Lor puţin le pasă de poemele mele.
Lor le sînt drag ca apa şi cîmpul,
Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa.
(Spovedania unui huligan)
Am adunat florile câmpului într-o oală de lut şi le-am pus apă atât cât să nu moară iute. După ce au murit le-am înviat pe pânză şi au devenit nemuritoare.
Deşi mi-a plăcut dintotdeauna să stau de vorbă cu oamenii – şi, mai ales, cu cei mult mai bătrâni decât mine – când eram copil, cel mai bine petreceam (şi fiindcă n-aveam cu cine să mă joc) plimbându-mă prin câmp, vorbind de una singură şi inventându-mi poveşti. Personajele din basme îmi erau familiare.
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă.
Iar fluturii sunt oaspeți. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi – am stele-n loc de flori,
Iar șoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.
(Rubaiate)
Există mai multă perfecţiune într-o floare simplă, de pe câmp, decât în cele mai însemnate lucrări ale geniului omului.