Sully Prudhomme

Sully Prudhomme, René François Armand (Sully) Prudhomme, 16 mar. 1839 – 6 sept. 1907, poet și eseist francez. A fost primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1901. A trăit 68 de ani.

A studiat, inițial, ingineria și, după studii strălucite, s-a orientat către filozofie si mai târziu spre poezie.

A lucrat mai întâi ca inginer, apoi ca avocat înainte de a se dedica poeziei.

A publicat primul său succes, Stanțe și poeme (Stances et Poèmes) în 1865, urmat de Încercările (Les Épreuves) în 1866 și Singurătățile (Les Solitudes) în 1869, trei volume de poezie sentimentală și melancolică.

Sully Prudhomme a fost unul dintre poeții grupați în jurul revistei Parnasul contemporan (Parnasse contemporain). Reacționând la ceea ce aceștia considerau a fi o exaltare exacerbată a Sinelui și a emoției din partea romanticilor, parnasienii voiau să reactiveze primatul frumuseții formale. Așa este volumul de poezii Singurătățile (Les Solitudes) din 1869.

Prin căutarea perfecțiunii formale, Sully Prudhomme a abordat mișcarea parnasiană, căreia i-a acordat, totuși accente mai personale. De asemenea, a încercat să amestece poezia, știința și filozofia și a publicat o traducere a poemului lui Lucretius, Despre natura lucrurilor (De natura rerum) în 1869, urmată de compoziții didactice: Dreptatea (La Justice) în 1878 și Fericirea (Le Bonheur) în 1888.

Traducerea operei lui Lucrețiu l-a determinat pe Sully Prudhomme să adopte o altă cale: s-a hotărât să-și transpună în versuri meditațiile despre știință și filozofie, în mari compoziții didactice.

A declarat că a avut intenția să creeze poezie în manieră științifică, pentru timpurile moderne, conferind ideilor mai multă rigoare, exactitate, precizie, claritate și coerență asemenea științelor exacte. Cu o personalitate sinceră și melancolică, a fost atras de Parnasianism deși, în același timp, opera sa prezintă caracteristici proprii.

Inspirat la început de o dragoste nefericită, a publicat versuri melancolice, iar ulterior a adoptat abordarea mai obiectivă a poeților parnasieni, încercând să reprezinte conceptele filosofice în versuri.

Dreptatea urmată de Fericirea i-a adus recunoașterea Academiei Franceze în 1881, înainte de a primi Premiul Nobel pentru Literatură în 1901. O frumoasă consacrare, chiar dacă estetica poetică actuală tinde să favorizeze studiul lucrărilor confraților săi (Leconte de Lisle , Coppée, Dierx, Banville…) în detrimentul celor care îi aparțin lui Prudhomme.

10 decembrie 1901: Primele Premii Nobel

La cinci ani de la moartea lui Alfred Nobel, primele premii acordate în numele său au fost înmânate de regele Suediei. Cinci nume trebuia să întruchipeze „binefăcătorii umanității”, după cuvintele voinței lui Nobel, fiecare într-un anumit domeniu. La fizică, Wilhelm Conrad Röntgen a fost premiat pentru descoperirea razelor X, Jacobus Henricus van’t Hoff la chimie, Emil Adolf von Behring la medicină, Sully Prudhomme la literatură, în timp ce fondatorul Crucii Roşii, Henry Dunant, şi președintele societății franceze de arbitraj între națiuni, Frédéric Passy, ​​au împărțit Premiul Nobel pentru Pace.

Opere principale:

– poezie: Stanțe si poeme, 1865 (conține cunoscuta poezie Vasul spart, o metaforă elegantă a inimii frânte de o suferință din dragoste); Încercările, 1866; Singurătățile, 1867; Destinele, 1872; Franța, 1874; Tandrețele deșarte, 1875; Zenit, 1876; Justiția, 1878; Poezie, 1865-1888; Prisma, poezii diverse, 1886; Fericirea, 1888; Epave, 1908.

– eseuri despre estetică și filosofie: Expresivitatea în artele plastice, 1884; Reflecții asupra artei versificației, 1892; Religia adevărată după Pascal: cercetarea ordinii pur logice a Cugetărilor sale privitoare la religie, urmată de o analiză a Discursului despre pasiunile iubirii, 1905;

– proză diversă: Turnul Eiffel, 1889; Autografele “naturii”, 1890; Despre originea vieții pe pamânt, 1893; Spiritul științific și teoria cauzelor finale, 1899; Antropomorfismul și cauzele finale, 1899; Darwinismul și cauzele finale, 1899; Metode experimentale și cauze finale, 1899; Critica principiului finalist și a aplicațiilor sale în știință, 1899; Liberul arbitru în fața științei pozitive, 1899, Cauzele finale, 1902; Jurnal intim: scrisori-cugetări, 1922.