Și în stânga lui ținea un coș plin
Cu toate ierburile mirositoare pe care ochiul cercetător le-ar putea alege
Cimbru sălbatic și lăcrămioare mai albe chiar
Decât dragostea Ledei și creson de râu.
(Endimion (1818), Cartea I, rând 155)
Dragostea Ledei se referă la o temă din mitologia greacă despre frumoasa Leda care le-a născut pe Elena și Clitemnestra după ce a fost sedusă de Zeus sub înfățișarea unei lebede. În unele versiuni, Leda a depus două ouă din care au eclozat copiii. Mai ales în artă, gradul de consimțământ al Ledei față de relație pare să varieze considerabil. Există numeroase reprezentări, de exemplu ale lui Leonardo da Vinci (Leda și lebăda), care o arată pe Leda îmbrățișând cu afecțiune lebăda, în timp ce copiii lor se joacă.
© CCC
Multe flori lucesc în lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcrămioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!
Voi sunteţi lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când prin stele legănate
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.
Sunteţi fragede şi albe
Ca iubita vieţii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-şi face salbe.
Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă coseşte!
Astfel soarta crunt răpeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte…
Floarea piere, viaţa trece!
(Lăcrămioare)
Vântul trece lin, uşor
Printre arbori şi deodată
C-un parfum îmbătător
S-a umplut pădurea toată.
Florile din jur se-ntreabă:
– Poate vine-n ospeţie
Vreo zeiţă de la îngeri?
Să ne-mbete, cine ştie?
– Nu, răspunde-nfumurată,
Îndreptând capul spre soare
Floarea care printre flori,
Este-n codru cea mai mare.
Nu e alta-aici ca mine
O zeiţă sunt doar eu!
– Ah, îi zice atunci pădurea,
Ai miros urât şi greu.
Eşti tu mare, eşti ghimpoasă,
Dar zeiţă-i altă floare
Uite-o colo subţirică,
Gingaşă, fermecătoare.
Stă cuminte, stă în umbră,
Aplecată spre pământ,
Lacrimi albe, mici, rotunde,
Clopoţei de-argint în vânt…
Ea e floarea, ea-i zeiţa,
A-nflorit întâia oară.
Ne-a adus parfum ceresc
Şi-i vom zice… Lăcrămioară.
(Lăcrămioara)