Trăim vremuri în care cultura e socotită cenuşăreasa existenţei. Alături de noi înfloreşte buruiana prostului gust şi prinde rădăcină urâtul…
Anonim
Genii creative, minți luminate
Sec. XX – Barbara McClintock (SUA), 1902 – 1992
Wernher von Braun (Germania), 1912 – 1977
Noam (Avram) Chomsky (SUA), 1928
Stephen Hawking (Anglia), 1942 – 2018
Steve Jobs (SUA), 1955 – 2011
Barbara McClintock (SUA), 16 iun. 1902 – 2 sept. 1992, om de știință, specialist în citogenetică
Barbara McClintock, în laboratorul de la Cold Spring Harbour, în 1947.
Este considerată unul dintre eminenții citogeneticieni ai secolului XX. A primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, în 1983, pentru descoperirea factorilor genetici mobili, numiți transpozoni, care arată natura mobilă a genomului, fiind purtători ai caracterului mobil al genomurilor. Transpozonii au fost descoperiți de către Barbara McClintock la porumb, realizare pentru care a primit Premiul Nobel.
McClintock este singura femeie care a obținut individual prestigiosul premiu în această categorie, iar după Marie Curie și Irène Joliot-Curie, este a treia femeie laureată Nobel în anul 1983.
[Genom, genomuri: totalitatea genelor prezente în cromozomii unui organism sau în setul haploid de cromozomi, care conține informația genetică necesară formării unui organism.
Transpozonii (jumping genes) sunt grupați în numeroase familii moleculare, însă pot fi împărțiți în două mari categorii: transpozoni de tipul I și transpozoni de tipul II. Principala deosebire constă în faptul că transpozonii de tipul I nu suferă o mobilizare propriu-zisă, ci sunt copiați, iar copiile sunt integrate în alte situsuri din genom (mobilizare de tip copy-paste); în timp ce transpozonii de tipul II sunt decupați din genom și reintegrați în alte poziții (mobilizare de tip cut and paste).]
Pe vremea în care genetica era încă considerată o știință agricolă, McClintock studia cromozomii, conținutul lor genetic și mijloacele lor de exprimare. Ca fondator al câmpului citogenetic, a dezvoltat tehnica de vizualizare a cromozomilor și a recombinării genetice.
Cercetările sale au fost inițial întâmpinate cu scepticism, considerându-se că nu au nicio aplicație practică. Ulterior, și-au găsit aplicație la speciile de porumb din America de Sud, în cadrul mecanismelor de reglare genetică. Descoperirile sale au contribuit la înțelegerea mecanismelor geneticii și au explicat (printre altele) cum bacteria poate dezvolta rezistență la antibiotice și cum speciile fac salturi evolutive și nu pași.
În 1927, a finalizat o teză de doctorat în botanică la Universitatea Cornell, unde a efectuat cercetări de vârf despre citogenetica porumbului, care, în plus, a rămas domeniul său de predilecție de-a lungul carierei. La sfârșitul anilor 1920, a studiat cromozomii și modificările acestora în timpul reproducerii la porumb.
Activitatea și rezultatele ei au fost uimitoare și foarte avansate față de epoca sa: a dezvoltat tehnici de observare a cromozomilor porumbului și a folosit analize microscopice pentru a demonstra o serie de teorii genetice fundamentale, inclusiv cea a schimbului de informații genetice prin intermediul cromozomilor în timpul meiozei.
McClintock a produs prima hartă genetică a porumbului, legând regiunile cromozomiale cu trăsăturile fizice și a demonstrat rolul telomerului și centromerului, două regiuni de cromozomi importanți în conservarea informațiilor genetice.
[Meioză: diviziune a celulei prin separarea de perechi de cromozomi din nucleu și formarea de gameți.]
A fost recunoscută drept una dintre cele mai bune specialiste din domeniul său, câștigând premii prestigioase pentru contribuția sa științifică, fiind aleasă membru ale Academiei Naționale de Științe în 1944. În 1971, i s-a decernat National Medal of Science de către președintele Richard Nixon.
Wernher von Braun (Germania), 23 mar. 1912 –16 iun. 1977, inginer, om de știință, pionier și vizionar al dezvoltării tehnologiei și zborurilor rachetelor, naturalizat cetățean american.
La începutul anului 1958, primul satelit artificial american Explorer 1, U.S. Explorer 1, a descoperit centura de radiații din jurul Pământului. Ținând un model de satelit sărbătorit după ce a orbitat cu succes, de la stânga la dreapta: William H. Pickering, fost director al JPL, care a construit și a operat satelitul; James A. van Allen, în mijloc, de la Universitatea de Stat din Iowa, a proiectat și a construit instrumentul amplasat pe Explorer care a detectat radiația care înconjoară Pământul; la dreapta, Wernher von Braun, liderul echipei Army’s Redstone Arsenal.
A jucat un rol important în toate ramurile construirii de rachete și explorării spațiale, întâi în Germania, apoi, după Al Doilea Război Mondial, în Statele Unite.
A fost liderul științific al echipei de specialiști din Germania Nazistă, care a proiectat și realizat racheta V-2, cea care a ucis peste 7.000 de oameni în Marea Britanie, în 1944 și 1945 (la care se adaugă un număr și mai mare de victime în anii de dezvoltare și testare în Germania a rachetei, la Peenemünde și în alte locuri).
Conducător al programului german de creare a rachetelor (racheta V-2), atât înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, cât și în timpul acestuia, a fost adus în Statele Unite, împreună cu o bună parte a echipei sale științifice de la Peenemünde, printr-o operațiune secretă numită Operațiunea Paperclip (Operațiunea Agrafa), fiind naturalizat cetățean al Statelor Unite. Astfel, Werner von Braun, expert german în domeniul rachetelor cu rază lungă de acțiune (teribilele V1 si V2 din Al Doilea Război Mondial) a fost luat prizonier voluntar de americani, în 1945, în cadrul Operațiunii Paperclip, înainte de a fi naturalizat pentru a lucra pentru SUA.
Denumită inițial Operaţiunea Overcast, Operaţiunea Paperclip a fost realizată la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial de către statul-major al Statelor Unite, fără cunoştinţa preşedintelui Roosevelt. Această operațiune a constat în recrutarea și transferarea, în secret, a cca. 1500 de oameni de ştiinţă germani pentru a lupta împotriva URSS-ului comunist şi pentru a prelua armele secrete ale celui de-al Treilea Reich. Acești oameni de ştiinţă au efectuat cercetări în diferite domenii, inclusiv în domeniul armelor chimice (Zyklon B), utilizării medicamentelor psihotrope în tortură, cuceririi spațiului, rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune, Long Range (V1, V2).
De fapt, cele două operațiuni nu sunt sinonime, cum se crede astăzi, în mod eronat, ci au fost etape distincte ale proiectului. Operaţiunea Overcast a fost un proiect militar secret al SUA, din anul 1945, după înfrângerea Reich-ului german, de a recruta oameni de ştiinţă și tehnicieni germani, împreună cu tehnica lor militară, pentru a fi utilizați în scopuri proprii. Sub numele de cod Operaţiunea Paperclip, acest proiect a avut loc la scurt timp după Operațiunea Overcast de recrutare și transferare. Începand din 1946, proiectul Paperclip a constat în naturalizarea oamenilor de știință germani si continuarea primei etape, Operatiunea Overcast.
În general, considerat părintele programului spațial din SUA, von Braun a propulsat astronauți și sateliți, în spațiu, pe rachete gigantice. Dar contribuția sa cea mai semnificativă a fost viziunea pentru viitor. Visele sale despre stații spațiale și nave spațiale, în stilul avionului, au deschis calea pentru epoca spațială de astăzi.
A lucrat la programul militar american ICBM (Intercontinental ballistic missiles “rachete balistice intercontinentale”), apoi la NASA, ca director al Centrului Marshall pentru Zboruri Spațiale (Marshall Space Flight Center) și ca șef al proiectului rachetei Saturn V, superracheta anilor 1960, care a permis Statelor Unite să lanseze în spațiu nave din ce în ce mai performante, din seria programului spațial Apollo si care a culminat cu aselenizarea astronauților în misiunile spațiale Apollo 11, Apollo 12, Apollo 14, Apollo 15, Apollo 16 și Apollo 17.
Noam (Avram) Chomsky (SUA), 7 dec. 1928, lingvist, filozof și activist politic
Un portret al lui Noam Chomsky, realizat în 2004, în Vancouver, Canada.
Cunoscut drept „cel mai citat savant în viață”, fondatorul lingvisticii generative și un controversat activist politic de stânga (intelectual angajat cu o tendință socialistă, libertară și anarhistă).
Chomsky a fost un pionier în teoria gramaticii transformaționale care a revoluționat domeniul lingvisticii teoretice. În lumea academică, Chomsky este cunoscut pentru teoria gramaticii generativ-transformaționale și pentru contribuțiile sale în domeniul lingvisticii teoretice (gramatica universală). El este cel care a revoluționat întreg sistemul lingvistic modern prin celebrele sale modele generative.
[Gramatica universală (GU) în lingvistica modernă, de obicei atribuită lui Noam Chomsky, este teoria componentei genetice a aptitudinii de limbaj. Postulatul de bază al GU este că un anumit set de reguli structurale sunt înnăscute pentru oameni, independent de experiența senzorială. Cu mai mulți stimuli lingvistici primiți în cursul dezvoltării psihologice, copiii adoptă reguli sintactice specifice care se conformează GU. Este uneori cunoscută sub numele de „gramatică mentală” și constrastează cu alte „gramatici”, de exemplu, prescriptive, descriptive și pedagogice. Susținătorii acestei teorii subliniază și se bazează parțial pe argumentul sărăciei stimulilor și pe existența unor proprietăți universale ale limbajelor umane naturale. Totuși, aceasta din urmă nu a fost ferm stabilită, întrucât unii lingviști au susținut că limbile sunt atât de diverse încât o astfel de universalitate este rară.]
Chomsky susține că obiectul de studiu corect al lingvisticii îl reprezintă gramaticile cu reprezentare mentală, ce constituie cunoștințele vorbitorului nativ despre limba sa, precum și facultățile lingvistice înnăscute sau „gramatica universală”, care permit copilului care învață limba, în procesul normal de dezvoltare, să construiască o gramatică a limbii la care este expus.
A obținut titlul de doctor la Universitatea Pennsylvania în 1955, an în care s-a alăturat Institutului pentru Tehnologie din Massachusetts, devenind profesor emerit de lingvistică la Massachusetts Institute of Technology (MIT).
Chomsky a început să-și dezvolte teoria gramaticii generative și transformaționale în anii 1950, căutând să depășească atât abordarea structuralistă, distribuționalistă și comportamentistă în studiul limbajului natural.
Vizând să informeze despre structurile înnăscute ale „facultății limbajului”, această teorie este adesea descrisă ca fiind cea mai importantă contribuție în domeniul lingvisticii teoretice din secolul XX și uneori s-a vorbit chiar despre „revoluția chomskiană”. Ca răspuns la criticile dezvoltate în anii 1970, față de primul său model, Chomsky a propus la începutul anilor 1980 o nouă versiune a teoriei sale bazată pe o abordare modulară. Apoi a pus bazele, în anii 1990, a ceea ce a numit „programul minimalist”.
Cercetările lui Chomsky au jucat un rol crucial în ceea ce este cunoscut drept „revoluția cognitivă”. Critica sa asupra comportamentului verbal (Verbal Behavior de Burrhus Frederic Skinner), în 1959, a contestat abordarea comportamentală a studiului minții și limbajului, care a dominat în anii 1950. Abordarea sa naturalistă a studiului limbajului a avut, de asemenea, o mare rezonanță în filozofia limbajului și a minții. De asemenea, a stabilit ierarhia Chomsky, un mijloc de clasificare a limbajelor formale în funcție de puterea lor generativă.
Stephen Hawking (Anglia), 8 ian. 1942 – 14 mar. 2018 fizician, cosmolog și autor englez
Teoretician al originii universului și unul dintre cei mai mari cosmologi ai epocii contemporane, profesor la catedra de matematică de la Universitatea Cambridge, deținută cândva de Isaac Newton.
Fostul astronaut Buzz Aldrin și astrofizicianul Stephen Hawking se alătură pentru a ajuta la promovarea viitorului umanității în spațiu.
Născut la 300 de ani de la moartea lui Galileo, Stephen Hawking a furnizat dovezi matematice, admițând că teoria generală a relativității este corectă pentru teoria Big Bang care explică originea universului. Aceasta presupune că timpul se va încheia cu găuri negre, ceea ce conduce la unificarea Relativității Generale și a Teoriei Cuantice. A lucrat la legile fundamentale ale universului: fără a respinge teoria relativității lui Einstein, i-a arătat limitele și necesitatea de a o raporta la fizica cuantică.
A studiat în special domeniul relativității generalizate și fizica găurilor negre. Este cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniile cosmologiei și gravitației cuantice, în special în domeniul găurilor negre.
Fiul unui cercetător în biologie, Stephen Hawking a fost foarte rapid atras de matematică. Și-a făcut studiile la Universitatea Oxford, dar și-a luat doctoratul la Cambridge.
Dupa licența în științele naturii, a intrat la Cambridge, în 1962, la Institutul de Astronomie, unde a dezvoltat diverse teorii despre originea universului (Big-Bang) și gaurile negre. A obținut titlul de Doctor în Fizică la Trinity Hall din Cambridge, unde și-a început activitatea didactică și științifică.
În anul urmator, la vârsta de douăzeci de ani, resimte primele simptome ale unei boli incurabile degenerative, o formă rară – cu debut precoce și progres lent – a sclerozei laterale amiotrofice (ALS). Boala sa a progresat de-a lungul anilor până la punctul de a-l lăsa, aproape complet, paralizat. Pierzându-și mobilitatea membrelor , este forțat să se supună unei traheotomii în 1985.
Hotarât să supraviețuiască paraliziei, a devenit profesor de matematică, în 1973, la Cambridge, catedra ocupată în timp de Isaac Newton. A fost profesor de matematică la Universitatea Cambridge din 1980 până în 2009, membru al Colegiului Gonville și Caius și un distins cercetător al Institutului Perimetrul Fizicii Teoretice din Waterloo, Canada.
În 1971, a explicat că numeroasele corpuri formate după Bing Bang aveau masa de un miliard de tone fiecare, dar dimensiunea unui proton. Aceste găuri negre minuscule sunt unice, deoarece se supun legilor relativității, datorită masei și forței de atracție uriașe pe care le au, cât și legilor mecanicii cuantice, datorită dimensiunilor microscopice.
În 1974, a explicat că găurile negre se “evaporă”, fenomen cunoscut azi ca radiația Hawking.
Cercetările sale au dat un nou imbold teoriilor asupra caracteristicilor găurilor negre și au arătat conexiunile acestor trăsături cu legile termodinamicii clasice și cu cele ale mecanicii cuantice.
Cheia principalelor lucrări științifice ale lui Stephen Hawking se bazează, în colaborare cu Roger Penrose, pe dezvoltarea teoremelor asupra singularităților în cadrul relativității generale și pe prezicerea teoretică a faptului că găurile negre ar trebui să emită ceea ce este astăzi este cunoscut sub numele de radiația Hawking.
Dornic să-și popularizeze disciplina, a publicat A brief history of time, „Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre” (2000) – bestseller vândut în 12 milioane de exemplare, “Universul într-o coajă de nucă” și o carte pentru copii, “George și secretele universului”, în 2007.
Succesul său este legat și de cărțile de popularizare a științei în care discută despre teoriile sale și despre cosmologie. Cărțile și aparițiile sale publice au făcut din acest teoretician, de renume mondial, o celebritate.
Steve Jobs (SUA), 24 febr. 1955 – 5 oct. 2011, antreprenor și inventator, adesea calificat drept vizionar
Cofondator și CEO (director general) al firmei Apple Computer, CEO al firmei Pixar, până la achiziția acestui studio de animație de către compania Disney. A fost cel mai mare acționar al companiei Disney și membru în Consiliul Director al acesteia.
Figură majoră în domeniul electronicelor de consum, un pionier în apariția computerului personal, a playerului muzical digital, a smartphone-ului și a touchpad-ului, Steve Jobs este considerat unul dintre cele mai influente personaje din industria calculatoarelor și a industriei divertismentului.
Cariera în afaceri a lui Jobs a contribuit la formarea mitului întreprinzătorului inteligent și individualist din Silicon Valley care este preocupat de designul produsului și importanța crucială pe care o are aspectul estetic al produsului în cucerirea clienților. Munca sa de dezvoltare de produse, care sunt atât funcționale cât și elegante, i-au adus o reputație la care mulți admiratori fac referință.
A renunțat la cursurile colegiului Reed și s-a angajat la Atari Corp., o companie producătoare de jocuri video. În 1976, împreună cu inginerul american de origine poloneză, specialist în calculatoare, Stephen Wozniak, a fondat compania Apple Computer, Inc.
Primul computer Apple, produs când Jobs avea doar 21 de ani, a schimbat ideea publicului despre computere, acestea evoluând de la mașinăria uriașă, folosită de cercetători, la echipamentul electronic care putea fi folosit de oricine.
Computerul Macintosch produs de Apple, care a ieșit pe piață în 1984, avea interfață grafică pentru utilizator și mouse, accesorii devenite obligatorii pentru toate aplicațiile. În 1980, Apple a recurs la o majorare de capital și Jobs a devenit președintele companiei.
Conflictele l-au determinat să părăsească firma Apple în 1985 și să formeze NeXT Computer Inc., dar în 1996 a revenit la Apple, fiind numit președintele Consiliului de Administrație, în 1997. Noul computer iMac (1998) a adus o avere companiei.
Steve Jobs a schimbat modul în care oamenii foloseau calculatoarele, începând cu Apple II și continuând cu iPhone-urile de astăzi. Jobs nu a avut întotdeauna succes – a fost forțat să renunțe la compania pe care a creat-o în 1985 – dar s-a întors la Apple în 1996 și a transformat compania într-un furnizor de succes al gadgeturilor portabile, precum iPod, iPhone și iPad.
Jobs a fost cunoscut pentru personalitatea sa uneori sarcastică și abilitatea în vânzări care a inspirat conexiuni personale profunde între clienții Apple și produsele lor.
© CCC
Genii creative, minți luminate
Sec. XIX – Charles Darwin (Anglia), 1809 – 1882
Thomas Edison (SUA), 1847 – 1931
Alexander Graham Bell (Scoția, Marea Britanie), 1847 – 1922
Nikola Tesla (Croația), 1856 – 1943
Marie Curie (Polonia), 1867 – 1934
Henrietta Swan Leavitt (SUA), 1868 – 1921
Mahatma Gandhi (India), 1869 – 1948
Albert Einstein (Germania), 1879 – 1955
Charles Darwin (Anglia), 12 febr. 1809 – 19 apr. 1882, naturalist, paleontolog, geolog, biolog
Charles Darwin și fiul său, William, în 1842.
Fondatorul teoriei referitoare la evoluția speciilor, teoria evoluționistă.
Teoria lui Darwin despre evoluția bazată pe selecția naturală a devenit temelia studiilor evoluționiste moderne.
Darwin a șocat inițial societatea religioasă victoriană, sugerând că animalele și oamenii împart aceiași strămoși. Cu toate acestea, biologia sa atee a atras o nouă categorie de savanți profesioniști și, până la moartea sa, viziunea evoluționistă se răspândise deja în știință, literatură și politică.
Darwin și-a formulat teoria îndrăzneață într-un cadru neoficial, între 1837 și 1839, la întoarcerea dintr-o călătorie în jurul lumii, la bordul navei HMS Beagle, însă abia două decenii mai târziu avea să își exprime public teoriile în Originea speciilor, 1859 (titlul complet, Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență, On the Origin of Species by Means of Natural Selection, Or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life) carte care a influențat profund societatea și gândirea occidentală modernă.
Conform The Guardian, este una dintre cele mai importante zece cărți care au influențat lumea. De asemenea, după aprecierea criticului Martin Seymour-Smith, se situează în lista celor mai influente 100 cărți din istoria omenirii.
Această lucrare este considerată textul fondator al teoriei evoluției. În această carte, Darwin prezintă teoria științifică a evoluției speciilor vii pornind de la alte specii, în general dispărute, prin intermediul selecției naturale. Darwin prezintă o serie de dovezi care arată că speciile nu au fost create independent și nu sunt imuabile.
În epocă, au fost propuse diverse idei din teoria evoluției pentru a explica noile descoperiri din biologie. A existat un sprijin tot mai mare pentru astfel de idei în rândul dizidenților anatomiști și al publicului larg, dar în prima jumătate a secolului al XIX-lea, comunitatea științifică engleză era strâns legată de Biserica Angliei. Știința făcea parte din teologia naturală și atunci nu era independentă de dogmele creștine.
Ideile despre transmutarea speciilor au fost controversate, în conflict cu convingerile că speciile sunt imuabile și fac parte dintr-o ierarhie concepută de Dumnezeu și că oamenii erau unici, fără legătură cu alte animale. Implicațiile politice și teologice au fost intens dezbătute, dar transmutarea nu era acceptată de publicul științific la momentul publicării „Originii speciilor”.
În timpul „eclipsei darwinismului” din anii 1880 – 1930, alte mecanisme de evoluție au fost aduse în prim-plan. Odată cu dezvoltarea sintezei evolutive în anii 1930 și 1940, concepția darwinistă a adaptării evolutive prin selecția naturală a devenit centrală pentru teoria evoluției moderne. Acesta este acum principiul unificator al științelor vieții.
Baza materialului pentru cartea Originea speciilor a fost adunată în călătoria efectuată în jurul lumii pe vasul „Beagle” între 27 decembrie 1831, când corabia, încărcată până la refuz, a ridicat ancora din Golful Plymouth și 2 octombrie 1836, când s-a întors, după aprope 5 ani, din nou în Anglia.
După sosirea din expediția în jurul lumii, întreaga energie a lui Charles Darwin s-a concentrat asupra strângerii materialului necesar lămuririi problemei originii speciilor.
Din observațiile sale asupra Insulelor Galapagos, Charles Darwin a dezvoltat teoria evoluției prin care schimbările speciilor sunt determinate, în timp, de selecția naturală și sexuală. S-a luptat pe plan intern pentru această idee, publicând, în cele din urmă, „Originea speciilor”, la 20 de ani de la întoarcerea din călătoria sa. Lucrarea a făcut obiectul a 6 ediții în limba engleză, în timpul vieții lui Charles Darwin, între 1859 și 1872 și a devenit rapid subiectul a numeroase traduceri.
Activitatea sa asupra evoluției speciilor vii a revoluționat biologia odată cu această lucrare. Faimos în cadrul comunității științifice din vremea sa pentru activitatea de teren și cercetările sale în geologie, a adoptat ipoteza prezentată cu 50 de ani mai devreme de naturalistul francez Jean-Baptiste de Lamarck, potrivit căreia toate speciile vii au evoluat de-a lungul timpului de la un singur sau de la câțiva strămoși comuni și a susținut, împreună cu naturalistul englez Alfred Wallace că această evoluție s-a datorat procesului cunoscut sub numele de „selecție naturală”.
Darwin a văzut teoria evoluției acceptată de comunitatea științifică și publicul larg în timpul vieții sale, în timp ce teoria sa despre selecția naturală a trebuit să aștepte până în anii 1930 pentru a fi considerată, în general, ca explicația esențială a procesului evolutiv. În secolul XXI, ea a format într-adevăr baza teoriei moderne a evoluției. În formă modificată, descoperirea științifică a lui Darwin rămâne temelia biologiei, pentru că explică într-o manieră logică și unificată diversitatea vieții.
Interesul lui Darwin pentru istoria naturală a apărut atunci când a început să studieze medicina la Universitatea din Edinburgh, apoi teologia, la Cambridge. Călătoria sa de cinci ani la bordul vasului Beagle l-a consacrat inițial ca pe un geolog ale cărui observații și teorii susțineau teoriile actualiste ale geologului englez Charles Lyell, care populariza ideea uniformitarianismului sau actualismului, conform căreia Pământul a fost format de niște forțe cu acțiune lentă, care există și astăzi.
[Uniformitarismul sau actualismul: unul dintre principiile de bază ale geologiei moderne. El postulează că procesele desfășurate în trecutul îndepărtat se desfășoară și astăzi. Adagiul „prezentul este cheia trecutului” rezumă această metodă. Acest principiu se opune catastrofismului conform căruia caracteristicile suprafeței pământului au apărut brusc în trecut din procese radical diferite de cele au loc astăzi.]
Publicarea jurnalului său de călătorie l-a făcut celebru. Intrigat de distribuția geografică a vieții sălbatice și a fosilelor din care a colectat exemplare în timpul călătoriei sale, a studiat transformarea speciilor și și-a conceput teoria selecției naturale în 1838. A fost puternic influențat de teoriile naturalistului francez Georges-Louis Leclerc de Buffon.
După ce a constatat că alți naturaliști au fost calificați ca eretici pentru că au avansat idei similare, și-a împărtășit ideile doar prietenilor săi cei mai intimi și a continuat să-și dezvolte cercetările pentru a preveni obiecțiile care, în mod inevitabil, urmau să-i fie făcute.
În 1858, antropologul englez, Alfred Russel Wallace, i-a trimis un eseu care descria o teorie similară, fapt care i-a determinat, ulterior, să-și facă cunoscute teoriile într-o prezentare comună. Cartea sa din 1859, The Origin of Species, a făcut ca evoluția din strămoși comuni să fie explicația științifică dominantă pentru diversificarea speciilor naturale.
În România, concepția evoluționistă a avut numeroși susținători printre care: Grigore Ștefănescu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov, Emil Racoviță, Victor Babeș, Gheorghe Marinescu, Grigore Cobălcescu ș.a.
Thomas Edison (SUA), 11 febr. 1847 – 18 oct. 1931, inventator și om de afaceri
Fotografie a lui Thomas Edison, făcută la National Portrait Gallery.
Considerat, în general, cel mai prolific inventator din toate timpurile, Edison a deținut, singur sau alături de colaboratorii săi, recordul mondial de 1093 invenții, fiind cunoscut ca “Magicianul din Menlo Park”, un oraș din New Jersey redenumit „Edison”, în onoarea sa, în 1954.
A avut o deficiență de auz în adolescență, ceea ce nu l-a împiedicat să devină operator de telegraf în anii 1860. Primele lui invenții au fost legate de telegraf, iar primul său brevet de invenție a fost obținut pentru mașina electromagnetică de înregistrat voturi, în 28 octombrie 1868.
Și-a început cariera în 1863, în perioada de debut a industriei telegrafului, când unica sursă de electricitate erau bateriile primitive care transmiteau curent cu voltaj scăzut. La sfârșitul vieții, în 1931, a jucat un rol esențial în declanșarea erei moderne a electricității.
A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei – kinetoscopul.
A îmbunătățit mașina de scris și a ajutat la realizarea de imagini în mișcare, inventând kinetoscopul. Multe dintre invențiile sale, precum becurile incandescente, fonograful și pistolul de tatuaj (dermograf) sunt încă folosite astăzi.
Din laboratoarele și atelierele sale au ieșit fonograful, transmițătorul cu cărbune pentru receptorul de telefon și microfon, lampa incandescentă, un generator renumit pentru eficiență, primul sistem comercial de iluminat electric și de generare a electricității, o cale ferată electrică experimentală și elementele-cheie ale aparaturii de filmare, alături de multe alte invenții.
A fost fondator al General Electric, una dintre cele mai importante companii industriale din lume, în anul 1878, când Thomas Edison a înființat compania Edison Electric Light Company.
Mai mult, a creat primul laborator de cercetare industrială din lume. În lumea industriei a introdus noțiunea de producție de serie.
Pentru meritele sale, Academia Americană de Arte și Știință i-a acordat în anul 1895 “Premiul Rumford” pentru activitatea din domeniul electricității și, în anul 1915, “Medalia Franklin” pentru contribuția sa pentru binele umanității.
Alexander Graham Bell (Scoția, Marea Britanie), 3 mar. 1847 – 2 aug. 1922, audiolog, om de știință, inventator și inginer, naturalizat cetățean american în 1882.
Una dintre cele mai strălucite minți ale lumii moderne.
A fost unul dintre cei mai prolifici inventatori ai vremii sale. Deși este cel mai bine cunoscut pentru inventarea telefonului, în 2002 s-a stabilit că Antonio Meucci l-a inventat cu câțiva ani înainte.
Cunoscut pentru invenția telefonului, în anul 1876 a brevetat, pentru prima dată în istorie, un dispozitiv capabil să emită și să recepționeze cuvintele rostite, telefonul. În transmițător, undele sonore loveau o diafragmă flexibilă de care era atașat un magnet permanent.
Cu toate acestea, inventatorul italian Antonio Meucci a fost recunoscut, oficial, pe 11 iunie 2002, de către Camera Reprezentanților Statelor Unite, drept adevăratul inventator al telefonului. Începând cu 1857, acesta a inventat și dezvoltat un aparat care transmitea electric vocea umană la distanță, aparat care este numit astăzi telefon.
Mama și soția lui Alexander Bell sufereau de hipoacuzie (surditate), ceea ce l-a încurajat pe Bell să-și dedice viața învățând să vorbească cu surzii. A fost, într-adevăr, profesor de dicție la Boston University și specialist în dicție, o profesie cunoscută astăzi sub numele de fonolog sau foniatru. Tatăl, bunicul și fratele lui Bell s-au alăturat activității sale asupra dicției și corectării vorbirii.
Timp de două generații, familia sa a fost recunoscută ca o autoritate în dicție și în corectarea vorbirii, lucrarea Dicția standard (Standard Elocutionist) a lui Alexander Melville Bell având aproape 200 de ediții în limba engleză. Tânărul Bell și cei doi frați ai săi au fost instruiți să continue profesiunea familiei.
Cercetările sale despre auz și vorbire l-au determinat să construiască aparate auditive a căror încununare s-a materializat în primul brevet pentru telefon în 1876. Cu toate acestea, ulterior, Bell a considerat cea mai cunoscută invenție a sa ca o intruziune în cercetarea sa ca om de știință și chiar a refuzat să aibă un telefon în laboratorul său.
Alte invenții au marcat viața lui Alexander Graham Bell: lucrări de explorare în telecomunicații optice, hidropterul în aeronautică. Bell este creditat cu inventarea detectorului de metale, a fotofonului (o tehnică de telefonie optică dezvoltată în anii 1880) și a hidropterului (o ambarcațiune cu aripi portante de dimensiuni relativ mici, dezvoltată în 1919).
În 1888 a devenit unul dintre membrii fondatori ai National Geographic Society.
Nikola Tesla (Croația), 10 iul. 1856 – 7 ian. 1943, inginer, fizician, inventator si cercetator, stabilit in SUA în 1884.
Nikola Tesla a inaugurat epoca energiei electrice și este considerat unul dintre cei mai mari oameni de știință din istoria tehnologiei. Este de notorietate rolul său principal în dezvoltarea și adoptarea curentului alternativ pentru transmisia și distribuția energiei electrice. A dezvoltat primii alternatori (generatoare electrice de curent alternativ) care au permis apariția rețelelor electrice de distribuție a curentului alternativ. Astfel, invențiile sale au făcut posibilă producerea și distribuirea curentului alternativ.
Invențiile și contribuțiile sale teoretice au pus bazele cunoștințelor moderne despre curentul alternativ, puterea electrică, sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazice, sistemele de distribuție a puterii și motorul de curent alternativ care au determinat cea de-a doua Revoluție Industrială.
A depus peste 700 de brevete de inventie (multe dintre acestea fiind atribuite, în mod eronat, inventatorului american Thomas Edison), în care descrie metode noi pentru realizarea “conversiei energiei”. Este, de asemenea, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai creativi ingineri ai sfârşitului secolului XIX şi începutul secolului XX. Cu toate acestea, prefera să se autodefinească ca fiind un “descoperitor”.
A studiat în Austria și Boemia. A lucrat mai întâi în telefonie și inginerie electrică, înainte de a emigra în Statele Unite pentru a lucra cu Thomas Edison și apoi cu George Westinghouse, care a înregistrat multe dintre brevetele sale, preferând, în cele din urmă, cercetarea pe cont propriu.
Pe pământ american, la New York, marele inventator și-a creat propriul brand, Tesla Electric Company. Din păcate, laboratorul său, în care a investit foarte mult timp și mulți bani, a fost ruinat complet la 13 martie 1895, în urma unui incendiu. Rămas fără obiectele și manuscrisele distruse de flăcări, Tesla nu a reușit să-și acopere pagubele, pentru că nu avea asigurare. Ulterior, el și-a construit un nou laborator, în Colorado Springs.
A inventat bobina de inducție, utilizată și astăzi în tehnologia radio, numită bobina Tesla (cca. 1890). Sistemul său a fost utilizat de Westinghouse pentru a ilumina Expoziția Universală Columbiană din 1893.
A avut realizări în domeniul electrotehnicii, al tehnicii tensiunilor înalte și al radiotehnicii. A realizat motorul electric asincron care-i poartă numele, generatorul de frecvență înaltă (1891), sisteme de radiocomunicații, printre care stația de radioemisiune de la Colorado Springs Falls (1899-1900).
În 1891, a inventat transformatorul și a descoperit undele terestre staționare (1899-1900), dovedind că Pamântul este conducător de curent electric. A proiectat centrala electrica de la Niagara (1893).
A dezvoltat motorul de inducție, becul fluorescent și a creat curentul alternativ, a cărui siguranță a dovedit-o trecându-l prin propriul corp.
Tesla a creat primul „robot” (Tesla’s Robot Boat) controlat de la distanță (amplasând pe o barcă miniaturală primul transmițător de unde radio controlat de o telecomandă), pe care îl prezintă la Madison Square Garden din New York. Barca cu telecomandă, wireless, a denumit-o „teleautomaton”, iar brevetul invenției a fost depus în 1898.
Tesla era foarte interesat de tehnologiile moderne care se concentrau pe electricitate care a reprezentat nucleul invențiilor sale. Se știe că a reușit să pună în practică descoperirea naturii ondulatorii a electromagnetismului (teoretizată de James Maxwell în 1864), prin utilizarea frecvențelor proprii ale componentelor circuitelor electrice pentru a le maximiza eficiența.
Tesla Inc., cunoscută inițial ca Tesla Motors (din iulie 2013, când a fost fondată), până la 1 februarie 2017, producător de mașini electrice cu sediul central în Palo Alto, California, Silicon Valley, Statele Unite, și-a luat numele de la inventatorul Nikola Tesla, cu misiunea „de a accelera tranziția globală către o schemă de energie durabilă”. Modelul Tesla Roadster folosește un motor electric conceput de Tesla în 1882.
În 1960, numele său a fost dat unitații internaționale a inducției magnetice, Tesla (T).
A mai făcut cercetări asupra lămpii pe bază de cărbune și a energiei rezonanței electrice.
În timpul vieții, Tesla a fost renumit pentru invențiile sale, precum și pentru farsele pe care le înscena pentru a se amuza, făcând din el un arhetip al „omului de știință excentric”.
Nikola Tesla a apărut pe coperta revistei săptămânale americane TIME din 20 iulie 1931.
A fost un mare umanist care și-a stabilit ca obiectiv să ofere gratuit electricitatea în casele oamenilor și să o transmită fără fir (electricitate fără fir, wireless). Cu toate acestea, a rămas într-un relativ anonimat timp de câteva decenii de la moartea sa. Lucrările sale au cunoscut un interes reînnoit în cultura populară din anii 1990.
Din cauza lipsei fondurilor, multe dintre ideile sale au rămas nefinalizate și sunt încă cercetate de ingineri pentru posibile noi cercetări și invenții.
Nu foarte departe de centrul Belgradului, în Serbia, se află Muzeul Nikola Tesla unde sunt expuse câteva dintre obiectele sale personale precum și urna cu cenușa marelui inventator. Vizitatorii pot viziona aici chiar demonstrații care amintesc de inovațiile lui Tesla în materie de electricitate, fizică, wireless.
Muzeul Nikola Tesla
Tesla explicat în 16 minute
Marie Curie (Polonia), 7 nov. 1867 – 4 iul. 1934, fizician și chimist, naturalizată cetățean francez
Pionier în radiologie, Curie a fost dublu laureată a Premiului Nobel. A fost singura savantă care a primit două premii Nobel și singura dintre toți laureații care a fost recompensată în două domenii științifice distincte – fizică și chimie (cu excepția lui Linus Pauling care a câștigat Premiul Nobel pentru Chimie și pentru Pace).
A primit Premiul Nobel pentru Fizică, în 1903, împreuna cu soțul ei, Pierre Curie, și cu Henri Becquerel pentru cercetări privind radiațiile (radioactivitatea).
A introdus în fizică termenul de radioactivitate. În onoarea soților Marie și Pierre Curie, în 1910, vechea unitate de măsură pentru radioactivitate a fost denumită Curie (simbol Ci), fiind apoi înlocuită, în 1964, cu Becquerel (Bq).
În 1903, a fost, de asemenea, prima femeie câștigătoare, împreună cu soțul ei, a Medaliei Davy pentru cercetările asupra radiului.
În 1911, Marie Curie a primit Premiul Nobel pentru Chimie, pentru cercetarile privind poloniul si radiul.
Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină. Împreună cu soțul său, fizicianul Pierre Curie, a descoperit elementele poloniu și radiu și a făcut distincție între radiațiile alfa, beta și gamma.
Marie Curie a izolat două elemente radioactive, poloniu și radiu, pentru a le studia proprietățile și utilizările potențiale. Deși era interesată în special de potențialul lor terapeutic, în cele din urmă a murit din cauza expunerii la radiații pe termen lung.
A fost soția unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, și mama unei laureate a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepția fiicei sale Ève Curie (scriitoare), toți descendenții săi au urmat cariere științifice.
O parte dintre caietele sale folosite în cadrul experimentelor sunt păstrate la Biblioteca Națională a Franței și au fost digitalizate.
Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente savante ale secolului al XX-lea.
Henrietta Swan Leavitt (SUA), 4 iul. 1868 – 12 dec. 1921, astronom
Renumită pentru cercetarea sa privitoare la stelele variabile (stele pulsante) a căror luminozitate variază pe perioade mai mult sau mai puțin lungi (variabilitate stelară).
O stea variabilă este o stea la care luminozitatea variază. Majoritatea stelelor au luminozitatea aproape constantă, ca de exemplu soarele nostru, la care luminozitatea variază doar cu 0,1% într-un ciclu de 11 ani. Totuși există o clasă de stele la care luminozitatea variază semnificativ.
A descoperit relația dintre luminozitatea stelelor variabile și perioada lor de variație.
În 1893, absolventă a Radcliffe College, Leavitt a început să lucreze la Observatorul Universității Harvard, fiind angajată pe post de calculator, examinând plăcile fotografice în scopul măsurării și catalogării luminozității stelelor.
Leavitt a catalogat peste 1.500 de stele variabile în Norii lui Magellan. Ea a observat că stelele mai strălucitoare au un ciclu mai mare de variație a luminozității și a folosit această observație pentru a dezvolta o metodă de măsurare a distanței față de orice obiect din univers.
Deși meritele sale au fost puțin recunoscute în timpul vieții, descoperirea de către Leavitt a unei relații între luminozitatea anumitor stele variabile, cefeide și ritmul pulsărilor lor a permis astronomilor să măsoare distanța dintre Pământ și alte galaxii.
[O cefeidă este o stea variabilă, gigantă sau supergigantă galbenă, de 4 până la 15 ori mai masivă decât Soarele și de 100 până la de 30 000 de ori mai luminoasă, a cărei strălucire variază de la 0,1 la 2 magnitudini potrivit unei perioade bine definite, cuprinsă între 1 și 135 de zile, de unde îi provine și numele de stea variabilă. Ele au fost denumite după prototipul stelei δ din constelația Cefeu. Steaua Polară este o cefeidă (cel puțin până în 1994 de când strălucirea sa a devenit stabilă, fără să fi fost găsită vreo explicație.]
Leavitt și-a explicat astfel descoperirea: „Se poate desena cu ușurință o linie dreaptă între cele două serii de puncte corespunzătoare maximului și minimului, arătând că există o relație simplă între luminozitatea variabilelor și perioadele lor”. Această relație a fost ulterior cuantificată de chimistul și astronomul danez Ejnar Hertzsprung.
După moartea lui Leavitt, astronomul și cosmologul american, fondator al astronomiei extragalactice, Edwin Hubble, a observat cefeide în nebuloasa Andromeda și a fost capabil să determine distanța, mult mai mare decât s-a crezut, făcând din această nebuloasă o galaxie. Hubble a schimbat profund înțelegerea felului în care trebuie conceput Universul prin demonstrarea existenței altor galaxii, altele decât galaxia noastră, Calea Lactee.
Mahatma Gandhi (India), 2 oct. 1869 – 30 ian. 1948, lider politic și spiritual al Indiei
Mahatma Gandhi, părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente.
A fost părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Este respectat la nivel internațional pentru doctrina sa care presupunea proteste pașnice pentru a determina progresul politic și social.
Important ghid spiritual al Indiei și al mișcării de independență a acestei țări. Lider al mișcării naționaliste indiene împotriva dominației britanice, este considerat părintele țării.
Numele său real era Mohandas Karamchand Gandhi, iar numele „Mahatma“, care în sanscrită înseamnă „marele suflet“, i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore. „Mahatma” a fost totuși un titlu pe care a refuzat toată viața să îl asocieze cu el însuși.
A fost un pionier și teoretician al rezistenței la opresiune prin nesupunerea civilă de masă, această teorie bazându-se pe „non-violență” care a contribuit la conducerea Indiei la independenţă. Gandhi a eliberat India de sub stăpânirea britanică prin protestul nonviolent, postind în timp ce alții luptau.
Gandhi a inspirat multe mișcări de eliberare și drepturi civile din întreaga lume. Analiza sa critică a modernității occidentale, a formelor de autoritate și opresiune (inclusiv a Statului) este o repunere în discuție a dezvoltării care a influențat mulți teoreticieni și lideri politici.
De profesie avocat, care a studiat dreptul în Marea Britanie, Gandhi a dezvoltat, în decursul acțiunilor sale pentru demnitatea umană și dreptatea socială, o metodă de neascultare civilă, non-violentă, în Africa de Sud, prin organizarea luptei comunității indiene pentru drepturile sale civice.
La întoarcerea în India, Gandhi a cerut fermierilor și muncitorilor săraci să protesteze împotriva impozitelor considerate prea mari și a discriminării suferite și a adus pe scena națională lupta împotriva legilor coloniale introduse de britanici.
Devenit liderul Congresului Național Indian, Gandhi a condus o campanie națională pentru ajutorarea săracilor, pentru eliberarea femeilor, pentru fraternitatea între comunități de religii sau etnii diferite, pentru sfârșitul intangibilității și discriminării de castă și pentru autonomia economică a națiunii, dar mai ales pentru Swaraj – independența Indiei de orice dominație străină.
Gandhi a condus Marșul sării, faimoasa opoziție la taxa pe sare.
De asemenea, a lansat un apel la mișcarea Quit India (Părăsește India), un apel pentru independența imediată a Indiei, emis de Gandhi la 8 august 1942.
A fost încarcerat de mai multe ori în Africa de Sud și India pentru activitățile sale și a petrecut, în total, șase ani în închisoare.
Hindus profund religios și adept al filozofiei indiene, Gandhi a trăit o viață simplă, organizând un ashram în care se izola singur. Își făcea și își spăla propriile haine – tradiționalul dhoti indian și șalul, din bumbac învârtit cu o roată de tors (charkha) – și a militat pentru vegetarianism. A practicat posturi riguroase pe perioade lungi, pentru a se auto-purifica, dar și ca mijloc de protest, influență și reformă, printre altele.
[Ashram era, în India antică, un schit, într-un loc izolat, în pădure sau munte, unde, într-o mare austeritate a vieții, un înțelept trăia și căuta uniunea cu Dumnezeu în singurătate și pace interioară, departe de distracțiile și agitațiile lumii. Dacă locul era folosit pentru penitență, era folosit și pentru instruirea religioasă. Într-adevăr, același cuvânt este folosit în hinduism pentru o instituție condusă de un guru în care învățăceii, tineri și bătrâni, stau să urmeze învățăturile maestrului. În acest caz, se folosește adesea cuvântul gurukula – de la guru, (profesor) și kula, (familie, casă) – pentru a desemna locul în care trăiesc atât familia biologică a guruului, cât și grupul elevilor săi.
Termenul ashram desemnează, de asemenea, una dintre cele patru etape ale vieții religioase ale unui brahman.]
Principiile lui Gandhi erau adevărul, non-violența, vegetarianismul, simplitatea și credința.
Gandhi este recunoscut ca Părintele Națiunii în India, unde ziua sa de naștere, 2 octombrie, este sărbătoare națională. Această dată a fost, de asemenea, declarată „Ziua internațională a non-violenței” de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 2007.
Filozofia sa nonviolentă continuă să influențeze mișcările de rezistență naționale și internaționale până în zilele noastre.
Albert Einstein (Germania), 14 mar. 1879 – 18 apr. 1955, fizician, profesor universitar la Berlin și Princeton, naturalizat cetățean american în 1940
Nu sunt mulți oameni la fel de străluciți ca Einstein, dar se dovedește că unele regiuni globale au un coeficient mediu de inteligență (IQ) mai mare decât altele, iar oamenii de știință încep să își dea seama de ce.
Einstein avea coeficientul de inteligență 160. Coeficientul mediu de inteligență al unui om este 100, iar cel mai mare factor IQ cunoscut astăzi depășește 240.
Fiind etichetat mai „încet la minte” în clasele primare, acest lucru nu l-a împiedicat pe Einstein să aibă unele dintre cele mai mari realizări din știință.
Unul dintre cei mai străluciți oameni de știință din istorie, a elaborat teoria relativității, constând în teoria relativității restrânse și teoria relativității generale. Teoria sa despre relativitate, publicată în 1916, a bulversat legile universului care erau în general acceptate începând de la Galileo Galilei și Newton.
În 1921, a obținut Premiul Nobel pentru Fizică, pentru explicarea efectului fotoelectric.
Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unește mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generale (1915), care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.
A contribuit în mare măsură la dezvoltarea mecanicii cuantice și a cosmologiei.
Contribuțiile sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice ale luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.
Cunoscută în întreaga lume, formula lui Einstein E=mc² , cuantifică energia disponibilă a materiei, stabilind o echivalență între masa și energia unui sistem. Pe această formulă se bazează atomistica, secțiunea din fizică care studiază energia nucleară.
Departe de a fi depășit, din anumite puncte de vedere, Einstein a fost, probabil, mult prea avansat în gândire pentru vremea sa. A fost izolat de colegii săi, datorită obsesiei sale de a descoperi o teorie unificată a câmpului, o teorie universală care să adune toate forțele universului și, implicit, toate legile fizicii. În 1950, și-a prezentat teoria într-un articol publicat în revista Scientific American, dar, întrucât neglija problema misterioasei forțe tari, teoria sa era incompletă. Din păcate, nu va mai reuși să o finalizeze niciodată.
Forța tare, o componentă majoră a oricărei teorii unificate a câmpului era încă un mister total pe vremea lui Einstein. Abia în anii 1970 si 1980, oamenii de știință au început să-i descopere secretele prin intermediul teoriei quarcurilor.
Cercetarile lui Einstein continuă să le aducă fizicienilor Premii Nobel. Descoperitorii undelor gravitaționale, anticipate de Einstein, au primit un Premiu Nobel în 1993. Descoperitorii condensatelor Bose-Einstein, o noua formă de materie care se poate forma la temperaturi extrem de joase, au primit un Nobel în 1995.
Se cunosc acum mii de găuri negre. Cosmologia lui Einstein continuă să fie confirmată de sateliții de ultimă generație și numeroși fizicieni remarcabili lucrează pentru a îndeplini marele vis al lui Einstein: o “teorie a totului”.
A fost nominalizat personalitatea secolului XX și a apărut pe coperta revistei săptămânale americane TIME, fiind prezentat drept „un mare gânditor, un imigrant care a fugit de opresiune și un idealist politic”. A fost ales dintre o sută de nume, savantul fiind în competiție cu Roosevelt și Gandhi.
În cultura populară, numele și persoana lui Einstein sunt direct legate de noțiunile de inteligență, cunoaștere și geniu.
© CCC
Genii creative, minți luminate
Știrea morții fondatorului Apple, Steve Jobs, pe 5 octombrie 2011, a fost primită cu tristețe, admirație pentru realizările sale și recunoștință pentru un om considerat un „geniu creativ” care „a schimbat lumea” în multe feluri.
În afară de Jobs, o mulțime de minți luminate au contestat paradigme învechite, au deschis ferestre către lumi despre care nici măcar nu știam că există și au produs inovații care au dăinuit de-a lungul timpului.
Iată o privire asupra titanilor gânditori ai lumii, de la Leonardo da Vinci și Albert Einstein la Stephen Hawking și Steve Jobs.
Sec. XV – Leonardo da Vinci (Italia), 1452 – 1519
XVI – Galileo Galilei (Italia), 1564 – 1642
Johannes Kepler (Germania), 1571 – 1630
XVII – Sir Isaac Newton (Anglia), 1642 – 1727
XVIII – Benjamin Franklin (SUA), 1706 – 1790
Wolfgang Amadeus Mozart (Austria), 1756 – 1791
Leonardo da Vinci (Italia), 14/15 apr. 1452 – 2 Mai 1519: polimat (erudit), pictor, desenator, sculptor, arhitect, urbanist, muzician, inginer, inventator, anatomist, astronom, geolog, cartograf, botanist, poet, filozof, scriitor și organizator de spectacole și festivaluri.
Una dintre cele mai extraordinare ființe umane din toate timpurile, prin multitudinea preocuparilor sale, a întruchipat, poate mai mult decât oricine, idealurile umaniste ale Renașterii.
Pe numele său real Leonardo di ser Piero da Vinci, Leonardo da Vinci a fost un erudit, un polimat („care a învățat mult”, persoană care are multe cunoștințe semnificative din diferite domenii).
Leonardo da Vinci a fost arhetipul „Omului Renașterii”, spirit universalist, homo universalis, în același timp artist, cât și om de știință, adesea descris ca fiind un geniu universal, într-atât erau de extinse preocupările şi competenţele sale.
Leonardo da Vinci este adesea descris ca arhetipul și simbolul omului renascentist, un geniu universal, un filozof umanist, observator și experimentator, cu un „dar rar al intuiției spațiului” și a cărui curiozitate infinită a fost egalată doar de forța invenției. Mulți scriitori și istorici îl consideră unul dintre cei mai mari pictori din toate timpurile, iar unii, ca fiind cea mai talentată persoană, în atâtea domenii diferite, care a existat vreodată.
Un bărbat o admiră pe Mona Lisa la Muzeul Luvru, în Franța. Un nou studiu face legătura dintre vizita la muzeu și sănătatea și fericirea bărbaților.
După copilăria în comuna Vinci, din orașul metropolitan Florența, din Toscana, Leonardo a studiat cu celebrul pictor și sculptor florentin Andrea del Verrocchio. Primele sale lucrări importante au fost realizate în slujba ducelui Ludovic Sforza din Milano. A lucrat apoi la Roma, Bologna și Veneția și și-a petrecut ultimii trei ani din viață în Franța, la invitația regelui Francisc I.
Leonardo da Vinci este recunoscut, în primul rând, ca pictor. Celebrele sale lucrari Cina cea de taină (1495-1498) și Mona Lisa (1503-1506) sunt printre cele mai cunoscute și impozante picturi ale Renașterii, ramânând lucrări de referință în istoria artei universale. Acestea sunt tablouri de renume mondial, adesea copiate și parodiate, iar desenul său, intitulat Omul Vitruvian este, de asemenea, utilizat în multe lucrări derivate.
Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, cunoscut sub numele de Mona Lisa (numele este, de fapt, Monna Lisa sau La Gioconda), aflat în colecția Muzeului Luvru începând cu 1797, este poate cel mai cunoscut portret realizat vreodată.
Fresca intitulată Cina cea de taină, din refectoriul mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano, este cea mai cunoscută imagine religioasă a tuturor timpurilor.
„Omul Vitruvian” (numele complet este Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio / Proporțiile corpului uman după Vitruvius) un desen din 1490, însoțit de comentarii asupra operei arhitectului Vitruvius, este o imagine iconică, un adevărat simbol al Renașterii.
Pe plan artistic, fiecare tablou era precedat de studii grafice detaliate, însoțite de diverse adnotari în caietele sale, demonstrând o deosebită meticulozitate în realizarea lucrărilor. Nu întamplător, Gioconda rămâne, probabil, cel mai faimos tablou din lume.
Doar cincisprezece tablouri au supraviețuit până în zilele noastre. Acest număr mic se datorează experimentelor sale constante și uneori dezastruoase cu tehnici noi și a amânării cronice. Totuși, aceste câteva lucrări, alături de Caietele sale, care conțin peste 6.000 de pagini de note, desene, documente științifice și reflecții despre natura picturii (culese în zece manuscrise (codice publicate abia în secolul al XIX-lea), reprezintă o valoroasă moștenire pentru generațiile de artiști. care i-au succedat. Mulți dintre aceștia din urmă consideră că Leonardo a fost egalat doar de Michelangelo.
Artist înnăscut, și-a folosit puterea creatoare în toate domeniile ce foloseau reprezentarea grafică: pictură, sculptură, arhitectură și inginerie. Ajutat de o inteligență sclipitoare și o putere de observație neobișnuită, și-a folosit talentul de desenator pentru a realiza studii asupra naturii, ceea ce i-a permis să exceleze atât în artă, cât și în știință.
Leonardo considera că ochii sunt principalul făgaș către cunoaștere. Dintre toate simțurile omului, Leonardo prețuia cel mai mult vederea, întrucât numai ea transmitea realitățile experienței imediate cu precizie și fără greșeală. Prin urmare, fiecare fenomen perceput devenea obiectul cunoașterii, iar “saper vederi” (să șii să vezi) a fost marea temă a studiilor sale.
Deși se fac speculații asupra metodelor sale empirice de studiu, viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii era mai degrabă logică decât misterioasă.
A fost interesat de toate aspectele artei şi ştiinţei, după cum reiese din scrierile sale şi din uimitoarele Caiete de schițe și însemnări, care dezvăluie spiritul științific, iscoditor și ingeniozitatea lui in problemele de mecanică, situându-se cu mult înaintea timpului său. În Caietele sale, care i-au supraviețuit, sunt detaliate mașini zburătoare, anatomie umană și primul robot din istoria înregistrată.
A scris despre probleme ale artei și valoroase studii și anticipări în aproape toate ramurile științei (în mecanică și matematică, considerate de el științele cele mai desăvârșite; în hidrotehnică, optică, anatomie, botanică, aeronautică etc.
Leonardo a dezvoltat, ca inginer şi inventator, idei cu mult înaintea timpului său, precum avionul, elicopterul, submarinul și chiar automobilul, pompa hidraulică sau diferite mecanisme cu manivelă. Cu războiul de țesut mecanic şi maşina de cardare (de dărăcit fibrele textile), da Vinci este precursor în mecanizarea procesului de fabricaţie industrială.
Foarte prolific în privința ideilor, multe dintre invenţiile sale au încă deficiențe din punct de vedere tehnic, precum șurubul aerian care, deși este strămoşul elicopterlui, ar zbura ca o sfârlează în concepția inițială propusă de Leonardo da Vinci. Majoritatea proiectelor sale nu vor fi realizate decât după moartea sa.
Foarte puține dintre proiectele sale au fost realizate sau erau realizabile pe parcursul vieții sale, dar una dintre invențiile sale mai mici, precum o mașină pentru măsurarea limitei elastice a unui cablu (mașină de încercat rezistența la întindere a firelor) a intrat în fabricație, fiind pusă în aplicare încă de atunci.
Ca om de știință, Leonardo de Vinci a avut cunoștințe foarte avansate în domeniile anatomiei, construcțiilor civile, opticii și hidrodinamicii. A fost preocupat de biologie, astronomie, geometrie și, mai ales, de mecanică. A proiectat și a perfecționat diverse dispozitive complicate pentru construcții tehnice, precum și vehicule şi echipamente militare pentru deplasarea sau ridicarea sarcinilor, a imaginat posibilitatea unor mașini de zbor în urma studiilor sale asupra zborului păsărilor.
Faima neasemuită de care s-a bucurat în timpul vieții, trecută prin filtrul criticii de artă, a rămas neatinsă până azi și se datorează, în mare măsură, neobositei dorințe de cunoaștere care i-a îndrumat gândirea și felul de-a fi.
Galileo Galilei (Italia), 15 febr. 1564 – 8 ian. 1642, fizician, matematician, topograf, astronom și filosof
Un tablou din 1857, intitulat „Galileo în fața Inchiziției Romane”, îl arată pe astronom stând la proces în fața inchizitorilor Bisericii Romano-Catolice.
A jucat un rol important în Revoluția Științifică.
Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”
Galileo Galilei era adeptul metodei experimentale, al observației directe și al demonstrației matematice în știință, contribuind la dezvoltarea metodei științifice.
Galileo nu a inventat telescopul, dar a fost primul care l-a îmbunătățit. Printre realizările sale tehnice, a perfecționat și a valorificat telescopul astronomic, perfecționând telescopul olandez, pentru a face observații rapide și timpurii care au bulversat fundamentele astronomiei.
Astfel, aducând îmbunătățiri tehnologiei existente, contribuțiile sale la astronomia observațională au inclus confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumiți în cinstea sa, sateliți galileeni), ceea ce l-a ajutat să verifice un model heliocentric pentru sistemul solar (care sfida credința Bisericii că Pământul este centrul tuturor, modelul geocentric), și observarea și analiza petelor solare. A fost primul care a observat și inelele lui Saturn. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.
A dovedit, prin calcule matematice, că teoria heliocentristă (soarele se află în centrul lumii, sistemul solar fiind conceput ca lume-univers) a lui Copernic și Kepler era adevarată, infirmând teoria geocentristă a lui Ptolemeu. Această demonstrație reprezenta, însă, o gravă ofensă și abatere de la principiile admise de biserică, o erezie de neiertat.
Ca om de știință, Galilei s-a poziționat ca un apărător al abordării modelului copernican al Universului, propunând să se adopte heliocentrismul și mișcările satelitare. Observațiile și generalizările sale au întâmpinat criticile filosofilor partizani ai lui Aristotel (care propuneau un geocentrism stabil, o clasificare a corpurilor și a ființelor, o ordine imuabilă a elementelor și o evoluție reglementată a substanțelor) și a oamenilor de știință atașați modelului lui Ptolemeu, precum și a unei părți din teologii Bisericii Romano-Catolice. Galilei, care nu deținea dovezi directe ale mișcării Pământului, a uitat uneori de prudența pe care i-au recomandat-o protectorii săi religioși.
Susținerea de către Galilei a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică cum că Pământul ar fi centrul universului.
După 1610, când a început să susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filozofi și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. A dat primele atacuri contra aristotelismului la catedra Universității din Padova. Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie 1616, iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa, ceea ce a promis să facă.
În lucrarea sa asupra cometelor din 1623, a susținut „scrierea matematică a cărții Universului”. Dacă Galileo nu a contribuit la dezvoltarea algebrei, el a produs, totuși, lucrări noi și remarcabile pe secvențe, pe anumite curbe geometrice și pe luarea în considerare a infinitului mic.
Insistența sa asupra faptului că legile naturii sunt scrise în limbajul matematicii a schimbat filozofia naturală dintr-un domeniu verbal, calitativ, într-unul matematic, în care experimentarea a devenit o metodă recunoscută pentru descoperirea legilor naturii.
După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, ptolemeic și copernican”, publicată în 1632, la Florența, aceasta a constituit corpul delict (corpus delicti) pe baza căruia Inchiziția și-a formulat acuzațiile. A fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu. Abjurarea lui Galilei
Prin studiile și numeroasele sale experimente, uneori doar gândite, privind echilibrul și mișcarea corpurilor solide, în special căderea lor, deplasarea lor rectilinie, inerția lor, precum și prin generalizarea măsurătorilor, în special a timpului prin izocronismul pendulului și prin studiul rezistenței materialelor, acest cercetător toscan a pus bazele mecanicii cu cinematică și dinamică.
[Izocronism: proprietate a unor fenomene periodice de a se repeta în mod identic după o anumită perioadă de timp.]
Teoria inerției circulare formulată de el, legea corpurilor în cădere și studiul traiectoriilor parabolice au marcat începutul unei modificări fundamentale în studiul mișcării.
A fost considerat, încă din 1680, drept fondatorul fizicii, care s-a impus ca fiind prima dintre științele exacte moderne.
Johannes Kepler (Germania), 27 dec. 1571 – 15 nov. 1630, matematician, astronom și naturalist german
Un portret, din 1610, al lui Johannes Kepler, realizat de un artist necunoscut.
Kepler a fost o figură cheie în Revoluția Științifică din secolul al XVII-lea. A formulat și confirmat legile mișcării planetelor (Legile lui Kepler), a determinat anul nașterii lui Hristos, a descris refracția în ochiul uman și a îmbunătățit telescopul. În matematică, Kepler este considerat precursor al calculului integral.
Astronom celebru pentru studierea ipotezei heliocentrice a lui Nicolas Copernic, susținând că Pământul se învârte în jurul Soarelui și, mai ales, pentru că a descoperit că planetele nu se învârt în jurul Soarelui urmând traiectorii circulare perfecte, ci traiectorii eliptice.
Kepler a descoperit relațiile matematice (cunoscute sub numele de Legile lui Kepler) care guvernează mișcările planetelor pe orbita lor. Aceste relații au fost apoi valorificate de Isaac Newton pentru a dezvolta teoria gravitației universale.
Matematician talentat, a fost profesor de matematică în Austria. A dezvoltat o teorie mistică, potrivit căreia cosmosul e format din cinci poliedre regulate, cuprinse într-o sferă, după care astronomul și matematicianul danez, Tycho Brahe, i-a propus să facă parte din grupul său de cercetare.
Încercând să înțeleagă refracția atmosferică a luminii, a fost primul care a explicat cu acuratețe mecanismul de funcționare a ochiului, felul în care ochelarii îmbunătățesc vederea și ce se întâmplă cu lumina într-un telescop.
În 1609, a publicat descoperirea sa privind orbita în formă de elipsă a planetei Marte, care până atunci era considerată a fi un cerc perfect, ceea ce este specific orbitei tuturor corpurilor cerești. Această lucrare a devenit baza celei dintâi dintre cele trei legi ale lui Kepler referitoare la mișcările planetare.
A stabilit că planetele se deplasează mai repede pe măsură ce se apropie de Soare (a doua lege), iar în 1619 a demonstrat că o simplă formulă matematică leagă perioadele orbitale ale planetelor de distanța lor față de Soare (a treia lege).
Sir Isaac Newton (Anglia), 25 dec. 1642 – 20 mar. 1726/27, om de știință, matematician, fizician, filozof, alchimist, teolog și astronom, președinte al Royal Society of London for Improving Natural Knowledge (Societatea regală din Londra pentru îmbunătățirea cunoștințelor despre natură), o academie națională de științe a Regatului Unit, fondată în 1660.
Sir Isaac Newton a prezentat pentru prima dată cele trei legi ale mișcării, în 1686, în “Principia Mathematica Philosophiae Naturalis”, însușite deja de studenții săi la fizică, încă din 1666
Cel mai important savant al Revoluției Științifice din sec. XVII.
Figură emblematică din domeniul științei, este recunoscut în special pentru fondarea mecanicii clasice, pentru legea gravitației universale și dezvoltarea calculului infinitezimal (calculul integral și diferențial), independent de matematicianul german Gottfried Wilhelm Leibniz. Cei doi matematicieni au ajuns la același rezultat, cam în aceeași perioadă, prin metode diferite, punând bazele analizei matematice (teorema fundamentală a calculului integral și formula Leibniz- Newton).
A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea și dezvoltarea calculului diferențial și a celui integral.
Toată lumea cunoaște mica frază a lui Newton „ceea ce urcă, trebuie să coboare” (what goes up, must come down) teoria universală a gravitației. Sir Isaac Newton a arătat, de asemenea, că culoarea este inerentă luminii albe, fiind doar una din proprietățile luminii (lungimea de undă), a studiat viteza sunetului, a avansat viziunea heliocentrică a sistemului solar, și a postulat teorii asupra originii stelelor. Este cunoscut și pentru cele trei legi ale mișcării, inclusiv inerția și legea interacțiunii „pentru fiecare acțiune există o reacție egală, de sens contrar”.
Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687, a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice.
În domeniul opticii, descoperirea sa referitoare la compoziția luminii albe a inclus fenomenul culorilor în știința luminii și a pus bazele fizicii optice moderne.
În domeniul mecanicii, cele trei legi ale mișcării corpurilor descoperite de el, principiile de bază ale fizicii moderne, au condus la descoperirea formulei legii atracției gravitaționale.
În matematică, a descoperit calculul infinitezimal. Lucrarea Principiile matematice ale filozofiei naturale a constituit una dintre cele mai importante opere din istoria științei moderne.
Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice.
Newton a fost fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș era domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși.
Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință fizician. În aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale.
Până la Newton și după el, până în prezent, omenirea nu a cunoscut o manifestare a geniului științific de o forță și o durată mai mare. Spencer comunica următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puțin timp înaintea morții sale: „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând, din timp în timp, pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea”.
Benjamin Franklin (SUA), 17 ian./6 ian. 1706 – 17 apr. 1790, diplomat, om de știință, inventator, filozof, profesor, tipograf, editor, scriitor, naturalist, publicist și om politic.
Benjamin Franklin este cunoscut, printre altele, pentru Atragerea electricității din văzduh, care este titlul unei picturi de Benjamin West (1738 – 1820, primul pictor originar din America care a obținut recunoaștere artistică internațională, aflată la Muzeul de Artă din Philadelphia.
Om politic, cercetător al naturii și gânditor iluminist, personalitate proeminentă în istoria poporului american, participant activ la lupta pentru independența Statelor Unite ale Americii.
Apreciat de istorici drept „Primul American”, Benjamin Franklin a prefigurat Revoluția Americană și a fost un lider intelectual al „Iluminismului”, remarcat pentru ingeniozitatea și diversitatea sa de interese.
A participat ca membru al comisiei care a redactat Declarația de Independență a Statelor Unite, fiind unul dintre semnatari, ceea ce l-a făcut unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite.
O mare parte din viața lui Benjamin Franklin s-a caracterizat printr-o mare dorință de a ajuta comunitatea prin îmbunătățirea calității vieții acesteia și facilitarea accesului la educație.
A făcut avere și a contribuit la dezvoltarea serviciilor publice din Philadelphia, susținând o bibliotecă, un departament de pompieri voluntari, un spital, o companie de asigurări și o academie care a devenit ulterior Universitatea Pennsylvania.
A inventat lentilele bifocale pentru ochelari, soba Franklin (soba cu lemne cu ardere controlată), armonica de sticlă (un instrument muzical), labele de înot pentru scufundare și este renumit pentru experimentele sale în domeniul electricității, care s-au soldat cu inventarea paratrăsnetului, reușind să elimine pericolul pe care acest fenomen natural, îl reprezenta până atunci.
În 1776, a călătorit în Franța pentru a obține sprijin pentru Revoluția Americană, negociind, în calitate de diplomat, nu numai tratatul de alianță cu francezii, ci și tratatul de la Paris.
În calitate de membru al Adunării Constituționale (Convenția de la Philadelphia), din 1787, a participat la elaborarea Constituției Statelor Unite și a avut mare influență în adoptarea Constituției SUA.
Este considerat unul dintre cei mai mari demnitari din istoria americană.
A primit titlul de Doctor în Științe din partea Universității St. Andrews.
Ascensiunea sa socială – raportată la numeroasele ediții ale autobiografiei sale – va rămâne mult timp un exemplu de succes prin muncă și disciplină.
Wolfgang Amadeus Mozart (Austria), 27 ian. 1756 – 5 dec. 1791, compozitor
Unul dintre cei mai mari, prodigioși și talentați compozitori în domeniul muzicii clasice din istoria muzicii occidentale. Alături de Haydn și de Beethoven, a fost un reprezentant proeminent al școlii clasice vieneze.
Acest copil minune al muzicii a început să cânte de la vârsta de 5 ani și a scris prima sa simfonie la vârsta de 10 ani. Ca adult, muzica lui Mozart era extraordinar de complexă, integrând influențe din multe stiluri diferite, ceea ce era considerat radical la acea vreme. În scurta sa viață, a compus peste 600 de piese, inclusiv concerte, opere și simfonii și este considerat cel mai important compozitor clasic european.
Spre deosebire de orice alt compozitor, a explorat toate genurile muzicale ale epocii sale și a excelat în fiecare dintre ele. Gusturile sale, stăpânirea formelor muzicale și gama largă de procedee artistice folosite i-au adus un renume mondial, totuși muzica sa a fost compusă pentru a satisface gusturile unui anumit gen de public.
Într-o epocă dominată de stilul galant, Mozart a sintetizat complexitățile contrapunctice (după regulile contrapunctului, tehnică în compoziția muzicală de suprapunere a două sau a mai multe linii melodice de sine stătătoare) specifice barocului târziu și formelor inovatoare influențate în special de fiii Bach sau de Haydn.
Deși a trăit doar treizeci și cinci de ani, a lăsat posterității o operă impresionantă (893 de lucrări sunt înscrise în catalogul Köchel) care cuprinde toate genurile muzicale ale vremii sale. Conform mărturiei contemporanilor săi, era un virtuoz atât la pian, cât și la vioară.
Este unanim recunoscut faptul că a ridicat până la nivelul perfecțiunii concertul, simfonia și sonata, care au devenit după el principalele forme de muzică clasică și că a fost unul dintre cei mai mari maeștri ai operei.
Numele său a devenit sinonim cu geniul, virtuozitatea și stăpânirea perfectă a tehnicii muzicale.
Cele mai publicate piese muzicale au fost cele trei opere celebre, Nunta lui Figaro, Don Giovanni și Flautul fermecat, lucrări orchestrale care se apropie cel mai mult de spiritul epocii romantice.
Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.
Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la nașterea compozitorului, în Austria și Germania a fost cunoscut ca „Anul muzical Mozart”.
© CCC
Planșă reprezentând o versiune latină a Tablei de Smarald, gravată pe o stâncă, apărută într-o ediție a tratatului alchimic Amphitheatrum Sapientiae Eternae (Amfiteatrul Înțelepciunii Veșnice), 1610, a medicului și alchimistului german Heinrich Khunrath.
Alchimia este o știință antică, iar discipolii ei, alchimiștii, încercau să transmute plumbul în aur. Dar aceasta era doar partea aparentă a experimentelor alchimistului. Adevărata lui misiune era transformarea și transcenderea ego-ului pentru a atinge cel mai înalt nivel de împlinire ca ființă umană adevărată.
Se spune că alchimia și magia au fost create de înțeleptul sau zeul mitic Hermes Trismegistus, ale cărui origini divine sunt atât egiptene, cât și grecești. Hermes ar fi scris mii de texte, care au fost consultate de alchimiștii care i-au urmat. Tabla sa de Smarald, care avea reputația că ar conține secretul substanței primordiale a universului, a devenit baza alchimiei în Evul Mediu și în Renaștere. Acest text explică modul în care funcționează universul.
Aceste enunțuri fac parte din ceea ce se numesc „principiile hermetice” și se referă la faptul că toate principiile universale sunt active pe toate planurile creației. Hermeneuții văd lumea mai degrabă sub forma unor analogii – „ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este deasupra” -, decât sub forma unor simple evenimente guvernate de legile cauzei și ale efectului.
Tabla de Smarald (în latină, Tabula Smaragdina) este unul dintre cele mai cunoscute texte din literatura alchimică și hermetică. Este un text foarte scurt, compus din 12 formule alegorice și obscure, incluzând faimoasa corespondență între macrocosmos și microcosmos: ceea ce e Jos e și Sus și ceea ce e Sus e și Jos sau analog cu expresia din rugăciunea Tatăl nostru: „precum în cer aşa şi pe pământ…”
Conform legendei, această tăbliță prezintă învățăturile lui Hermes Trismegistul, un alchimist legendar din Alexandria, considerat fondatorul mitic al alchimiei. În mormântul său, au fost găsite aceste învățături gravate pe o tăbliță de smarald.
Cea mai veche versiune cunoscută se găsește în anexa unui tratat arab din secolul al VI-lea. Deși inițial a fost un text căruia i s-au atribuit de către științele oculte pseudoștiințifice sau de cei superstițioși proprietăți de talisman, cu virtuți de protecție și puteri magice, o eroare de traducere în limba latină, din secolul al XII-lea, a determinat ca acesta să fie un text alchimic, comentat pe larg în Evul Mediu și mai ales în Renaștere.
Iniţiaţii şi cărturarii admit, cu respect, că întreaga Ştiinţă Secretă este rezumată magistral de Tabla de Smarald, o sinteză în 12 puncte care dezvăluie totul și nimic, fiecăruia după cât este capabil să înțeleagă din această “șaradă”, formulată în cuvinte simple, dar care alcătuiesc enunțuri complicate, mistere de neînțeles pentru profani.
De profunzimile acestei lucrări, ca şi de fundamentele ştiinţei oculte/hermetice/esoterice au cunoştinţă toate marile religii. Ştim bine şi noi, profanii, că spre Centru se ajunge străbătând oricare din razele unui cerc. De ce ascund iniţiaţii, dar şi liderii religiilor ceea ce ştiu? Pe de o parte, marile secrete ajunse pe mâna unor oameni nechibzuiţi, rău-intenţionaţi sau care nu ştiu să le utilizeze pot face mare rău omenirii. Pe de altă parte, acest tip de informaţii, cunoscute de un număr foarte restrâns de oameni, le conferă o putere imensă şi este absolut normal ca aceştia să nu dorească împărţirea puterii. Omenirea nu este pregătită, încă, pentru marile adevăruri îţi va spune oricare iniţiat. Nu e coaptă. Adevăratele învăţături, cele practice, s-au transmis din generaţie în generaţie doar pe cale orală, doar cui trebuie, cu infinite măsuri de precauţie ca ele să nu „transpire”. Posesorii lor au condus sau conduc cu adevărat lumea.
Ce simplă pare „Tabla de smarald”! Dar lucrurile simple sunt, de fapt, cele mai complicate…
Tabla de Smarald
de Hermes Mercurius Trismegistus
1- Este adevărat, fără minciună, adevărul adevărat.
2- Ce e deasupra e la fel cu ce e dedesubt, iar ce e dedesubt e la fel cu ce e deasupra, pentru a împlini miracolul unui singur lucru.
3- Și după cum toate lucrurile au purces dintr-Unul, la fel toate lucrurile au fost create din acest unic lucru, prin adaptare.
4- Soarele îi este tată, luna îi este mamă, vântul l-a purtat în pântec, pământul îi este doică.
5- Este tatăl întregii perfecțiuni a lumii. Puterea-i fără margini de-l preschimbă în pământ.
6- Separă pământul de foc, subtilul de grosier, cu băgare de seamă și cu judecată.
7- Urcă absolut înțelept de la pământ la cer și apoi coboară din nou pe pământ și strânge laolaltă puterile lucrurilor superioare și celor inferioare. Astfel dobândi-vei slava întregii lumi, iar întunericul se va depărta de la tine.
8- Acesta are mai multă tărie decât tăria însăși, căci cucerește orice lucru subtil și poate pătrunde orice lucru solid.
9- Astfel a fost creată lumea.
10- De aici purced minunile aici înfățișate
11- Iată pentru ce sunt numit Hermes Trsimegistus, având cele trei părți ale filosofiei lumii întregi.
12- Ceea ce am avut a spune despre lucrarea soarelui este complet.
Există mai multe interpretări ale acestui text în funcție de domeniul celui interesat: din perspectivă alchimică, spirituală, astrologică, filosofică, științifică sau tehnologică (actualmente, mai aproape de domeniul science-fiction) etc.
Încercări de interpretare a textului
1- Este adevărat, fără minciună, adevărul adevărat. / Este adevărat, fără minciună, sigur și complet adevărat.
Acest prim verset nu trebuie interpretat în fond. Cu toate acestea, merită un mic comentariu asupra formei sale. Autorul afirmă aici într-adevăr, cu o insistență și o solemnitate care pot părea disproporționate, autenticitatea Tablei și a conținutului acesteia. De ce și-a luat atâtea precauții, etalând atâta emfază și a folosit cuvinte diferite pentru a exprima aceeași idee, când versetele următoare, dimpotrivă, strălucesc prin concizia și minimalismul lor? Motivul poate fi acela că a fost necesar să „pregătească” cumva neofitul pentru a accepta sensul ascuns al tablei, în ipoteza că ar face de fapt o referire implicită la concepte de neconceput pentru oamenii vremii, concepte care, chiar și în zilele noastre, sunt încă departe de a fi înțelese sau asimilate de oamenii obișnuiți, întrucât se referă la antilume (o lume ipotetică construită din antimaterie) și antimaterie.
2- Ce e deasupra e la fel cu ce e dedesubt, iar ce e dedesubt e la fel cu ce e deasupra, pentru a împlini miracolul unui singur lucru.
„Dedesubt / jos” ar putea însemna „în lumea materiei” și „deasupra /sus” „în lumea antimateriei”. Lumea anti-materială se supune acelorași legi ca și lumea noastră fizică. Este tridimensională ca și a noastră. Dar totul este inversat la nivelul polarităților.
Energiile care generează viață și mișcare în sfera noastră de experimentare provin dintr-un univers unic, spiritual, emanație a unui singur Dumnezeu, dar acestea circulă permanent între polul său material și polul său anti-material. Cunoașterea legilor electro-gravitaționale care guvernează această bipolarizare permite „să faci minuni cu un singur lucru”, adică să utilizezi în mod optim (miraculos, în aparență) aceste energii, ceea ce este tocmai cheia tehnologiei utilizate de extratereștri.
3- Și după cum toate lucrurile au purces dintr-Unul, prin gândirea Unicului, la fel toate lucrurile au fost create din acest unic lucru, prin adaptare.
Totul în univers este energie. Energia este o chintesență unică emanată de Creator, care apoi s-a fragmentat, s-a structurat și s-a adaptat structurii noastre cosmice tridimensionale pentru a genera viața în multiplele sale forme.
4- Soarele îi este tată, luna îi este mamă, vântul l-a purtat în pântec, pământul îi este doică și receptacul.
Soarele (principiul masculin) desemnează electricitatea, Luna (principiul feminin) desemnează magnetismul, iar vântul (principiul neutru) desemnează câmpul electro-gravitațional (câmpul cosmic este un câmp electro-magneto-gravitațional). Pământul transmite electricitatea și magnetismul începând de la ionosferă sub forma electromagnetismului și permite astfel energiei primordiale să se manifeste în planul fizic și vieții să se dezvolte.
[Ionosfera: partea superioară a atmosferei, caracterizată de o ionizare produsă de radiația solară, formată dintr-un înveliș de electroni, atomi și molecule încărcate electric care înconjoară Pământul; se întinde de la o înălțime de aproximativ 50 de km pînă la peste 1000 km; ea își datorează existența în primul rând radiațiilor ultraviolete ale soarelui.]
5- Este tatăl întregii perfecțiuni a lumii. Puterea-i fără margini de-l preschimbă în pământ.
(sau Tatăl a toate, Thelema lumii universale este aici. Forța sau puterea sa rămâne întreagă, dacă este preschimbată în pământ.)
Forța primordială nu este deci absentă din materie. Este pur și simplu condensată acolo („coagulată”, în jargonul alchimiștilor), dar puterea ei rămâne întreagă acolo.
[Thelema (lb. gr.) – în Noul Testament, desemnează voința divină care se manifestă în om fără ca rațiunea lui să intervină.]
6- Separă pământul de foc, subtilul de grosier, cu băgare de seamă și cu judecată.
Pentru a avea acces la această Forță, este suficient să separi antimateria (subtilul) de materie (grosierul) prin inversarea polarităților și aspirația antigravitațională. Acest lucru trebuie să se facă „încet și cu mare băgare de seamă și judecată”, adică cu meticulozitate și precizie, pentru că, în caz contrar, există riscul de explozie a navei în momentul inversării polarităților. Într-adevăr, navele extraterestre riscă să se dezintegreze în timpul acestei manevre care este extrem de periculoasă.
7- Urcă absolut înțelept de la pământ la cer și apoi coboară din nou pe pământ și strânge laolaltă puterile lucrurilor superioare și celor inferioare. Astfel dobândi-vei slava întregii lumi, iar întunericul se va depărta de la tine.
Navele extraterestre sunt capabile să ajungă de pe Pământ până la stele și de la stele pe Pământ, deoarece stăpânesc tehnologia inversării polarității. Această tehnologie permite să călătorești în univers și să contempli slava Creatorului prin imensitatea Creației Sale. Tot întunericul se risipește deoarece se poate ajunge la viteze super-luminice la bordul acestor nave.
În momentul în care are loc această schimbare de polaritate, nava spațială și tot ceea ce conține dispar din viața materială. Niciun dispozitiv radar nu le mai poate înregistra. Nava spațială este respinsă brusc de materie și poate atinge apoi o viteză de neimaginat. Forța de atracție a gravitației fiind transmutată într-o forță opusă, în exces și care tinde spre infinit (forța antigravitațiională), viteza rezultată poate deveni cu mult mai mare decât cea a luminii.
[Viteza superluminică este o viteză ipotetică mai mare decât viteza de propagare a luminii în vid perfect. Termenul se poate referi atât la viteza de propagare a informației cât și a materiei, dar până acum în realitatea înconjurătoare nu a putut fi observată o astfel de viteză. Teoria relativității interzice orice transfer de energie sau informație prin spațiu să aibă loc cu o viteză care să o depășească pe cea a luminii în vid.]
8- Acesta are mai multă tărie decât tăria însăși, căci cucerește orice lucru subtil și poate pătrunde orice lucru solid.
(sau Acesta este Forța mai puternică decât oricare forță, pentru că va cuceri orice lucru subtil și va pătrunde orice lucru solid.)
Stăpânirea tehnologiei extraterestre a Forței Telesma (care poate fi asimilată energiei libere) face posibilă călătoria pe textura cosmică prin toate planurile și toate dimensiunile.
9- Astfel a fost creată lumea.
Aceasta ar putea fi confirmarea originilor noastre extraterestre. Deoarece ADN-ul este o moleculă spirituală, care ar fi putut fi preparată în antilume pentru a permite Forței primordiale să se materializeze apoi în planul fizic prin inversarea polarităților.
10- De aici purced minunile aici înfățișate
(sau De aici vor fi și vor apărea adaptări admirabile, dintre care mijloacele sunt oferite aici.)
Când umanitatea va înțelege de unde provine și unde trebuie să se întoarcă, va accepta ajutorul Familiei sale primordiale și vor avea loc evenimente minunate.
11- Iată pentru ce sunt numit Hermes Trismegistus, având cele trei părți ale filosofiei lumii întregi /universale.
Hermes este cel căruia i s-a acordat privilegiul cunoașterii acestor trei lumi care formează universul: lumea materială, lumea anti-materială și lumea spirituală.
12- Ceea ce am avut a spune despre Lucrarea soarelui este complet.
De ce această tablă se referă la Lucrarea solară în încheiere? Explicația ar putea fi că Soarele exprimă sinteza dintre lumea anti-materială ca sursă de Lumină, lumea materială ca sursă de Căldură și lumea spirituală ca Sursă de Viață și că Forța Telesma provine din Soarele Central, care reprezintă matricea spirituală și energetică a universului nostru și, în același timp, sediul Inteligenței cosmice multidimensionale.
Ascensiunea, la care este invitată astăzi umanitatea, pentru a se alătura Familiei noastre de Lumină, este într-adevăr o Ascensiune solară. Acest lucru rezultă din numeroase mesaje canalizate în ultimii zece ani. Acesta este motivul pentru care munca spirituală asupra Luminii este atât de importantă.
***
Hermes Trismegistus (Trismegistul înseamnă De Trei ori Mare), figură mitică din Antichitatea greco-egipteană, adesea înfățișat cu un trident care reprezintă razele iluminării sale. Inițiații care îi urmează învățăturile sunt cunoscuți sub numele de ermetici. Acestuia i s-a atribuit un set de texte numite Hermetica, dintre care cele mai cunoscute sunt Corpus Hermeticum, colecție de tratate mistico-filosofice și Tabula Smaragdina / Tabla de Smarald. Hermeneuții, care îi datorează numele, și alchimiștii susțin că acestea sunt lucrările sale.
Hermes Trismegistus a fost asimilat cu zeul grec Hermes, cu zeul egiptean Thot și cu zeul roman Mercur, fiind identificat de unii chiar cu Moise. Este considerat inventatorul scrisului și al limbajului, al magiei, al astronomiei și al alchimiei.
În ciuda discreditării științifice a alchimiei și a dezvoltării chimiei moderne în secolul al XVIII-lea, ea a continuat să-i fascineze pe ocultiști și ezoterici. Grecii din Regatul Tolemiei din Egipt au recunoscut echivalența dintre Hermes și Thot prin fuziune (interpretatio graeca).
© CCC
Gossuin de Metz, Imaginea lumii, Manuscrise
Centrul lumii este unul dintre acele simboluri primordiale din toate culturile și religiile, precum cercul, pătratul și crucea, de aceea este esențial să se cunoască semnificația acestui simbol.
Simbolismul centrului lumii:
Un simbol al unității indivizibile (cifra 1)
Centrul, ca punct, este, de fapt, un simbol al unității. Prin aceasta, el reprezintă principiul extinderii care există doar prin influența sa: geometric, prin intermediul punctelor care sunt create, drepte și plane în spațiu. Aceste puncte fără dimensiune intrinsecă, deci invizibile, formează totuși spațiul și tot ce acesta conține.
Fiind material, Centrul este deci Unul manifestat sau, în limbaj teologic, Dumnezeu devenind “Centrul Lumii” prin Cuvântul Său.
Motorul Lumii și al Universului
Centrul nu este, cu siguranță, de conceput, în reprezentarea sa simbolică, doar ca o poziție statică. Centrul este într-adevar similar cu punctul ce corespunde mijlocului unei roți de automobil: acest centru al Roții este imobil, și totuși, este motorul care imprimă mișcarea roții. Această imuabilitate reprezintă, de asemenea, simbolul lui Dumnezeu.
“Dumnezeu este o sferă al cărei centru este peste tot și circumferința, nicăieri.” – Blaise Pascal
Acest aspect al simbolului pare cât se poate de clar în cartea de Tarot numita “Roata norocului”, a 10-a carte a Arcanei majore, în care se vede imaginea unei roți care poate reprezenta Lumea, datorită diverselor personaje care sunt plasate deasupra și a cărei mișcare (focul) este acționată de un ax cu manivelă (manivela, pentru a arăta că aceasta este motorul roții).
Roata norocului, a 10-a carte a Arcanei majore, în tarotul divinatoriu
În fine, întotdeauna cu aceasta imagine în minte, este de reamintit faptul că alchimiștii, în căutarea lor dupa Piatra Filozofală, erau în căutarea componentelor misterioase, cum ar fi focul central al omului și al pământului, cel al pântecului și al cuptorului (Athanor) alchimiștilor în care, prin activitatea la roșu are loc digestia, maturarea, generarea sau regenerarea omului sau a operei.
Intersecția crucii
Atunci când se dorește să se reprezinte o comoară pe o hartă, se desenează, în mod automat, o cruce pe amplasamentul său. Intersecția celor două linii localizează Centrul invizibil prin esența sa abstractă.
Dumnezeu, inima lumii, se manifestă conform celor șase direcții ale spațiului. Clement din Alexandria, spune că de la Dumnezeu, “Inima Universului, pleacă întinderile nesfârșite care se îndreaptă, una în sus, alta în jos, una la dreapta, alta la stânga, una în față și cealaltă în spate […]”
Prin urmare, nu este surprinzător să regăsim Corul unei Biserici ca fiind intersecția dintre naos (partea de mijloc a bisericilor, cuprinsă între altar și pronaos) și transept, și mergand mai departe, se poate spune: Hristos, prin esența sa divină în sine, nu ar putea muri decat pe o Cruce, simbolul lui Dumnezeu în Centrul Lumii. Într-adevăr, pentru a relua ideea dezvoltată anterior de Clement din Alexandria, Centrul (1-ul divin) dezvoltă Crucea (4, simbol al Pământului). Acesta este simbolul lui Isus Hristos, Dumnezeu făcut Om.
[Naos: partea principală a unei biserici creștine, aflată la mijloc, între altar și pronaos; partea centrală destinată adăpostirii zeului căruia îi era închinat templul; sanctuar.
Transept: naos transversal, care taie în unghi drept naosul principal al unei biserici, alcătuind cu acesta un plan în formă de cruce; galerie transversală care separă corul de nava unei biserici, formând cu aceasta brațele crucii în plan orizontal.]
Trandafirul și crucea
“În centrul de aur al trandafirului etern, care se umflă și se desface pas cu pas, și care împrăștie un parfum de laudă soarelui mereu primăvăratic.” – Dante
Dezvoltarea Centrului Divin în Cruce, poate sugera înflorirea unei flori. Ori, floarea mistică prin excelență în Occident este trandafirul, remarcabil pentru frumusețea, forma și parfumul său. Simbolismul său este, de altfel, foarte aproape de cel al roții (în limba latină Rosa / Rota), așa cum o arată utilizarea sa curentă în termenul Roza Vânturilor pentru a indica diferite poziții în spațiu.
De remarcat faptul că Rozacrucienii plasează trandafirul în centrul Crucii. Trandafirul, prin culoarea sa roșie inițială amintește de sânge.
[Rozacrucian: membru al unei confrerii de iluminați care exista în Germania în sec. XVII; ordin hermetic creștin legendar ale cărui prime mențiuni datează de la începutul secolului al XVII-lea, în Germania. Existența ordinului, și cea a fondatorului său Christian Rosenkreutz, sunt controversate.]
Extinderea simbolismului Graalului
“Inima este templul, altarul lui Dumnezeu: ea poate să-l conțină în întregime.” – Angelus Silesius
La intersecția celor 4 ramuri ale Crucii creștine se află, de asemenea, în mod simbolic locul Inimii lui Hristos. Aceasta este Inima Sacră lăudata de creștini. Inima este de fapt centrul vital al ființei umane (motorul ființei umane), calitate în care ea asigură circulația sângelui, și astfel se regăseste simbolul descris inițial ca fiind Centrul Lumii. Ori, inima conține sângele: este un vas. Analogia inimii lui Hristos cu simbolul Graalului este aici mai mult decât evidentă: este chiar esențială.
Se ajunge aici la ideea căutarii Sfântului Graal care, dacă urmărim abordarea prezentată încă de la început, revine la o întoarcere la Centrul Lumii, adică, la Dumnezeu.
În final, analogia cu roata este frapantă aici dacă se amintește că Graalul a apărut în centrul Mesei Rotunde.
Steaua Polara
Pentru strămoșii noștri, a existat un Centru remarcabil în univers: Steaua Polara sau Steaua Nordului. Într-adevăr, din punctul de vedere al unei persoane de pe Pământ, care ar privi cerul, stelele și întregul univers par să se rotească ca o roată în jurul acestei stele fixe.
Acest simbolism este foarte puternic, deoarece aceasta reprezintă un punct inaccesibil, motor al universului, adică încă o dată Dumnezeu, dar de data aceasta cu o dimensiune suplimentară, care este înălțimea sau verticalitatea. Datorită intersecției unei cruci plate, cu doua dimensiuni, care simbolizează starea noastra orizontala, adică primară, elevarea spirituală nu poate fi reprezentată decât adăugând o a treia dimensiune simbolică: verticala.
Simbolismul Axei Lumii
Axa Lumii este adesea reprezentată printr-o elevație: munte, deal, copac, omphalos, piatră ridicată, turla bisericii. În Centrul Lumii se întâlnesc Cerul și Pământul, ceea ce în limbajul simbolurilor este denumit în mod obișnuit Axis Mundi sau Axa Lumii.
Axa, în jurul căreia au loc revoluțiile lumii este un nivel superior al simbolului de Centru al Lumii. De fapt, Centrul este doar o proiecție a Axei pe Pământ. Acest lucru înseamnă, de fapt, unirea centrului lumii terestre cu centrul cerului, care este reprezentat de Steaua Polara, de exemplu. De fapt, lungul axei este cel care se ridică spre stările superioare celei care a avut loc în Centru.
Scara lui Iacov
Analogia cea mai frapanta este preluată din Biblie (Geneza XXVIII, 10-22)
| 10. | Iar Iacov ieşind din Beer-Şeba, s-a dus în Haran. |
| 11. | Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. |
| 12. | Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. |
| 13. | Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. |
| 14. | Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pământului. |
| 15. | Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus”. |
| 16. | Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacov a zis: “Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!” |
| 17. | Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: “Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” |
| 18. | Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn. |
| 19. | Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu), căci mai înainte cetatea aceea se numea Luz. |
| 20. | Şi a făcut Iacov făgăduinţă, zicând: “De va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi mă va povăţui în calea aceasta, în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac; |
| 21. | Şi de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. |
| 22. | Iar piatra aceasta, pe care am pus-o stâlp, va fi pentru mine casa lui Dumnezeu şi din toate câte-mi vei da Tu mie, a zecea parte o voi da Ţie”. |
Fără a dezvolta sau a intra în detalii, aici avem imaginea lui Iacov, care se întâlnește (întalnire interioară, revenire la centru) și care, ca și praful, adică, Punctul sau Centrul, se extinde în cele patru direcții ale crucii. Întâlnirea cu Dumnezeu se face urcând pe scară sau Axis Mundi.
Scara alchimiștilor filozofi
Se cunoaște o altă scară simbolică, scara alchimiștilor, ca aceea gravată pe frontonul porții centrale a catedralei Notre-Dame de Paris. Supranumită, în mod obișnuit, Scara Filosofilor, ea are 9 trepte, a zecea fiind revenirea la unitatea divină (9 + 1 = 10 sau 1 + 0 = 1).
Muntele Sacru (Muntele Sfânt)
Simbolismul muntelui este multiplu: el ține de înălțime și de centru. Văzut de sus, el apare ca vârful unei verticale, este Centrul Lumii; văzut de sub orizont, acesta apare ca o linie verticală, axa lumii, dar și scara, panta de escaladat. Toate țările, toate popoarele, majoritatea orașelor au un astfel de munte sacru. Muntele central artificial se regăsește în monticuli (munți mici, coline) și tumuli (gorgane; movile funerare; movile artificiale, conice sau piramidale, din pământ sau piatră, înălțate deasupra unui mormânt străvechi), grămezile de pietre celtice. Scara lui Iacov este simbolul pietrei ridicate, este localizarea Centrului Lumii.
Porțile solstițiale
Axa lumii este, în spațiu, axa polilor. În timp, aceasta devine simbolul foarte bogat al axei solstițiale. În legendă, Janus, zeul latin al inițierii în mistere, deținea cheile porților solstițiale, adică, ale fazelor ascendente și descendente ale ciclului anual. Aceasta este, respectiv, poarta zeilor, care corespunde Sfantului Ioan de iarnă și renașterii soarelui în semnul Capricornului; și poarta oamenilor, care corespunde Sfantului Ioan de vară și morții ciclice a soarelui în semnul Racului. Aceste două porți sunt și Janua coeli și Janua inferni, adica porțile paradisului și ale infernului. De remarcat, de altfel, analogia dintre Janus și Sfântul Ioan. Simbolurile cele mai vechi ale tradiției au persistat prin diferitele culturi și religii.
Așa că, dacă se trage o linie pe cercul care este zodiacul, între cele două porți solstițiale, se regăseste simbolul axei lumii. Dacă acesta ar trebui să fie reprezentat grafic, ar trebui să fie desenat pe verticală, având în partea de jos poarta oamenilor, adică semnul Racului, și în partea de sus semnul pozitiv al porții zeilor sau Capricornul.
Știind că semnul Racului este, de asemenea, reprezentat de o caracatiță, se ajunge astfel la imaginea pietrei tombale verticale a marchizei Marie d’Hautpoul, în centrul misterului din Rennes-le-Château.
Unde se găsesc Centrul Lumii și Axa Lumii?
Aceasta este marea întrebare! La un nivel diferit al simbolismului, se revine la căutarea Sfântului Graal. Adică dificultatea este considerabilă. Cu toate acestea, centrul lumii este, în același timp, un loc fizic și spiritual.
Diferența este doar relativă
Diferența dintre Centrul Lumii și Axa Lumii este pur relativă. Este vorba de punctul de vedere în care te plasezi. O axă perpendiculară pe un plan, proiectată vertical pe acest plan, nu va mai fi decat un punct. Sau o ființă, în două dimensiuni, care se plimbă pe un plan, atunci când întâlnește axa, va putea să vadă doar intersecția axei cu planul, adică, Punctul sau Centrul.
Nu este deci decât o altă dimensiune a percepției.
Orice loc sacru este Centrul Lumii
Dumnezeu este pretutindeni, la fel cum spațiul este format numai din puncte. Deci, fiecare loc din spațiu este un potențial Centru al Lumii.
Mircea Eliade discerne acest simbol, într-o manieră generală, aratând sacralitatea Centrului Lumii:
“În centrul lumii se află Muntele Sacru, aici se întâlnesc cerul și pământul.
Orice templu sau palat și, prin extensie, orice oraș sacru sau reședință regală sunt asimilate cu un munte sacru și sunt astfel promovate fiecare drept centru.
La rândul său, templul sau orașul sacru, fiind locul prin care trece Axis Mundi, sunt privite ca punct de legătură între Cer, Pământ și Infern.”
Cu alte cuvinte, orice loc poate fi promovat drept Centru al Lumii, dacă i se da acest sens, printr-o clădire sau movilă sacră, și, desigur, printr-un rit sau ritual simbolizând calitatea sa de Centru.
Exemple celebre
– Pentru greci, centrul lumii era marcat de omphalos-ul din Delphi.
– În Galia, druizii se adunau într-o câmpie centrală, Mediolanum, pentru a-și alege conducătorul.
– În Irlanda, toate sărbătorile religioase și oficiale se desfășurau în orașul Tara, capitala provinciei centrale Midhe.
– Lancea care străpunge pieptul lui Hristos (sângele provine din inimă) sau cea care trece prin gura balaurului, în cazul Sf. Gheorghe.
– O cruce așezată pe un glob, precum emblema Cartuzienilor (călugări din mănăstirea pe care sfântul Bruno a fondat-o în 1084, aproape de Grenoble (Franța) și care se numește La Grande Chartreuse), așa cum spune deviza lor: Stat lux dum volvitur orbis (Crucea rămâne în picioare când globul se rotește).
– Sabia care străpunge, uneori, pe verticală, Inima Sacră a lui Isus. Inima Sacră este adesea reprezentată în arta creștină ca o inimă în flăcări, strălucind de lumină divină, sângerând pentru că a fost străpunsă de sulița soldatului roman Longinus, înconjurată de o coroană de spini, iar în vârf, având o cruce mică.
– Caduceul lui Esculap sau Hermes, în jurul căruia sunt înfășurati doi șerpi.
– Coloanele Bisericii, coloanele Templului.
– Labirintul. Forma sa circulară amintește de Roata lumii și calea interioară, rătăcirea pelerinului înainte de a ajunge la Centru.
– Meridianul Parisului, deoarece indică cei doi poli ai Pământului, și trece prin Paris, orașul luminilor. Simbolul luminii în ezoterism este X precum crucea care localizeaza Centrul Lumii.
– Pomul Vieții, care se află în Centrul grădinii Edenului, la intersecția a patru râuri ale Paradisului, care formează astfel o cruce, în care copacul este centrul, copacul al cărui lemn ar fi format crucea pe care a fost răstignit Hristos.
Fragmente extrase din Evanghelia apocrifă a Sfântului Toma
Această evanghelie nu este recunoscută de Biserică, la fel ca multe altele (o sută). Evanghelia Sfântului Toma pare să ofere referințe directe la un centru “motor” al lumii căreia Isus îi este imaginea luminoasă de pe Pământ:
Evanghelia după Toma:
Iată cuvintele tainice pe care le-a rostit Iisus cel Viu şi pe care le-a scris Didymos Iehuda Toma:
- Ucenicii l-au întrebat pe Iisus:
spune-ne cu ce seamănă împărăţia cerurilor?
El le-a răspuns:
Seamănă cu un bob de muştar,
cea mai mică dintre toate seminţele,
dar când cade pe pământ lucrat,
ea face o tulpină mare
şi devine un adăpost pentru păsările cerului.
- Iisus a spus:
Dacă veţi fi întrebaţi:
De unde sunteţi?
Spuneţi-le:
Venim din lumină,
acolo unde lumina s-a făcut
din ea însăşi
şi s-a făcut văzută în chipul lor.
Dacă vă întreabă:
Voi sunteţi aceia?
Răspundeţi:
Noi suntem fiii săi
şi suntem dintre cei aleşi de Tatăl cel Viu.
Dacă vă întreabă:
Care-i semnul Tatălui dinlăuntrul vostru?
Spuneţi-le:
Este în acelaşi timp o mişcare şi un repaos.
- Iisus a spus:
Doi se vor odihni pe un pat:
unul va muri, altul va trăi.
Salomeea a întrebat:
Cine eşti, omule?
Că zămislit din Unul,
ai stat pe laviţa mea
şi ai mâncat la masa mea?
Iisus i-a spus ei:
Eu sunt Cel purces
din Cel Egal cu Sine.
Mi s-a dat ceea ce vine de la Tatăl meu.
Salomeea a spus:
Eu sunt ucenica ta.
Iisus a grăit către ea:
De aceea eu zic:
Când ucenicul este unificat,
el se umple de lumină.
dar când este divizat,
el se umple de întuneric.
- Iisus a spus:
Eu sunt lumina de deasupra tuturor.
Eu sunt Întregul.
Întregul a ieşit din Mine.
Întregul a ajuns până la Mine.
Tăiaţi lemne: Eu sunt acolo.
Ridicaţi o piatră
şi Mă veţi găsi acolo.
Mistere mari și mici
Căutarea Centrului lumii rămâne un mister, deoarece implică dezvoltarea interioară personală. Probabil că multe dintre ceremoniile de inițiere se derulează în jurul simbolismului Centrului Lumii, deoarece acesta este de fapt o renaștere în sensul alchimic al termenului.
De altfel, în alchimie, etapele esențiale ale Marii Opere (obținerea pietrei filozofale, capabilă să transmute metalele de bază în metale prețioase – argint și aur -, leac infailibil al tuturor bolilor – panaceu universal – , asigurarea nemuririi – prelungirea vieții umane dincolo de limitele sale naturale) sunt opera în alb (sub semnul Lunii) și opera în roșu (sub semnul Soarelui). Ele corespund, conform ermetismului occidental, micilor și marilor mistere.
Acestea ar fi de fapt:
– atingerea centrului lumii și a stării edenice;
– ieșirea din lumea terestră, de-a lungul axei lumii, și atingerea stărilor supraumane.
Desigur, toate acestea sunt doar speculații, dar punctele enumerate ar trebui să permită o idee despre ceea ce este probabil simbolul Centrului Lumii: simbolul primordial, spre care converg toate celelalte simboluri; ceea ce ar fi normal, dacă se ia în considerare faptul că acesta este un simbol al stării divine.
© CCC
Poezia, in functia ei originara, de factor al culturii timpurii, se naste in joc si ca joc. Este un joc sacru, dar, in sacralitatea lui, acest joc ramane totusi fara incetare la hotarul veseliei, al glumei si al divertismentului. Despre o satisfacere constienta a nevoii de frumusete nu este inca, multa vreme, vorba. Aceasta nevoie zace inchisa necunoscuta, in trairea actului sacru, care devine cuvant in forma poetica si este resimtit ca opera miraculoasa, ca betie, ca extaz.
Nu exista decat o maniera de a ajunge la intelepciune; o singura credinta, o singura intelegere conduce acolo: certitudinea ca Dumnezeu este in noi. Scolile, bisericile si intreaga cultura, inclusiv stiintele, nu fac decat sa denatureze acest adevar, in mod constant tradat si invatat stramb.