Din nou tânguirea flautului,
Izvoarele răcoroase care murmură…
O adiere de aur și muzică
Coboară din cer: hai să tăcem.
(Serenadă)
© CCC
Moartea unui poet adevărat nu este un sfârşit, este numai o reacţie chimică menită să separe aurul de impurităţi.
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Parcă-ar vorbi în taină cu-amurgul amândoi.
E liniştea de aur. E seara de cristale.
Candori rătăcitoare trec legănând copacii.
Şi dincolo de toate prin vis pârâul clar
printre mărgăritare spre infinit aleargă…
Singurătate! Totul e limpede şi stins…
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Iubirea e departe… Nepăsătoare, calmă,
inima-i liberă. Nici veselă, nici tristă.
Culori, parfumuri, brize şi cântece o fură…
Parcă-ar pluti pe lacul unor simţiri imune…
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Parcă-ai putea cu mâna s-atingi eternitatea…
(Oră imensă)
O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.
E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.
Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.
(Duminică de primăvară)
(traducere de Ion Frunzetti)
Când citeşti prima oară ceva – e argint. A doua oară – aur, a treia oară – înţelepciune.
Proverb gruzin
Nici cupele de-argint nu-mi plac,
Nici auritele pocale,
Ci dintre toate cel mai drag
Îmi e căuşul palmei tale.
Vor trece ani. Şi-nnoitoare,
Cu-aceeaşi dragoste de fată,
Voi bea din palma ta, de care
N-am să mă satur niciodată.
Pe-acelaşi drum, ca la-nceput
Vom dogorî mereu la faţă.
Şi-ntâia brazdă-am să-ţi sărut
Pe-obrazul însemnat de viaţă!
Dar dacă, în aceeaşi zi,
Mi-ai da să beau din mari pocale,
Eu, dintre toate, m-aş opri
Tot la căuşul palmei tale.
(Vor trece ani)
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.
Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.
Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
Visând, întrezărim prin doruri –
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.
(Risipei se dedă florarul)
O, pleacă! Nu vreau ochii acum să ţi-i privesc.
Mai depărtaţi ca norul ce, dulce,-n zări pluteşte;
Nici chipu-n care raze de aur se topesc,
Nici mâna ta, nici gura mea ce minte şi zâmbeşte.
O, pleacă-n seara asta! Nu mi te-apropia!
Tot, tot, mă răvăşeşte, mă turbură, m-alintă;
Dulci braţe-nşelătoare, de voi spre-a mă-apăra
Mă-ndrept spre poeniţa cu tufele de mintă.
Uitând tot răul care mi-l faci, voi auzi
Cu ochii-nchişi, cuminte, sub fagii ce-şi înşiră
Acolo rămurişul cu umbrele-argintii,
Frunzişul tot cum paşnic şi liniştit, respiră!
(Ceartă)