Imaginaţi-vă că, dintr-o dată, vă acordaţi dreptul de a fi foarte fericiţi.
(Zubial)
© CCC
Fericirea aparține celor care își spun povești delicioase și care au resursele – sau curajul – să le creadă!
(Romanul familiei Jardin)
© CCC
Aproape întotdeauna greșim când atribuim gânduri altora: atunci ele nu mai sunt altceva decât o reflectare a temerilor noastre.
(Romanul familiei Jardin)
© CCC
Ordinea socială este doar o pantomimă, un teatru riscant, iar poziția fiecărei persoane este doar o chestiune de distribuție.
(Romanul familiei Jardin)
© CCC
În lipsa cuvintelor, coborâm în violență și nu ne putem accesa deplina umanitate, pentru că omul este o ființă a limbajului.
© CCC
În ziua în care a murit tatăl meu, pe 30 iulie 1980, realitatea a încetat să mă mai fascineze. Aveam cincisprezece ani, de-abia îmi revin. Pentru mine, el a fost, rând pe rând, clovnul meu, Hamlet, d’Artagnan, Mickey şi trapezistul meu preferat; dar mai presus de toate, a fost cel mai viu om pe care l-am cunoscut vreodată. Pascal Jardin, supranumit Zubial de copiii lui, nu a acceptat niciodată să se lase condus de fricile sale. Zubial aveat talentul de a trăi netrăitul, de parcă fiecare moment ar fi fost ultimul. Improbabilul era obișnuitul său, contradictoriul era domeniul lui. Se plictisea la cină? O declara imediat și părăsea masa, sărutând mâna stăpânei casei. Dorea o femeie căsătorită? Nu se temea să-i spună soțului ei despre asta în public și să urce pe fațada căminului conjugal în aceeași seară pentru a încerca să o răpească.
(Zubial)
La aproape douăzeci de ani de la moartea tatălui său, Pascal Jardin, Alexandre se împacă cu figura lui excentrică și greoaie. Își urma excesele, fantezia, grandoarea de când a lăsat un cec de peste un milion de franci într-o cabină telefonică, doar pentru a simți fiorul riscului (dacă ar fi fost încasat, ar fi fost ruinat), până la aventurile erotice îndrăznețe ale unui iubitor de infidelitate, la liturghiile pentru iertarea păcatelor, postmortem, organizate de soția sa (mama lui Alexandre) pentru toate femeile soțului ei, fiecare cu amintirea „isprăvilor” sale. Pe măsură ce imaginile acestui geniu al paradoxului se derulează, nostalgia pentru un tată care nu este întotdeauna înțeles și adesea dificil de tolerat este inevitabilă. Un om excepțional, greu de avut alături, care nu a încetat să depună mărturie despre crezul său: Viața ca fantezie.
© CCC
Societatea trebuie, mai degrabă, să înceapă să ajute școala, în loc să îi ceară să o îndrepte.
(Zi după zi, februarie 2000)
© CCC