiant.

Catedrala Notre-Dame din Paris, prima capodoperă a stilului gotic radiant, este dedicată Sfintei Fecioare

Toate reperele dimensionale respectă corespondențele geometrice ce converg spre centrul compozițional al structurii (rozeta). Armăturile de fier au fost folosite pentru a susține clădirile, făcându-le mai mari și mai expansive. Deschiderile au devenit și mai mari, ca în cazul catedralelor Notre-Dame din Paris, Amiens și Reims.

Goticul radiant este caracterizat de rozete maiestuoase, în special în catedrale, și numeroase vitralii. Se caracterizează prin scobirea și reducerea pereților în favoarea unui număr tot mai mare de deschideri (travee). Sculptura a devenit din ce în ce mai independentă de arhitectură, iar sculptura în rondbos (o tehnică de sculptură statuară tridimensională care poate fi privită de jur-împrejur și care, spre deosebire de altoreliefuri și basoreliefuri, nu este atașată fizic de un fundal, ci este plasată pe un soclu) a devenit larg răspândită. Designul triforiului a devenit mai complicat, iar peretele său exterior a fost scobit. Ferestrele înalte au devenit mai mari și s-au extins curând pe întreaga deschidere (travee).

Goticul radiant este considerat momentul clasic al stilului, având caracteristică ponderea, echilibrul proporțiilor, armonia ansamblului. Prezența ferestrei în formă circulară, rozasa, plasată pe fațada vestică a catedralei, dădea de asemenea particularitatea goticului radiant.

Goticul flamboaiant (1420 – începutul secolului al XVI-lea) are drept caracteristică bolta cu ogive în care arcele se pierd direct în stâlp fără să se sprijine pe un capitel. Este o abundență a decorării fațadelor cu sculpturi în relief și ronde-bosse (sculptură statuară care poate fi privită de jur-împrejur), o adevărată dantelărie de piatră, dominarea golului asupra plinului fațadelor și acoperirea golului cu vitralii. Vitraliile ocupă o mare parte a fațadelor, asigurând ambianța feerică a luminii. Exemple: catedralele din Amiens, din Reims sau Catedrala Westminster din Anglia. Opera decorativă a fost amplificată, cu motive bogate și exuberante și o virtuozitate în sculptura în piatră, ca în Biserica Trinității din Vendôme și Catedrala Exeter din Anglia.

Goticul flamboaiant își datorează numele formei ornamentelor, care par a fi inspirate de forma flăcărilor. Aceasta a fost perioada majoră a stilului gotic, în care fiecare ornament și decorațiune a fost împinsă spre exces și cu decorațiuni exterioare extrem de elaborate. Decorațiunile erau bogate și complicate. Nivelul triforiului și cel al ferestrelor înalte s-au contopit într-un singur întreg, aerisit și luminos. Stâlpii se întind acum într-o singură linie de la sol până la baza bolților, subliniind elanul vertical al construcției.

În Germania, goticul pătrunde mai târziu, influențat de monumentele franceze. A existat o preferință pentru goticul lanceolat, cu turnuri-clopotnițe foarte ascuțite. Cele mai cunoscute monumente gotice sunt domurile din Köln, Regensburg, Nűrnberg și Bamberg.

În Anglia se dezvoltă un stil gotic propriu, caracteristică fiindu-i masivitatea monumentelor. Principalele edificii gotice de aici sunt catedralele din Canterbury, Wells, Lincoln și Salisbury.

În Spania, influența stilului gotic francez apare la catedralele din Burgos și Toledo.

În Italia, goticul pătrunde mult mai târziu, această țară rămânând refractară în acest sens, datorită influențelor puternice bizantine. Cel mai reprezentativ monument gotic este domul din Milano, construit pe parcursul a cinci secole. În schimb, în Italia, se găsesc admirabile monumente gotice în arhitectura civilă, printre cele mai cunoscute fiind Palatul Dogilor din Veneția și admirabilul castel Ca d׳Oro (Casa de aur) din Veneția.

În România, arta gotică a pătruns în secolele XIII-XIV în Transilvania și se regăsește în Biserica Sf. Bartolomeu și Biserica Neagră din Brașov, în Catedrala Sf. Mihail din Cluj, Castelul de la Bran, Castelul Corvinilor etc. Elemente specifice orașelor gotice se remarcă și în arhitectura civilă din orașele transilvănene Brașov, Sibiu, Sighișoara, prin modul de grupare a cartierelor, prin amenajarea piețelor publice, prin traseele străzilor etc.

Planul schematic tipic unei catedrale

Narthex (nartex, vestibul, pronaos), Nave (navă sau naos), Aisle (culoar), Towers (turnuri), Porch (portal, intrare monumentală, principală), Crossing (intersecție centrală), Apse (absidă, nișă semicirculară destinată altarului), Chevet (capele radiale), Choir (cor), Ambulatory (deambulatoriu)

Un plan schematic tipic al unei catedrale prezintă un plan în formă de cruce latină, cu un corp central lung (navă) traversat de brațe mai scurte (transepturi). Elementele cheie includ intrarea principală la vest, altarul la capătul liturgic estic, un cor și o absidă, adesea cu capele radiale, și elemente de susținere precum piloni și turnuri.

Navă sau naos: corpul longitudinal principal al bisericii, formând brațul lung al crucii.

Transeptul: brațul transversal al bisericii care intersectează nava.

Corul: zona de la capătul estic unde se află altarul, parte a bisericii unde stă și cântă ansamblul coral în timpul slujbei; derivat din latinescul „Chorus”, se referea inițial la zona în care stăteau cantorii; cel mai sacru spațiu din biserică, care adăpostește sanctuarul (altarul). Accesul este rezervat clerului.

Absida: capătul rotunjit sau poligonal al corului, care conține adesea capele radiale.

Deambulatoriu: loc de circulație în formă semicirculară, aflat în spatele altarului, pe care credincioșii trec pentru a vedea relicvele

Pronaos sau nartex: zona de intrare sau vestibul.

Piloni/Coloane: elemente structurale mari care susțin turnurile înalte și tavanele boltite.

Capele radiale: capele mai mici care se proiectează din absidă, accesibile printr-un deambulatoriu (alee).

Axa est-vest: planurile catedralelor sunt în mod convențional dispuse pe o axă est-vest.

Estul liturgic: capătul liturgic estic, care adăpostește altarul, se află de obicei în dreapta planului.

Sisteme de execuție

Acumularea cunoștințelor legate de tehnica construcțiilor va conduce la apariția breslelor pe specialități, alcătuite în special din meșteri laici.

Edificiile gotice vor oglindi pătrunderea gândirii raționale în tehnica construcțiilor.

Tehnica prelucrării pietrei va atinge un nivel neobisnuit, atât în confecționarea ornamentelor, cât și a elementelor constructive propriu-zise. Pătrunderea gândirii raționale în concepția edificiilor este evidențiată de tendința de reducere a greutății bolților și zidurilor. Această ușurare a construcției va conduce la economii însemnate de material, spațiu și manoperă.

La construcțiile gotice, sistemele de execuție folosite pentru acoperire sunt bolțile subțiri, cu panouri și nervuri sustțnute de coloane. Împingerile laterale sunt preluate de contraforturi și arce butante. Pentru preluarea împingerilor laterale, zidul foarte gros din perioada romanică este înlocuit cu un schelet (zid subțire neportant și o suprafață mare vitrată). La unele catedrale, pe unele porțiuni, zidul dispare, rămânând numai scheletul și sticla vitrată.

Suprafețele mari de sticlă vitrată au dus la realizarea unei impresii spectaculoase de continuitate între interiorul si exteriorul edificiului, ceea ce constituie una din caracteristicile spațiului gotic.

Bolțile au o structură nervurată. Nervurile sunt alcătuite din arce frânte în ogivă (arcuri ascuțite), întretăiate, care preiau eforturile de la panourile de piatră și le repartizează în cele patru unghiuri. Sporirea numarului de nervuri duce la o micsorare a suprafetei panourilor boltii ceea ce determina acoperirea unei suprafete mari sau, spre sfarsitul perioadei gotice, formarea unui fastuos motiv decorativ.

Ca elemente portante, care transmit încărcările de la bolți, constructorii din perioada gotică au folosit pila (stâlp interior), arcul butant și contrafortul.

Arcul-butant este o construcție în formă de semiarc, în exteriorul unui edificiu pentru a neutraliza împingerea boltelor gotice.

Contraforții leagă un zid de alt element de susținere pentru a ajuta la dispersarea forțelor laterale. Contraforții zburători sunt un tip specific în care elementul de susținere este o coloană sau un pilon. Au fost folosiți frecvent în arhitectura gotică la construirea unor spații mari acoperite (de exemplu, la catedrale).

Elementul, într-adevăr original, inventat din necesitate, al constructorilor gotici, este arcul butant, care asigura echilibru bolților înălțate pe pile. El transmite împingerile laterale de la boltă la contrafort. Contraforturile care primesc împingerile arcelor butante sunt picioare masive din zidărie așezate în exteriorul zidurilor perimetrale.

Aceste edificii, care serveau drept loc de oficiere a cultului și drept sediu al reuniunii politice și festive organizate de rege, erau constituite cu sprijinul întregii colectivități a orașului medi­eval. Datorită proiectelor extrem de ambițioase, lucrările de construcții ale catedralelor gotice depășeau, în timp, o generație, extinzându-se vre­me de 2-3 secole.

Planul catedralei gotice are formă de cruce latină. Tipurile de secțiune transversală folosită de constructorii gotici erau aceleași din perioada romanică: bazilica și biserica tip hală. Contrastul dintre dimensiunile pe verticală și orizontală ale spațiului interior constituie una dintre caracteristicile catedralelor gotice.

Edificiile gotice îmbină cele doua direcții: cea verticală (dominantă la templele egiptene) și cea orizontală (caracteristică bazilicilor bizantine). Catedrala gotică este edificiul unui mit, deoarece nu este construită la scară umană (contrastând cu templul grecesc). Așadar va degaja o impresie de măretie copleșitoare asupra privitorului.

Care sunt diferențele dintre arhitectura gotică și cea romanică?

Arhitectura gotică franceză a marcat un punct de cotitură în construcții prin desprinderea de arhitectura romanică, cu o diferență principală:

Stilul romanic se caracterizează prin ziduri groase cu deschideri înguste. Clădirea este solidă, întunecată și cu înălțime redusă.

Stilul gotic, dimpotrivă, se bazează pe deschiderile sale. Zidurile sunt mai subțiri, mai înalte și susținute de alte mijloace (precum arcele butante sau contraforții volanți). Abatele Suger, care a proiectat Bazilica Saint Denis, a vrut să aducă lumină în ea, deoarece, pentru el, „Dumnezeu este lumină”.

Caracteristicile arhitecturii gotice

Stilul gotic este numit și ogival, deoarece caracteristica sa definitorie este ogiva, sau arcul ascuțit, care a fost folosită în construcția bolților și a altor structuri din perioada gotică. Acest stil arhitectural, care a apărut în Europa în secolul al XII-lea, se distinge prin utilizarea arcurilor ascuțite, vitraliilor și a structurilor înalte, luminând spațiile interioare și oferind o impresie de spiritualitate. 

Arhitectura gotică clasică este caracterizată de mai multe elemente distinctive, printre care clădiri maiestuoase, bolți ascuțite sau bolți în ogivă (bolți ogivale), contraforți zburători și arce butante, rozase (rozete) și vitralii. Aceste caracteristici le-au permis arhitecților stilului gotic să creeze clădiri mai mari, mai luminoase și mai elegante ca niciodată.

Arcuri ascuțite, arcuri în ogivă sau arcuri ogivale

Catedrala Notre-Dame din Reims, secolele XII-XIII

În loc să folosească arcade rotunde, romanice, constructorii gotici au construit arcade înalte, subțiri și ascuțite. Inspirate de stilurile arhitecturale islamice, arcadele gotice ascuțite au accentuat înălțimea tavanelor, au adaptat tavane boltite și le-au îndreptat simbolic spre cer. Aceste tipuri de arce se găsesc și în arhitectura islamică.

Bolți ogivale cu nervuri

Bolți cu nervuri într-o catedrală gotică

Bolțile ogivale sau bolțile în ogivă: arce care se intersectează în partea superioară a unei bolți, susținând structura generală a clădirii. Bolta este un sistem de acoperire a unui spațiu, care se sprijină pe cel puțin doi pereți laterali.

Bolțile ascuțite sau bolțile ogivale sunt unul dintre cele mai emblematice elemente ale arhitecturii gotice. Sunt formate din arce încrucișate care se întâlnesc într-un punct din vârful bolții, creând o structură ce distribuie eficient greutatea acoperișului către stâlpi și pereți. Acest lucru a permis proiectarea clădirilor cu pereți mai subțiri și deschideri mai mari, creând o senzație de spațiu și luminozitate.

Pentru a construi structuri extrem de înalte cu ferestre înalte, arhitecții gotici au început să folosească bolți cu nervuri – sau bolți arcuite plasate paralel una cu cealaltă pentru a susține un acoperiș rotunjit – în loc de grinzile boltite tradiționale. Aceste bolți intersectate nu numai că au creat interes vizual, dar au oferit și mai mult sprijin structurilor gotice înalte.

Contraforți zburători

Contraforții zburători: contraforți exteriori ai catedralei în formă de arc care susțin clădirea.

Contraforții zburători sunt contraforți arcuiți care se extind de la pereții exteriori ai catedralelor pentru a susține structura. Aceștia mutau sarcina de la pereții groși la exterior, eliberând spațiu în interior pentru vitralii elaborate și sculpturi.

Contraforții zburători au fost o altă inovație din epoca gotică care a ajutat la susținerea clădirilor gotice înalte și grele. Aceștia au forma unei jumătăți de arc și oferă sprijin prin redistribuirea greutății de la un nivel superior, greu, la un nivel inferior, mai solid.

Rozete sau rozase

Rozeta transeptului nordic din Catedrala Notre-Dame din Paris

Rozetele sau rozasele: deschideri rotunde mari, îmbogățite cu numeroase detalii, mai ales vitralii.

Rozetele, ferestre circulare mari împodobite cu detalii complicate, sunt o altă caracteristică distinctivă a arhitecturii gotice. Au fost folosite pentru a difuza lumina în interiorul bisericilor, creând o atmosferă mistică și luminoasă.

Rozeta este o fereastră circulară  de mari dimensiuni care reprezintă centrul compozițional al fațadei vestice sau al fațadelor laterale aflate la extremitățile transeptului unei biserici gotice. Se mai numește și rozasă-ornament în formă de trandafir și este un element arhitectonic specific goticului radiant.

Rozeta  are de obicei  douăsprezece raze (petale) , dar uneori se compune din douăzeci și patru de subdiviziuni. Douăsprezece din cele douăzeci și patru de raze (luate din două în două) pot folosi ca axe de simetrie ale ,,petalelor” și sunt necesare în construcția rozetei.

Vitralii

Vitralii în Catedrala Notre-Dame din Paris

Vitraliile: ferestre decorate cu scene religioase sau panouri decorative constituite din fragmente de sticlă incoloră și colorată.

Vitraliile sunt ferestre decorative din sticlă colorată care au fost utilizate pe scară largă în arhitectura gotică pentru a înfățișa povești biblice și scene religioase. Vitraliile au transformat interioarele catedralelor în adevărate opere de artă luminoasă, difuzând lumină multicoloră în tot spațiul, într-un joc magic de lumini și culori, creând o atmosferă mistică impregnată de spiritualitate.

Interior cu lumină naturală ce creează o atmosferă mistică și luminoasă. Stilul gotic părea să aducă luminozitate și strălucire în epoca obscură a Evului Mediu

Vitraliile pot fi prezente în lăcașurile de cult, dar acestea sunt extrem de răspândite în bisericile și catedralele gotice. Ferestrele sunt de obicei foarte înalte și arcuite, sau rotunde, și au fost menite să lase să intre cât mai multă lumină naturală posibil.

În funcție de dimensiunile și forma ferestrei, vitraliul poate fi compus din unul sau mai multe panouri. Elementele compoziționale pot fi formate din fragmente de sticlă ce pot fi dispuse în repetiții și alternanțe decorative ca, de exemplu, la ferstrele mici romanice.

Vitraliile sunt realizate din bucăți mici de sticlă de diferite culori, fixate prin benzi de plumb, numite cercevele. Acestea sunt caracteristice perioadei gotice și cel mai adesea înfățișează povești despre miracole, figuri de sfinți sau modele geometrice, având deopotrivă rol estetic și narativ.

Tehnica  vitraliului constă în montarea bucăților de sticlă în rame de plumb. Sticla este tăiată astfel încât linia de plumb să contureze formele.

Vitraliile gotice sunt rezultatul efortului de a găsi un mijloc practic prin care să se acopere marile goluri ale ferestrelor. Ele au fost menite nu numai să înlocuiască picturile murale, dar și să filtreze în același timp lumina și să creeze în interior un efect misterios și fascinant.

Prin vitralii se creează mari suprafețe vitrate, colorate. De la simple decorațiuni, vitraliile devin și cărți ilustrate.

Turla-clopotniță sau fleșa

Turla sau fleșa Catedralei Notre-Dame din Paris, aripa estică, distrusă în timpul incendiului din 2019

Fleșele sunt ascuțite și foarte cizelate pentru a accentua verticalitatea clădirii și au o structură conică, piramidală sau bulboasă, cu aspectul unei săgeți ascuțite în vârf, subliniind în mod simbolic apropierea față de Dumnezeu.

O turlă este o structură înaltă, subțire și ascuțită, situată în vârful acoperișului unei clădiri sau turn, în special în vârful turlelor bisericilor. Poate avea un plan pătrat, circular sau poligonal, cu o formă aproximativ conică sau piramidală. Turlele sunt de obicei realizate din piatră sau cărămidă, sau din structuri din lemn cu placare metalică, țiglă ceramică, șindrilă sau ardezie la exterior.

Din punct de vedere simbolic, fleșele au două funcții. Prima este de a da impresia de putere, unele amintind aspectul unei sulițe. Al doilea este să ajungă în mod simbolic spre cer. O fleșă pe o biserică sau o catedrală nu este doar un simbol al evlaviei, ci este adesea văzut ca un simbol al bogăției și al prestigiului celui care a comisionat clădirea.

Elemente decorative

Garguiele de pe acoperișul Catedralei Notre-Dame din Paris

Arhitectura gotică se caracterizează printr-o decorațiune exterioară extrem de bogat ornamentată. Coloanele, mulajele, statuile, turlele și garguielele din care țâșnesc apă sunt frecvent întâlnite în arhitectura gotică.

Garguiele (din franceză, gargouille) sunt ornamente, adeseori în formă de cap de animal fantastic, situate la capătul unui jgheab sau burlan, pentru scurgerea apei de ploaie de pe acoperiș. Animalele sunt reprezentate în general cu aripi, ciocuri și gheare puternice.

Stilul gotic: o artă franceză!

Au apus vremurile întunericului romanic, ale spațiilor sale închise și a pasajelor subterane întunecate unde pelerinii înspăimântați se cufundau în întuneric, în șir indian și în tăcere! O vitrină a ascensiunii credinței creștine în tot Occidentul medieval, catedrala gotică trebuia să fie acum radioasă și primitoare. Fiat lux! Să fie Lumină! Catedrala gotică a dat naștere unor noi practici artistice.

Arta luminii prin excelență, vitraliul, a înlocuit pictura în frescă (picturile murale). Iar Notre-Dame din Chartres își etalează cu mândrie cele 160 de bovindouri, 2.600 m² de vitralii și aproximativ 5.000 de personaje. Un adevărat spectacol de artificii în albastru, roșu, verde și auriu! Maestrului sticlar îi revenea greaua sarcină de a transforma lumina fizică în lumină divină. Numai el știa cum să mânuiască atât transparența sticlei, cât și teologia. Astfel, el ocupa vârful ierarhiei meseriilor.

Și iată cum proceda: tăia cu un fier încins, înroșit, bucăți de sticlă de diferite culori pe care le așeza într-o plasă sau rame de plumb, formând un mozaic luminos.

Alături de vitralii, s-a dezvoltat și sculptura gotică. Numai Catedrala din Reims se mândrește cu 2.303 statui și statuete! La naiba cu monștrii terifianți și figurile fantastice ale artei romanice, sculptura gotică caută să se conecteze cu umanitatea. Nu mai este acolo pentru a-i speria, ci, dimpotrivă, pentru a-i seduce și educa. Figurile se umanizează.

Capitelurile interioare erau împodobite cu buchete de frunziș sculptat. Atitudinile devin mai naturale. Peste tot, îngeri grațioși își oferă zâmbetele trecătorilor. Cât despre mântuitorul Iisus Hristos, acesta își etalează chipul binevoitor pe portalurile catedralelor precum cele din Chartres și Bourges.

Toate vitraliile și decorațiunile sculptate au fost astfel concepute ca niște cărți ilustrate menite să instruiască persoanele neștiutoare, ignorante în domeniul religiei. Acestea relatează episoade din Biblie, dar și scene din viața de zi cu zi, ciclul anotimpurilor, munca la câmp și meseriile. Figura Mariei intră cu forță în această Biserică reînnoită. Locul este dat cultului marian, păcii și iubirii. Apare o nouă viziune asupra umanității.

Moștenirea arhitecturii gotice

Constructorii marilor catedrale nu au utilizat niciodată termenul „gotic“. Denumirea de gotic a fost folosită a posteriori, într-un sens peiorativ. Arta gotică era o „artă a goţilor“, artă a unor barbari care uitaseră tehnicile şi canoanele romane. În admiraţia lor idolatră faţă de arta clasică greco-romană, renascentiştii îi reproşau goticului tocmai originalitatea sa. În opinia lor, ruperea continuităţii cu arta pe care o admirau însemnase un imens regres.

Cu toate acestea, arhitectura gotică a lăsat o moștenire durabilă care se extinde mult dincolo de Evul Mediu. Catedralele gotice precum Notre-Dame din Paris, Catedrala Chartres și Catedrala Köln rămân simboluri ale arhitecturii grandioase și ale creativității umane. Mai mult, stilul gotic a influențat multe alte forme de artă și arhitectură de-a lungul secolelor.

Renașterea a marcat sfârșitul epocii gotice în Europa, dar influența acestei perioade arhitecturale este încă prezentă. Arhitecții moderni s-au inspirat adesea din ideile și inovațiile arhitecturii gotice pentru a crea clădiri contemporane inspirate din trecut.

Arhitectura gotică rămâne una dintre cele mai fascinante și influente perioade din istoria arhitecturii. A transformat catedralele în opere de artă vii și continuă să captiveze mințile cu eleganța și grandoarea sa. Explorarea acestor monumente spectaculoase ne transportă înapoi în timp pentru a admira geniul creativ al arhitecților medievali care au lăsat o moștenire arhitecturală uimitoare.

Un stil marcant

Catedrala Notre-Dame din Paris, Sainte-Chapelle și Bazilica Santa Maria del Mar din Barcelona sunt exemple perfecte de arhitectură gotică, dar alte monumente, uneori atipice, reflectă caracteristicile sale. Reinterpretată la nivel mondial în funcție de stilul arhitectural al fiecărei țări, conform codurilor arhitecturale specifice fiecărei țări, arhitectura gotică a avut o influență puternică și dincolo de Europa.

Chiar și astăzi, multe biserici europene reprezintă acest stil arhitectural, ceea ce îl face foarte comun. Dar ceea ce este adesea trecut cu vederea este munca, timpul și realizarea pe care le-a reprezentat acest stil pentru acea vreme, precum și inspirația pe care a oferit-o arhitecților.

© CCC