Citate cu tagul "femei celebre"

Metrese, favorite, curtezane… Din dragoste sau din calcul, s-au strecurat în viața unora dintre cei mai mari. Cum au obținut aceste femei putere? Ce influență au avut asupra cursului istoriei?

Cleopatra, Cezar și Marc Antoniu

Fiica unui rege mediocru al Egiptului, obsedat de flaut, Cleopatra (născută în 69 î.e.n. și exilată în deșert de fratele ei) s-a instalat la putere seducându-l pe generalul roman Iulius Cezar care venise să-l prindă din urmă pe rivalul său Pompei până în Alexandria. Cleopatra i-a dăruit un fiu și i-a arătat funcționarea eficientă a administrației egiptene. Inspirat, Cezar se visa monarhul absolut al Romei. Ceea ce va duce la asasinarea lui…

Câțiva ani mai târziu, Cleopatra s-a apropiat de Marc Antoniu, un general roman devenit stăpân al estului Mediteranei. La Roma, era considerat un trădător care – sub influența Cleopatrei – se desfăta fără griji în banchete văzându-se stăpân al lumii. Octavian, rivalul său, a reușit să adune o armată și l-a învins.

Un zvon anunță sinuciderea reginei: Marc-Antoniu se sinucide la aflarea veștii. În realitate, Cleopatra era încă în viață, ținută captivă de Octavian. Câteva zile mai târziu, se lasă mușcată de bună voie de un șarpe și moare la 40 de ani… Octavian, acum singurul stăpân la Roma, este numit Augustus. S-a născut Imperiul Roman.

Marilyn Monroe și John F. Kennedy

Pe 19 mai 1962, legendara actriță și-a făcut ultima apariție publică. Pe scena de la Madison Square Garden din New York, îi șoptea acel de neuitat “Happy birthday, Mr President!” (La mulți ani, domnule președinte!) lui John F. Kennedy.

La vremea respectivă, președintele își multiplica cuceririle, ceea ce nu îi scăpa din vedere soției sale, Jackie Kennedy, care era îngrijorată de influența tot mai mare a sex-simbolului. Potrivit unei biografii recente, Marilyn ar fi sunat-o la telefon pe Jackie pentru a-i spune că John va divorța în curând… și că ea era cea care urma să devină – la 36 de ani – Prima Doamnă! „Foarte bine”, a răspuns soția cu dispreț. Câteva săptămâni mai târziu, Marilyn Monroe era găsită moartă. Sinucidere? Supradoză de medicamente? Asasinat politic (scenariul cel mai puțin probabil)? Misterul persistă…

Contesa de Castiglione și Napoleon al III-lea

Planul era ingenios. O nobilă florentină, care visa la politică, Virginia Oldoïni (1837-1899) – Contesa de Castiglione – era amanta regelui Sardiniei și Piemontului, Victor-Emmanuel I. Ambițios, suveranul visa să unifice o Italie formată din mici state disparate în cadrul regatului său.

În secret, prim-ministrul său, Camillo Cavour, o trimite pe contesă la Paris. Misiunea încredințată tinerei: să-l seducă pe împăratul Napoleon al III-lea și să obțină pentru regele său sprijinul Franței pentru marele proiect de unificare a Italiei.

Pe 27 iunie 1856, contesa a apărut la o recepție dată de Napoleon al III-lea în parcul Saint-Cloud. Împărăteasa Eugénie, soția lui Napoleon, s-a retras în cele din urmă. Seara târziu, contesa de Castiglione a dispărut pe alei împreună cu împăratul. Au urmat doi ani de relații tumultoase, în timp ce Franța i-a oferit sprijinul lui Victor-Emmanuel. În 1860, regele a reușit să unifice nordul peninsulei. În semn de recunoștință, i-a cedat Savoia și Nisa, Franței lui Napoleon al III-lea.

Anne Boleyn și Henric al VIII-lea

Nu este un lucru obișnuit să fii la originea unei noi religii. Anne Boleyn (cca. 1500-1536) era o frumusețe zveltă, cu un ten închis și păr lung și negru pe care îl purta fără coc. Și-a făcut debutul la curtea regelui Henric al VIII-lea al Angliei în 1522 și s-a remarcat rapid ca un simbol al modei.

Suveranul s-a îndrăgostit nebunește de Anne. Îi făcea avansuri, dar ea îl refuza. Henric i-a propus căsătoria, iar ea a acceptat în final. Problema: regele era deja căsătorit cu Catherine de Aragon. Numai papa putea anula uniunea deja încheiată, dar Clement al VII-lea refuza.

Henric și Anne s-au căsătorit fără acordul papei. Clerul englez refuza acum să se supună papei: aceasta a fost nașterea Bisericii Anglicane. Din păcate, Anne Boleyn nu reușea să-i dăruiască un moștenitor regelui care a început să curteze alte femei. Un complot a fost pus la cale de adversarii lui Anne (din care, probabil, făcea parte acum și suveranul). Acuzată de adulter și trădare, Anne a fost judecată și decapitată.

Madame de Pompadour și Ludovic al XV-lea

Fiica unui scutier, Jeanne-Antoinette Poisson (1721-1764) a reușit, prin inteligența și frumusețea ei, să intre în saloanele pariziene ale secolului al XVIII-lea. În timpul nunții fiului său, regele Ludovic al XV-lea a vorbit îndelung cu această femeie mascată. A instalat-o la Versailles și i-a oferit titlul și castelul Pompadour.

Suferind de probleme ginecologice începând din 1750, a înființat un sistem de recrutare de tinere în parcul de la Versailles, menit să îl mulțumească pe rege.

Madame de Pompadour știa să-și folosească influența: l-a împăcat pe rege cu Voltaire, făcând să avanseze ideile Iluminismului în Franța… A acordat sprijin consilierilor care voiau mai degrabă să alieze Franța cu Austria decât cu Prusia. Această inversare a alianței va avea două consecințe majore: înfrângerea din timpul Războiului de Șapte Ani (Franța a pierdut Quebec, regiunea Marilor Lacuri și Mississippi din America) și sosirea, un deceniu mai târziu, a Mariei-Antoaneta (fiica împărătesei Maria Terezia a Austriei și sora împăratului Iosif al II-lea), soția lui Ludovic al XVI-lea, la curtea de la Versailles.

Maria Walewska și Napoleon

Provenită din marea nobilime poloneză, Maria (1786-1817) a asistat în copilărie la dispariția țării sale, sfârtecată de puternicii ei vecini, Prusia și Rusia. Tânăra a fost căsătorită de familia ei cu contele Walewski, care era cu aproape cincizeci de ani mai în vârstă decât ea.

În timpul unui bal organizat la Varșovia în 1806, Napoleon a fost captivat de Maria. A doua zi, a primit vizita lui Duroc, mâna dreaptă a Împăratului, care purta un buchet de flori și o scrisoare înflăcărată. Cu acordul soțului ei, s-a dus la Napoleon și a devenit amanta lui. Amanții erau foarte atașați unul de celălalt. Nobilii polonezi sperau că tânăra va reuși să-l atragă pe Napoleon pentru susținerea cauzei țării lor. Câteva luni mai târziu, împăratul a creat Ducatul Varșoviei… Dar acest stat polonez nu va supraviețui epocii napoleoniene. Maria, care locuia la Paris, a murit la vârsta de 31 de ani, după ce l-a născut pe fiul împăratului. Polonia nu va redeveni independentă până la data de 11 noiembrie 1918.

Doamna de Maintenon și Ludovic al XIV-lea

Françoise d’Aubigné (1635-1719), provenită dintr-o familie nobilă, a fost distrusă când părinții ei au murit. Adolescenta s-a căsătorit cu poetul burlesc (și foarte urât) Paul Scarron. Bărbatul deținea unul dintre cele mai populare saloane ale vremii sale, frecventat de Madame de Sévigné sau Madame de Montespan, favorita regelui Ludovic al XIV-lea.

La moartea lui Scarron, Françoise, cultivată și apreciată, a devenit guvernanta copiilor nelegitimi ai Regelui Soare. La 40 de ani, a devenit și amanta lui Ludovic al XIV-lea, căruia i-a plăcut caracterul ei înțelept și i-a oferit titlul și castelul Maintenon.

Devotamentul ei l-a îndepărtat pe rege de curtea de la Versailles. Unii credeau că ea ar fi pledat în favoarea revocării Edictului de la Nantes, provocând exilarea a 200.000 de protestanți în afara Franței. Regele a ajuns să se căsătorească în secret cu ea.

La Malinche și Hernándo Cortés

În Mexic, cei mai naționaliști încă mai folosesc cuvântul „malinchista” pentru a-i ironiza pe cei care preferă străinii țării lor. La originea termenului, La Malinche (sau Malintzin), se află o femeie amerindiană născută în jurul anului 1499. În vârstă de aproximativ douăzeci de ani, a fost vândută de mayași ca sclavă conchistadorilor spanioli, care tocmai debarcaseră pe coasta mexicană. În fruntea lor se afla ambițiosul Hernándo Cortés.

Sublimă, tânăra fată era, de asemenea, capabilă să vorbească mai multe dialecte amerindiene. Marina, supranumită La Malinche sau Malintzin, a devenit interpreta cuceritorilor și s-a atașat de Cortés, în timp ce se căsătorea cu una dintre rudele sale.

Conchistadorul ucidea, jefuia și alimenta rivalitățile dintre triburi. La Malinche îi traducea și îl învăța despre obiceiurile țării. În 1521, armata lui Cortés a distrus incredibilul oraș plutitor Tenochtitlan și a pus capăt Imperiului Aztec. America Centrală a devenit spaniolă, iar Mexico a devenit capitala aztecilor.

Agnes Sorel și Carol al VII-lea

Din „micul rege din Bourges”, Carol al VII-lea, a devenit câștigătorul Războiului de O Sută de Ani. Acest lucru i-l datorează în parte amantei sale, Agnès Sorel (cca. 1422-1450). În 1443, regele a descoperit această tânără domnișoară de onoare de o frumusețe diafană. Chiar dacă ea era cu douăzeci de ani mai tânără decât el, regele s-a îndrăgostit nebunește de ea.

Pentru prima dată, un monarh francez s-a afișat alături de favorita sa. Deși rolul ei politic a rămas limitat, ea a favorizat ascensiunea prietenului ei, omul de afaceri Jacques Coeur, care a devenit cel mai influent om din regat. Afacerile sale din Est l-au făcut extrem de bogat și a finanțat eforturile de război împotriva Angliei în beneficiul lui Carol al VII-lea. Agnès a murit înainte de vârsta de 30 de ani, lăsând trei copii regelui neconsolat.

Potemkin și Ecaterina a II-a a Rusiei

Frumos, viclean, curajos, energic, acest cavaler și soldat rus din secolul al XVIII-lea avea totul pentru a plăcea unei femei. În 1762, Grigori Potemkin (1739-1791) a luat parte la lovitura de stat care l-a detronat pe țarul Petru al III-lea și a promovat-o pe Ecaterina a II-a împărăteasă a întregii Rusii. Ecaterina nu îl va uita.

În anii 1770 (el avea treizeci de ani, iar ea era cu zece ani mai mare), au devenit amanți. S-ar putea chiar să se fi căsătorit în secret. Relația lor nu a durat, dar împărăteasa avea o mare considerație pentru Potemkin. L-a făcut principalul ei consilier, diplomat și general, în timp ce influența Rusiei în Europa a continuat să crească. Pe lângă faptul că a câștigat victorii asupra Imperiului Otoman, a fondat orașele Sevastopol, Simferopol sau Ekaterinoslav (azi Dniepopetrovsk).

© CCC

Cine a fost doamna de Pompadour?

Madame de Pompadour a fost cea mai faimoasă și cea mai influentă amantă a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. Era membră a curții regale franceze și cel mai intim consilier al regelui. Cu toate acestea, a avut începuturi mult mai umile.

Madame de Pompadour s-a născut cu numele Jeanne Antoinette Poisson, în 1721, din părinți „burghezi” din clasa de mijloc din Paris, Franța. Tatăl ei, un finanțator, a fost forțat să părăsească țara din cauza unor fraude financiare când Jeanne avea doar patru ani, iar bogatul colector de taxe Le Normant de Tournehem a devenit tutorele ei legal.

Mama lui Jeanne, Madeleine de la Motte, și noul ei tutore, Tournehem, au căutat cea mai bună educație pentru fetița care era drăguță, fermecătoare și precoce în inteligență încă de la o vârstă fragedă.

Jeanne, însă, se confrunta cu o sănătate precară încă din copilărie, ceva care avea să o chinuie toată viața. A fost trimisă acasă de la școală pentru a se recupera, iar mama ei a dus-o la o ghicitoare care a prevăzut că micuța Jeanne va crește pentru a „domni peste inima unui rege”.

Mama ei și Tournehem au luat în serios această predicție, iar Jeanne a devenit cunoscută drept „Reinette”, ceea ce înseamnă „mică regină”.

De atunci, Jeanne a primit o educație privată la domiciliu pentru a fi cultivată în arte, dans, pictură, literatură și poezie, așa cum s-ar fi potrivit unei însoțitoare a unui rege al Franței. În aceste domenii, Jeanne excela.

S-a căsătorit cu nepotul lui Tournehem și i-a promis noului ei soț că nu-l va părăsi niciodată – doar pentru Rege, când, spera ea, va veni în sfârșit să o cheme.

La începutul vieții ei, Jeanne a participat la multe „Saloane” – întâlniri găzduite de membri proeminenți ai elitei culturale din Paris, unde discutau despre artă, literatură, filozofie și cultură. Mișcându-se în aceste cercuri, și-a făcut mulți prieteni celebri și importanți, care mai târziu s-au dovedit esențiali pentru succesele ei în viață.

O lectură a cărții lui Voltaire, Orfanul Chinei (L’Orphelin de la Chine), o tragedie despre Ginghis Han și fiii săi, publicată în 1755, în salonul lui Madame Geoffrin, de Anicet Charles Gabriel Lemonnier

De ce este faimoasă doamna de Pompadour?

S-ar părea că acționarea în funcție de o predicție atât de puternică a unei ghicitoare putea fi doar un joc al hazardului.

Cu toate acestea, doamna de Pompadour este faimoasă pentru că într-adevăr a reușit să devină amanta regelui Ludovic al XV-lea care a domnit peste Franța din 1715 până în 1774.

Ludovic al XV-lea a avut multe amante – tinere frumoase care au fost însoțitoare ale regelui și i-au oferit prietenie, divertisment, petreceri și dragoste. La un moment dat exista o „amantă oficială” șefă – maîtresse-en-titre – și puteau fi mai multe amante mai puțin importante sau mai puțin proeminente în același timp.

Unele amante s-au angajat puțin și în politică și arte, ceea ce a fost posibil deoarece rolul unei amante a fost recunoscut ca o funcție oficială la curtea franceză.

Cu toate acestea, doamna de Pompadour s-a separat de toate celelalte amante ale lui Ludovic al XV-lea, creând o legătură atât de puternică cu regele, încât a devenit mai mult decât o amantă. Ea a devenit cel mai proeminent consilier și prieten al lui Ludovic al XV-lea, depășind-o chiar și pe soția acestuia, regina Maria Leszczynska.

Madame de Pompadour a folosit această poziție, precum și buna ei educație, pentru a-și exercita influența puternică în sfera artistică, ajutând la dezvoltarea stilurilor și tendințelor distincte în pictură, arhitectură, arte decorative și chiar în modă.

Cum l-a cunoscut doamna de Pompadour pe regele Ludovic al XV-lea?

În ciuda faptului că era căsătorită, Madame de Pompadour, sau Jeanne, așa cum era cunoscută atunci, l-a urmărit în mod activ pe regele Ludovic al XV-lea. Datorită persistenței și credinței ei în predicția ghicitoarei, Jeanne și regele s-au cunoscut pentru prima dată.

După căsătorie, Jeanne și soțul ei s-au mutat pe o moșie la Étiolles, care se afla lângă terenul de vânătoare regal.

Când a participat la petrecerea regală de vânătoare din 1744, și-a condus trăsura chiar în fața regelui pentru a-i atrage atenția. Se spune că într-o zi a apărut într-o trăsură roz, purtând o rochie albastră, iar a doua zi, într-o trăsură albastră, purtând o rochie roz!

Lui Ludovic al XV-lea i se povestise deja despre Jeanne datorită proeminenței sale în saloanele pariziene – și, de asemenea, datorită farmecului și frumuseții ei. Dar după această întâlnire, Ludovic i-a trimis un cadou, iar profeția ghicitoarei a fost pusă în mișcare.

O împrejurare convenabilă s-a ivit pentru Jeanne, în decembrie 1744, când actuala amantă a regelui, doamna de Chateauroux, a murit, lăsând poziția vacantă.

Era de așteptat ca regele să caute o nouă amantă, iar în februarie 1745 a invitat-o pe Jeanne la un bal mascat la Versailles. La acest bal, regele și-a declarat public interesul pentru Jeanne.

Balul mascat dat de rege de Charles Nicolas Cochin I, la Palatul Versailles, în Sala Oglinzilor, cunoscut sub numele de „Balul de tisă” din 1745, în care Jeanne Poisson a fost prezentată pentru prima dată regelui Ludovic al XV-lea. A fost numit „Balul de tisă” după ținuta regelui care, împreună cu alți șapte curteni, a fost îmbrăcat în verde-închis ca frunzele de tisă.

Viața ca amantă regală

În vara anului 1745, profeția făcută lui Jeanne s-a adeverit și a devenit amanta oficială – „maîtresse-en-titre” – a regelui Ludovic al XV-lea.

Dar, Jeanne a trebuit să facă câteva schimbări importante pentru a face acest lucru. A trebuit să se despartă de soțul ei și, pentru ca să fie instalată în apartamentele din Palatul Versailles, regele i-a cumpărat un nou titlu nobiliar oficial: marchiza de Pompadour, fiind denumită cel mai frecvent doamna de Pompadour.

Doamna de Pompadour s-a asigurat că va stabili o bună relație de prietenie cu soția lui Ludovic al XV-lea, regina Maria Leszczynska. Astăzi, este aproape de neconceput ca o amantă și o soție să fie prietene, dar pe atunci era un protocol al curții regale.

Madame de Pompadour a cunoscut foarte repede succesul. Era cunoscută în mod informal și sub numele de Marchiza Favorită a Curții. Educația ei formală, farmecul și inteligența i-au permis să-l distreze și să-l provoace pe Rege într-o asemenea măsură încât, pe lângă faptul că era amantă și prezentă acolo pentru plăcerea Regelui, ea a îndeplinit un rol nu prea diferit de cel al unui prim-ministru.

Cei doi au petrecut multe, multe ore împreună, iar doamna de Pompadour a devenit cea mai mare prietenă și confidentă a lui Ludovic al XV-lea. Avea încredere în ea, iar ea îl amuza, călătorind împreună la moșiile regale.

Cu toate acestea, până în 1750, sănătatea doamnei de Pompadour a ajuns atât de mult în declin încât nu a mai putut continua relațiile de dragoste cu regele. Totuși, a preluat funcția de „prietenă a regelui”, iar Ludovic al XV-lea i-a rămas devotat și i-a prețuit prietenia și loialitatea.

Importanța sa a făcut ca poziția ei să crească în rang de-a lungul anilor. A devenit ducesă în 1752, iar în 1756 a primit cel mai nobil rang pentru o doamnă la curte – doamnă de onoare a reginei.

Relația dintre rege și doamna de Pompadour a continuat aproape la fel până la moartea ei prematură în 1764, la vârsta de doar 42 de ani, cauzată de sănătatea ei precară.

Cum a influențat doamna de Pompadour artele?

Artele au fost pasiunea comună a lui Ludovic al XV-lea și a doamnei de Pompadour și cel mai mare și mai reușit efort al lor împreună. Și-a folosit poziția și rolul central în cultura pariziană pentru a susține artele franceze, de la pictură la arhitectură, artele decorative, literatură și chiar modă.

Datorită educației sale extinse, doamna de Pompadour a preluat rapid un rol informal, similar unui „ministru al culturii”. Sub patronajul său, artele au înflorit și aceasta este poate cea mai mare realizare a sa ca amantă regală.

Care a fost influența doamnei de Pompadour asupra picturii?

Pictura, și în special portretul, a fost, fără îndoială, cel mai important mediu artistic pentru monarhie în secolul al XVIII-lea.

Picturi ale unor artiști celebri aveau să fie expuse înaltei societăți pariziene la Salonul prestigioasei Academii Regale. Acestea aveau să fie promovate de presa înfloritoare și de criticii de artă în plină dezvoltare și astfel, era posibil ca imaginile monarhiei să ajungă departe în acest fel.

Madame de Pompadour a fost unul dintre cei mai mari patroni ai portretului. Patronajul său a făcut-o responsabilă pentru asigurarea faimei și bunăstării celor mai faimoși pictori ai stilului Rococo din secolul al XVIII-lea.

Doamna de Pompadour a comandat personal portrete lui Francois Boucher (francez, 1703-1770), Carle van Loo (francez, 1705-1765), Jean-Marc Nattier (francez, 1785-1766) și Francois-Hubert Drouais (francez, 1727-1775).

Stânga: Portretul doamnei de Pompadour de Francois Boucher, 1756. Dreapta: Portretul doamnei de Pompadour brodând la gherghef de Francois-Hubert Drouais, 1763-1764.

Aceste portrete ale doamnei Pompadour sunt printre cele mai faimoase lucrări ale acestor artiști, iar picturile și artiștii au rămas de atunci simbolul stilului delicat și feminin pe care îl susțineau.

Doamna Pompadour nu a fost doar subiect, ci o colaboratoare activă în portretele și picturile pe care le-a comandat, implicându-se în compoziția și reprezentarea picturilor. Acest lucru a diferențiat-o de majoritatea patronilor vremii.

În toate portretele sale, Madame de Pompadour este reprezentată ca o erudită, frumoasă și la modă patroană a artelor, fie angajată în scris, broderie sau activități cultivate potrivite unui membru al societății de elită.

Caracteristicile picturilor și portretelor influențate de Madame de Pompadour au contribuit la stilul general al picturii Rococo franceze. Pictorii stilului Rococo preferau culorile deschise, pastelate, subiectele fanteziste derivate din cultura clasică și din mitologie, utilizarea florilor, compozițiile vălurite și delicatețea generală.

Stânga: Baia lui Venus de Francois Boucher, 1751. Dreapta: Îndrăgostiții (Die Liebenden) de Jean-Marc Nattier, 1744

În timp ce artiștii care au fost asociați cu Madame de Pompadour au devenit foarte populari, stilul picturii Rococo pe care ea l-a patronat a fost, de asemenea, puternic și criticat public de cronicarii de seamă ai vremii. Aceștia afirmau că stilul era prea „feminin” și nu putea fi luat în serios, deoarece îi lipsea demnitatea și importanța istorică.

Cu toate acestea, privind retrospectiv, aceste remarci nu au făcut nimic pentru a împiedica moștenirea creată de artiștii și pictura Rococo, acest stil devenind renumit de atunci.

Cum a influențat doamna de Pompadour artele decorative?

Madame de Pompadour a fost amantă regală și favorită a curții într-o perioadă de excelență a artelor decorative franceze. Ca favorită la curte, ea se bucura de un statut de celebritate, iar alegerile sale personale aveau o mare influență în Franța, în societate și, în special, asupra regelui Ludovic al XV-lea.

Marchiza s-a implicat activ în mobilarea și reamenajarea apartamentelor sale – la Versailles și la alte reședințe regale – în stilul vesel, elegant, al stilului Rococo francez, care era cunoscut și sub numele iubitului ei ca stilul Ludovic al XV-lea.

Cu toate acestea, cea mai semnificativă contribuție a doamnei de Pompadour în artele decorative a fost implicarea ei în înființarea Fabricii de Porțelan din Sèvres. Sub patronajul său regal, manufactura din Sèvres a fost de atunci unul dintre cele mai cunoscute nume din artele decorative și porțelanul fin de Sèvres a devenit cunoscut la nivel internațional.

Vase potpuriu (pot-pourri) în formă de corăbii de la Fabrica de Porțelan din Sèvres, 1761.

Povestea a început în 1738, când Fabrica din Vincennes a fost creată cu sprijinul doamnei de Pompadour și al lui Ludovic al XV-lea pentru a rivaliza cu fabricile de porțelan de succes din Meissen și Chantilly.

În 1756, cu sprijinul iubitului ei regal, doamna de Pompadour a cumpărat și a mutat manufactura într-un sediu din Sèvres, care se afla în apropierea castelului ei din Bellevue, chiar în afara Parisului, pentru a putea avea un rol mai activ în supravegherea producției.

Datorită relocării, Manfactura din Vincennes a luat numele, acum faimos, de Manufacture Nationale de Sèvres, cunoscută astăzi pe scară largă ca Fabrica de Porțelan din Sèvres.

Prin urmare, datorită implicării și patronajului său, manufactura din Sèvres a primit un mandat regal și a înflorit de atunci, oferind multe locuri de muncă și promovând mândria națională în regiune. În plus, artiștii din Sèvres au dezvoltat o nouă culoare roz (prăfuit sau pudrat) pentru a fi folosită pe produsele lor și au numit-o Roz Pompadour (Rose Pompadour) în onoarea patroanei lor regale.

Vaze cu cap de elefant inspirate din Chinoiserie de Sèvres care arată în detaliu fondul roz prăfuit „Rose Pompadour”, 1756-1762.

Care a fost influența doamnei de Pompadour asupra arhitecturii?

În arhitectură, Madame de Pompadour a contribuit la importanța Franței ca centru cultural al artei din Europa.

Madame de Pompadour i-a oferit fratelui ei, Abel Poisson, titlul de marchiz de Marigny. Ea i-a dat, de asemenea, funcția de „Director General al Clădirilor”, care era un rol oficial guvernamental, noul marchiz lucrând alături de doamna de Pompadour și de regele Ludovic al XV-lea însuși pentru a planifica și construi multe monumente și clădiri importante franceze.

Sub această direcție, au fost construite celebra Școală Militară (École Militaire) și Place Louis XV – care se numește acum Place de la Concorde din centrul Parisului.

Clădirea Școlii Militare din Paris, Franța, cca. 1750. De remarcat coloanele neoclasice, precum și acoperișul curbat delicat și detaliile sculptate din jurul porticului.

Ei au construit, de asemenea, reședința preferată a doamnei de Pompadour, Chateau de Bellevue, unde a fost mutată Fabrica din Sèvres, precum și o nouă aripă uriașă pentru Chateau de Fontainebleau, cea mai mare parte a castelului Chateau de Compiegne și multe pavilioane și case de vacanță.

Doamna de Pompadour și fratele ei au fost, de asemenea, responsabili pentru construirea Micului Trianon la Versailles care mai târziu avea să devină reședința preferată a reginei Maria-Antoaneta.

Perioada în care au fost construite aceste clădiri a fost dominată de stilul Rococo, care nu s-a extins pe deplin în arhitectură și care a avut o influență mai mare asupra artelor decorative, picturii și sculpturii. Cu toate acestea, clădirile care au fost influențate de Madame de Pompadour, toate au caracteristicile clasice proiectate în mod similar.

Acest lucru a adus în prim plan mișcarea de la mijlocul secolului al XVIII-lea către stilul Neoclasic, care mai târziu va domina arhitectura într-un mod în care stilul Rococo nu a făcut-o niciodată.

Astfel, acest stil prezenta coloane, design simetric și o vastitate generală, dar conținea și ornamente elegante cu detalii grațioase, pur și simplu fermecătoare.

Micul Trianon de la Versailles care prezintă detalii neoclasice grațioase

Cum a influențat doamna de Pompadour literatura?

Una dintre cele mai mari pasiuni ale doamnei de Pompadour de-a lungul vieții, inspirată din perioada timpurie petrecută în saloanele pariziene, a fost literatura. Ludovic al XV-lea nu împărtășea entuziasmul ei nesfârșit pentru acest subiect, dar doamna de Pompadour a avut totuși o influență excepțională prin patronajul său asupra literaturii în perioada ei de glorie.

În perioada în care Madame de Pompadour era o figură proeminentă în saloanele pariziene, înainte de a deveni amantă regală, se împrietenise cu scriitori francezi celebri precum Denis Diderot și Voltaire. Când a câștigat influența regală, a jucat un rol esențial în unele dintre cele mai mari realizări ale lor.

Doamna de Pompadour l-a convins pe regele Ludovic al XV-lea să-l numească pe Voltaire istoriograf regal în 1745 și i s-a oferit cazare la Palatul Versailles. Acolo, Voltaire a scris o carte despre domnia lui Ludovic al XIV-lea, precum și multe alte lucrări celebre.

Când doamna de Pompadour a murit în 1764, Voltaire a scris: „Sunt foarte trist de moartea doamnei de Pompadour. I-am fost îndatorat și o deplâng cu recunoștință.”

Madame de Pompadour l-a sponsorizat și l-a protejat și pe Denis Diderot, care este renumit pentru editarea și compilarea mult contestatei „Enciclopedii”.

Enciclopedia a fost publicată între 1751-1766 și s-a dorit a fi o enciclopedie generală care să reprezinte mișcarea filozofică a Iluminismului. Scopul ei era să schimbe modul în care oamenii gândesc și să le ofere o modalitate de a se informa și de a cunoaște lumea.

A fost o publicație marcantă și unică a vremii, orientată spre viitor, pentru că nu a fost concepută pentru a fi accesibilă doar elitei, ci oricărei persoane alfabetizate. A fost, de asemenea, ilustrată, încurajând astfel o mai mare participare.

Stânga: pagină din Enciclopedie care prezintă un atelier de tâmplărie și uneltele specifice. Imaginile au fost numerotate și explicate în text pe pagina opusă. Dreapta: Ilustrație din Enciclopedie care prezintă procesul de producție dintr-un atelier de sticlărie. În mod similar, ilustrația este numerotată și este explicată în text pe pagina opusă.

Cu toate acestea, Enciclopedia contesta autoritatea religioasă pentru că genera îndoieli asupra Bibliei și, prin urmare, a fost puternic contestată și condamnată de Biserică și susținătorii ei.

Cu sprijinul financiar și public al doamnei de Pompadour, Enciclopedia a reușit să fie publicată. Mai târziu a jucat un rol cheie în stimularea intelectuală care a dus la Revoluția Franceză din 1792.

Astăzi, Enciclopedia oferă o perspectivă fascinantă asupra științelor, tehnologiilor, structurilor sociale, politicii și filozofiilor din secolul al XVIII-lea, influențând unele enciclopedii contemporane precum Wikipedia sau Enciclopedia Britannica, care sunt produsul eforturilor de colaborare ale multor scriitori.

Cum a fost influențată moda de Madame de Pompadour?

Era important ca doamna de Pompadour, o femeie tânără și frumoasă, care era văzută frecvent în compania regelui, să fie îmbrăcată minunat în toate ocaziile.

Cu toate acestea, pe lângă tendințele inspiratoare pentru rochii fine, florale, din mătase, satin și broderie, cu fuste ample, fluide și mâneci încrețite și bufante, cea mai mare moștenire a sa în domeniul modei este una care ne influențează și astăzi.

Madame de Pompadour era renumită pentru coafura „pompadour”,  care era o coafură cu părul pieptănat mult în sus, peste vârful capului, rezultând o buclă mare deasupra frunții.

O variație faimoasă a coafurii „pompadour” a evoluat în coafura modernă „quiff”, asociată iconic cu cultura vintage de la mijlocul secolului al XX-lea și cu cântărețul american de rock and roll Elvis Presley.

Stânga: Ilustrarea buclei coafurii „Pompadour” de Pearson Scott Foresman. Dreapta: Elvis Presley cu o variantă „quiff” a coafurii „pompadour”, 1954.

Care este moștenirea doamnei de Pompadour?

Moștenirea doamnei de Pompadour s-a extins în toate sferele artelor. Erudiția, farmecul și inteligența ei, combinate, au adus contribuții marcante culturii și artelor franceze.

Într-adevăr, datorită ei, a fost creat porțelanul de Sèvres, unul dintre cele mai importante dintre toate obiectele de colecție din perioada lui Ludovic al XV-lea. Salutăm conceptul de cunoaștere gratuită, așa cum a fost promovat de Enciclopedie. Și vizităm numeroasele mari repere franceze construite sub influența și direcția ei.

Madame de Pompadour este un exemplu excelent de femeie care nu numai că a supraviețuit, dar a și prosperat datorită intelectului și strălucirii sale, într-o societate din secolul al XVIII-lea dominată de bărbați.

Știați că?

Legenda spune că mai multe obiecte celebre au fost inspirate de corpul doamnei de Pompadour. Unul dintre acestea este diamantul cu tăietură Marquise care ar fi fost comandat de regele Ludovic al XV-lea, în forma buzelor ei!

Acest diamant are o formă eliptică alungită cu două capete ascuțite. Forma unică a acestei tăieturi de diamant este cea care o face atât de specială. Diamantele Marquise au tăieturi fanteziste și au, în general, aproximativ 58 de fațete.

Diamantele cu tăietură Marquise au apărut în secolul al XVIII-lea, când regele Ludovic al XV-lea al Franței a comandat unui bijutier să creeze o formă de diamant care să semene cu buzele iubitei sale Jean Antoinette Poisson, Marchiza de Pompadour.

Diamantele Marquise au evoluat ușor de-a lungul anilor, dar forma lor caracteristică de barcă a rămas. Deoarece forma diamantului seamănă cu o barcă, a fost numit uneori Navette, care înseamnă „Bărcuță” în franceză.

Diamant taille Marquise (Diamant cu tăietură Marquise) sau Diamant Marquise

Și se mai presupune că un celebru pahar de șampanie a fost modelat după forma sânului ei!

Cupa de șampanie Pompadour

Legenda spune că primul pahar de șampanie cu forma sa particulară (și foarte nepotrivită pentru degustare) a fost conceput după modelarea sânului marchizei de Pompadour. O altă versiune a poveștii spune că ar fi de fapt modelarea sânului Mariei-Antoaneta, regina Franței și soția regelui Ludovic al XVI-lea. Aceste legende pot avea originea și într-un cadou pe care Ludovic al XVI-lea l-a făcut reginei: un serviciu de porțelan pentru băut lapte, care includea boluri inspirate dintr-un model antic grecesc, în formă de sân.

Șampania se poate bea într-un pahar de tip flaut sau cupă. În general, în ziua de azi, se preferă paharul de șampanie de tip flaut, pentru că păstrează mai bine aroma și bulele de șampanie, profitându-se astfel la maximum de savorile acestui vin.  Cu toate acestea, se spune adesea: “Să ciocnim o cupă de șampanie!”

© CCC

Émilie du Châtelet, un nume înscris în istoria fizicii

Gabrielle-Émilie Le Tonnelier de Breteuil, marchiză du Châtelet, 17 dec. 1706 – 10 sept. 1749, născută în Paris, Franța, deși cunoscută mai ales ca iubita lui Voltaire, a fost o pasionată matematiciană, fiziciană și filosoafă cu contribuții științifice notabile.

Émilie du Châtelet, faimoasă pentru că a fost iubita lui Voltaire, a fost, de fapt, un om de știință talentat și o intelectuală prin meritele proprii. Depășind provocările care împiedicau femeile să devină oameni de știință la acea vreme, Émilie s-a autoeducat, a efectuat experimente în fizică și a finalizat o traducere și un comentariu la lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (Principiile matematice ale filozofiei naturale), adesea numită doar Principia sau Principia Mathematica, a lui Isaac Newton.

Gabrielle Émilie le Tonnelier de Breteuil (mai târziu Émilie du Châtelet), s-a născut pe 17 decembrie 1706 la Paris. Tatăl ei, Louis Nicolas le Tonnelier de Breteuil, era un oficial de rang înalt al curții lui Ludovic al XIV-lea. Familia de Breteuil făcea parte din societatea aristocratică franceză și, ca atare, se distra adeseori, iar oameni de știință și matematicieni distinși erau vizitatori frecvenți ai casei.

Educată acasă, tânăra Émilie a învățat să vorbească șase limbi până la vârsta de doisprezece ani și a luat lecții de scrimă și alte sporturi. Încă de mică era fascinată cel mai mult de știință și matematică, spre nemulțumirea mamei ei. Asemenea interese nu erau considerate potrivite pentru tinerele domnișoare, iar mama ei chiar a amenințat-o că o va trimite la o mănăstire. Din fericire, tatăl ei i-a intuit inteligența și i-a încurajat interesele, aranjand ca ea să discute despre astronomie cu oameni de știință de seamă pe care îi cunoștea.

Émilie avea și un fler pentru jocurile de noroc, aplicându-și talentul la matematică pentru a-și oferi un avantaj. Și-a folosit câștigurile pentru a cumpăra cărți și echipamente de laborator pentru investigațiile ei științifice.

Când a împlinit vârsta de 18 ani, a considerat că trebuie să se căsătorească și a acceptat propunerea marchizului Florent-Claude du Châtelet, un ofițer distins al armatei. Acesta a fost un aranjament convenabil pentru Émilie, deoarece Châtelet era adesea departe de casă, lăsându-o liberă să-și satisfacă interesele de a studia matematica și știința pe cont propriu.

De asemenea, era liberă să aibă o aventură cu scriitorul Voltaire, unul dintre puținii bărbați care i-au apreciat inteligența și i-au încurajat activitățile științifice. Émilie du Châtelet și Voltaire au renovat casa mare de pe domeniul Châtelet, aflată în mediul rural. Casa includea mai multe încăperi pentru echipamente științifice și spațiu pentru experimente, precum și o bibliotecă mare care deținea peste 20.000 de cărți, mai mult decât multe universități de la acea vreme.

Deși se simțea frustrată să fie exclusă din societatea științifică și din educație pentru faptul că era femeie, a putut să învețe matematica și știința de la mai mulți savanți renumiți, printre care Pierre-Louis Maupertuis și Samuel Konig, invitându-i la ea acasă.

În 1737, după câteva luni de cercetare în secret, Émilie s-a înscris la un concurs sponsorizat de Academia Franceză de Științe despre natura luminii, căldurii și focului, depunând lucrarea Disertație despre natura și propagarea focului. În această lucrare, Émilie a sugerat că diferitele culori ale luminii au putere de încălzire diferită și a anticipat existența a ceea ce acum este cunoscut sub numele de radiație în infraroșu. Deși premiul a fost câștigat de matematicianul german Leonhard Euler, lucrarea ei a fost publicată în 1744 pe cheltuiala Academiei și a fost primită pozitiv de comunitatea științifică.

De asemenea, Émilie a dezvoltat un interes puternic pentru opera lui Isaac Newton, care era oarecum controversată la acea vreme în Franța, unde filozofia carteziană era favorizată în fața ideilor lui Newton. Émilie și Voltaire au scris împreună o carte, Elemente ale filosofiei lui Newton, care explica astronomia și optica lui Newton într-o manieră clară pentru un larg public francez. Pe carte apărea doar numele lui Voltaire, dar el i-a recunoscut rolul important în scrierea acestei lucrări.

Émilie a lucrat și la un alt manuscris, Fundamentele fizicii, în care a luat în considerare baza filozofică a științei și a încercat să integreze opiniile conflictuale newtoniene, carteziene și leibniziene.

Una dintre cele mai importante contribuții ale sale în domeniul științei a fost elucidarea conceptelor de energie și conservare a energiei. În urma experimentelor realizate mai devreme de olandezul Willem’s Gravesande, Émilie a aruncat bile grele de plumb într-un pat de lut. Astfel, a arătat că bilele care loveau lutul cu o viteză de două ori mai mare au pătruns de patru ori mai adânc în lut; cele cu viteza de trei ori mai mare au ajuns la o adâncime de nouă ori mai mare. Acest lucru a sugerat că energia cinetică sau energia de mișcare a unui corp de masă m, aflat în mișcare cu viteza v, este proporțională cu mv² și nu cu mv, așa cum sugerase Newton.

În timp ce își desfășura activitatea științifică, Émilie du Châtelet și-a îndeplinit în continuare îndatoririle de mamă pentru cei trei copii ai săi și de gazdă pentru numeroșii ei vizitatori, așa că era mereu ocupată și avea puțin timp pentru somn.

La 42 de ani, Émilie du Châtelet a descoperit că era însărcinată. La acea vreme, o sarcină la o vârstă mai înaintată era extrem de periculoasă. Știind că probabil va muri, a început să lucreze febril câte 18 ore pe zi pentru a-și finaliza cel mai mare proiect, o traducere în limba franceză a lucrării Principia Mathematica a lui Newton, înainte de a muri.

Mai mult decât o simplă traducere, Principia Mathematica a lui Émilie du Châtelet a inclus propriile sale note, exemple, origini și clarificări ale scrierii adesea obscure a lui Newton, precum și exemple de experimente care au confirmat teoriile lui. Notația ei modernă și stilul clar i-au ajutat în curând pe oamenii de știință francezi să înțeleagă și să construiască teorii pe ideile lui Newton.

Cu un efort hotărât, ea și-a atins scopul de a termina manuscrisul chiar înainte de a muri în septembrie 1749. Lucrarea completă a fost publicată zece ani mai târziu, când revenirea cometei Halley a sucitat un interes reînnoit pentru mecanica newtoniană.

Cartea lui Émilie du Châtelet a fost timp de mulți ani singura traducere disponibilă în limba franceză a lucrării Principia Mathematica a lui Newton. Traducerea și comentariile ei perspicace au contribuit probabil la promovarea științei în Franța. Cu toate acestea, Émilie du Châtelet însăși a fost uitată în mare măsură de istorie (sau amintită în principal ca iubita lui Voltaire) și abia recent realizările ei științifice au fost aduse la lumină.

Émilie du Châtelet a fost aleasă membră a Academiei de Științe a Institutului din Bologna, singura la acea vreme care accepta femei. A fost înscrisă în registrul membrilor pe 1 aprilie 1746 şi era foarte mândră de această recunoaştere.

© CCC

Al doilea fiu al reginei Victoria, prințul Alfred, a izbucnit în lacrimi când fiica sa, Maria, s-a căsătorit cu moștenitorul tronului României la vârsta de șaptesprezece ani. Istoria avea să dovedească faptul că lacrimile lui Alfred, pentru fiica sa, erau întemeiate câtă vreme aceasta urma să trăiască înconjurată de tumultul de intrigi, bârfe și invidii care se aflau în spatele protocolului impunător al curții regale românești.

Pentru britanicii de acum un secol, România ar fi putut să se afle și pe Lună, într-atât le era de necunoscută. Țara era condusă, de numai treizeci de ani, de un membru al Casei de Hohenzollern, având o populație formată în mare parte din țărani analfabeți și superstițioși. Maria, o tânără înclinată spre romantism, era o mare frumusețe ce putea număra printre admiratorii săi pe tânărul Winston Churchill, dar ea considera că noua ei casă este doar mai puțin ciudată decât castelul contelui Dracula creat de Bram Stoker la câțiva ani după căsătorie.

Maria, noua regină-adolescentă a României – departe de casă – într-o țară pe care restul Europei o considera barbară și semi-orientală.

Unul dintre cele mai crude obiceiuri ale vieții regale britanice, din secolul al XIX-lea, era separarea familiilor implicate în căsătoriile regale. Acest lucru era valabil mai ales pentru prințesele care, aproape în mod obișnuit, porneau într-un exil aurit la curțile din Europa și creșteau copiii soților lor străini, departe de Anglia și de casă.

Prețul era plătit, de cele mai multe ori, prin dorul de casă, singurătate și izolare, și cum multe prințese se căsătoreau foarte tinere, părinții sufereau agoniile neliniștii și îndoielii de a nu fi luat decizia corectă.

Prințul Albert, de exemplu, era plin de îngrijorare și neliniște atunci când fiica sa cea mai mare, Vicky, s-a căsătorit cu un prinț prusac, în 1858, la vârsta de șaptesprezece ani. Treizeci și cinci de ani mai târziu, al doilea fiu al lui Albert, prințul Alfred, Duce de Edinburgh, izbucnea în lacrimi înainte ca prima sa fiică, Maria, de asemenea de șaptesprezece ani, să se căsătorească cu Ferdinand, moștenitorul tronului României.

Nici Albert, nici Alfred nu erau bărbați slabi, ușor de pus în dificultate într-o situație sentimentală. Dimpotrivă, amândoi erau bărbați puternici și practici, dar amândoi cunoșteau prea multe lucruri despre intrigile, bârfele, invidiile și cruzimea uneori morbidă care se aflau în spatele fațadei strălucitoare și a protocolului impunător al Curților Regale Europene. Ambii părinți, de fapt, aveau toate motivele să se teamă să-și trimită fiicele ca mirese într-un mediu atât de ostil.

Alfred avea chiar un motiv în plus de îngrijorare, deoarece România, acum un secol, părea echivalentă cu un teritoriu aflat pe Lună. Creată ca țară cu aproape treizeci de ani în urmă, era înapoiată, foarte puțin civilizată, populată de țărani ignoranți și superstițioși, împovărați de toată corupția, imoralitatea și barbarismul care stăteau la baza atmosferei sale semi-orientale.

Rușii, turcii și grecii au folosit cu toții România ca pe un câmp de luptă, timp de secole, lăsând-o practic instabilă și vulnerabilă în ciuda celor șaptesprezece ani de control ferm și de modernizarea energetică realizată de regele său Carol I. Carol, nepotul și moștenitorul său, Ferdinand, și restul membrilor familiei regale române erau, cel puțin, cunoscuți. La fel ca și familia regală britanică, erau originari din Germania și aparțineau Casei Regale Hohenzollern condusă de vărul Mariei, Kaiserul Wilhelm al II-lea.

Carol, fostul căpitan Karl Eitel, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, din sudul Germaniei, devenise rege fiind invitat în acest scop în 1866. El era acea figura formidabilă – un puritan milităros, dedicat eficienței, moralității și muncii aspre -, dar nici măcar el nu a schimbat în esență ambianța misterioasă și amenințătoare care se afla adânc înrădăciată în natura țării sale adoptive.

În 1897, la patru ani după ce Maria venise pentru prima oară în România, o viziune melodramatică despre regatul lui Carol a apărut în povestea clasică de groază a lui Bram Stoker, despre contele Dracula, care era plasată în Transilvania, în ținutul de origine românească, până atunci fixat dincolo de granițele Ungariei.  Succesul romanului lui Stoker a pecetluit renumele regiunii ca un loc al întâmplărilor ciudate, de coșmar, al credințelor stranii – din cauza vampirilor -, dar, în ceea ce o privea pe Maria, adevărata Românie nu era chiar atât de ciudată.

Lumea regală pe care o cunoștea și o lăsase în urmă, de când era aproape un copil, era complet diferită și nu făcuse nimic ca să o pregătească pentru realitățile vieții sale de după căsătorie.

Maria a fost unul dintre cei cinci copii, aduși pe lume de mama lor, ducesa Maria de Edinburgh, fiica țarului Rusiei, înzestrată cu un amestec curios de severitate și independență exuberantă.

Împreună cu fratele ei Alfred și cele trei surori, Victoria Melita, Alexandra și Beatrice, Maria a crescut pe baza unui cod strict de comportament: punctualitate neabătută, interdicția de a-și dezvălui emoțiile, interdicția de a refuza mâncarea așezată la masă, oricât de neplăcută ar fi fost, și fără prea multă familiaritate cu cei mai în vârstă. Ducesa, care era mai preocupată de realizările sociale decât de cele academice, insista, de asemenea, asupra faptului ca ei să devină adepți ai conversației în timpul mesei.

Acesta era un domeniu în care Maria strălucea în mod special. Era o povestitoare înnăscută și chiar când era destul de tânără, putea să rețină atenția unei mese pline de adulți, cu o poveste interesantă, bine spusă. Maria avea toate instinctele unei actrițe și își amuza fratele și surorile cu interpretări din basme, folosind ca elemente de recuzită orice îi era la îndemână, o față de masă sau o perdea pentru o rochie regală sau șervete pentru a imita zborul unor păsări mitice.

Oricât de strictă era în alte privințe, Ducesa de Edinburgh nu se împotrivea niciodată nevoii copiilor ei de a se exprima. Li s-a permis să se joace de-a pirații, de-a cowboy-ii și indienii, să urce în copaci, să se zgârie și să se murdărească, să alerge în soare și să se călească, chiar și să alunece în noroiul de pe dealul crescătoriei de păsări a reginei Victoria de la Palatul Buckingham. Toate aceste lucruri erau extraordinare într-o perioadă în care fetele, și mai ales prințesele, trebuiau să fie delicate, niște creaturi timide, prea gingașe, ca să fie expuse la durere.

Ducesa de Edinburgh și copiii

Copilăria Mariei, așa cum era inevitabil, a transformat-o într-un băiețoi și i-a insuflat o mare iubire a libertății personale la care nu a renunțat niciodată. De asemenea, i-a dat frâu liber imaginației sale romantice, i-a umplut mintea cu visuri cu prinți frumoși pe cai albi și cu finalurile care erau, desigur, întotdeauna fericite și pentru totdeauna.

Toate acestea și inocența sa totală în privința realităților căsătoriei i-au dat Mariei o concepție exaltată asupra bărbaților. Avea tendința să-i vadă ca pe niște cavaleri curtenitori și căuta mereu marele suflet-pereche și fiorul pasiunii.

Împrejurările vieții sale de prințesă de o mare frumusețe, dată de liniile fine ale trăsăturilor, au încurajat aceste vise idealiste. A început să se obișnuiască de timpuriu cu admirația, mai întâi din partea cunoștințelor și a prietenilor, apoi din partea tinerilor cu priviri apreciative pentru frumusețea părului său blond, a minunaților săi ochi albaștri și a figurii sale armonioase. Flirtând cu naturalețe, ajutată în mare parte de propria cochetărie, Mariei i-a fost ușor să alimenteze aceste pasiuni, să se îndrăgostească și să se dezîndrăgostească, fără ca inimile să fie prea frânte.

Era prea bună la suflet pentru a dori ca cineva să fie rănit din cauza ei, dar prea tânără și fără griji pentru a-și da seama că pe unii tineri mai sensibili îi rănea.

Tânărul Winston Churchill a fost cucerit de ea, la fel și vărul ei rus, de rangul al doilea, Marele Duce George Mihailovici. Churchill, el însuși un mare romantic, se mulțumea să o venereze, iar rusul George, deși i-a propus căsătoria, a fost dezamăgit, dar nu a fost devastat când a fost refuzat. A mai fost și englezul George, viitorul George al V-lea, care a fost într-adevăr supărat când, într-o scrisoare dictată de mama ei, Maria i-a spus că nu se poate căsători cu el.

George și Maria erau veri primari și s-au cunoscut încă din copilărie, bucurându-se de o relație deosebit de apropiată și iubitoare, ceea ce l-a făcut pe George să presupună că ar fi fost o consecință firească căsătoria lor, odată ce Maria, cu zece ani mai tânără, ar fi avut vârsta potrivită.

Mama Mariei, ca întotdeauna, avea alte idei. În primul rând, ea dezaproba căsătoria verilor primari, chiar dacă multe astfel de uniuni, inclusiv cea a Reginei Victoria și a Prințului Albert, s-au dovedit a fi atât de reușite și sănătoase. În al doilea rând, ducesa detesta Anglia și pe rudele regale ale soțului său, și nu avea intenția să forțeze pentru fiica ei o legătură care să o facă mama unei viitoare Regine Consoarte englezești.

În schimb, mama Mariei pusese ochii pe Ferdinand de România, o țară în care rudele sale prin alianță, pe care le detesta, aveau conexiuni regale, dar nici o influență.

Ferdinand însuși abia aștepta. La douăzeci și șapte de ani, era destul de frumos cu stilul său greoi, dar și timid, lipsit de imaginație și aflat complet sub autoritatea abilului său unchi, regele Carol.

Cu puțin timp înainte ca ducesa de la Edinburgh să înceapă să-l considere noul său ginere, Ferdinand a dat un exemplu care dovedea cât de ușor putea fi constrâns. Cu slabe argumente în apărarea sa, a renunțat la Elena Văcărescu, o româncă, atunci când Carol i-a interzis această partidă. Aparent, alegerea pentru Ferdinand fusese Elena sau tronul, dar el știa cine va câștiga. Deși o iubea cu adevărat pe Elena, era prea înspăimântat de Carol ca să-l înfrunte, alegând-o.

Încercarea de a realiza această uniune a fost în mare parte opera soției lui Carol, regina Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul literar de Carmen Sylva. Elisabeta a fost, fără îndoială, cel mai ciudat personaj pe care avea să-l întâlnească Maria în România sau oriunde altundeva.

Extrem de excentrică, cocheta cu spiritismul, levitația și vindecarea prin credință și credea că Elena Văcărescu era reîncarnarea singurului ei copil, o fiică care a murit, la vârsta de patru ani, în 1874. Elisabeta a purtat doliu pe tot parcursul vieții pentru copilul pe care l-a comemorat în poezii bombastice, în care acestuia îi era dat să rătăcească drapată în veșminte și voaluri albe, să cânte la vioară în mijlocul brazilor, aproape de palatul de la munte, la Sinaia.

Când Carol i-a distrus planurile pentru Ferdinand și Elena, Elisabeta a reacționat exagerat ca de obicei. A fugit din România, luând-o pe Elena cu ea și nu s-a mai întors timp de trei ani. Cu toate acestea, ciudățeniile sale bine-cunoscute i-au permis lui Carol să o asigure pe Reginei Victoria că Elena nu a fost decât o creație fantezistă a Elisabetei. Regina Victoria, care era îngrijorată de faptul că nepoata ei, Maria, se putea căsători cu un bărbat îndrăgostit de altcineva, l-a crezut.

Odată ce bunica ei își dăduse consimțământul, pentru Maria nu mai era cale de întors. Logodna sa cu Ferdinand a fost anunțată în iunie 1892, iar căsătoria a avut loc la Sigmaringen pe 10 ianuarie 1893. Starea de spirit a Mariei era una de neliniște, comună tuturor celor care sunt nevoiți să intre în necunoscut. Abia îl cunoștea pe Ferdinand, dar simțea deja o tristețe în legătură cu el, tristețe care deriva din poziția sa – pe care el ar fi numit-o “angajament” – ca moștenitor al unchiului său dominator.

România i-a fost descrisă Mariei de către aghiotantul lui Ferdinand ca o țară frumoasă și romantică, plină de sate pitorești și oameni care așteptau în masă să o iubească și să o admire ca pe viitoarea lor regină.

Cu toate acestea, Maria, bazându-se doar pe instinct, nu îl credea în totalitate, dar era prea naivă și inocentă, încât să identifice adevărata semnificație a îndoielilor ei și ale tatălui ei.

Nu a trecut mult timp până când îndoiala ei să devină certitudine. Maria a sosit împreună cu Ferdinand în București, capitala României, într-o stare de trac, care a fost calmată într-o oarecare măsură de primirea care i s-a făcut. Tarafuri de lăutari cântau, era salutată cu salve de tun, mulțimile o aclamau, erau aruncate buchete, flori și sărutări pentru frumoasa nepoată a reginei Angliei și a țarului Rusiei, care avea să aducă prestigiul tronului românesc, care până atunci îi lipsise în mod vizibil.

Totuși, odată ce festivitățile s-au terminat și Maria s-a retras cu Ferdinand în apartamentul lor din palatul regelui Carol, singura ei consolare a fost o cutie de suveniruri pe care o adusese de acasă.

Acestea erau comorile tipice ale copiilor și suvenirurile vieții pe care o lăsase atât de greu în urmă. Cutia conținea fotografii ale Castelului Rosenau din Ducatul Coburg al tatălui său, o tăietură din coada poneiului ei preferat, amintiri din Veneția și Malta, unde Maria flirtase cu vărul englez George la picnicuri fără griji și un ceas de cristal pe care George i-l dăruise. Acesta fusese inscripționat cu cuvintele “Darling Missy”, numele cu care o alinta familia pe Maria, la Crăciunul din 1891.

După cum Maria și-a dat repede seama, cutia și conținutul ei sentimental erau tot ce putea să numească al ei în România. Orice altceva a fost preluat de la Regele Carol. Apartamentul proaspeților-căsătoriți, urât decorat și mobilat simplist a fost ulterior creat de ea. Lipsa de companie și absența unei vieți sociale era ideea lui Carol despre viața de început de căsătorie. Obișnuit să-l controleze pe Ferdinand după propria-i voință, Carol a presupus că ar putea face același lucru cu Maria și i-a interzis activitatea ei preferată, echitația, a refuzat să o lase să iasă în București și o ținea departe de orice contact cu locuitorii săi.

Regele nu era totuși de fier. Fără să aibă propriii lui copii, pur și simplu nu înțelegea nevoile tinerilor. Cu toate acestea, chiar și atunci când acest lucru i-a fost subliniat, și el a făcut un efort pentru a oferi Mariei un divertisment, alegerile lui i-au dezvăluit încă o dată limitările. Rarele ei ieșiri în centrul Bucureștiului i se păreau a fi plictisitoare. Carol a organizat ceaiuri împreună cu soțiile oficialilor de la curte, un tur al fortărețelor orașului București și vizite la o mănăstire din apropiere – lucruri care cu greu ar fi încântat inima unei fete de șaptesprezece ani.

Numai cu timpul, prin nașterea copiilor ei și descoperirea reședinței de vară din Sinaia, în Alpii Transilvaniei, va învăța, puțin câte puțin, să iubească noua ei țară.

Deja, în primăvara anului 1893, Maria știa că era însărcinată. La început, s-a simțit indignată și mai prinsă în capcană decât oricând. Se simțea ofensată, cumva, descoperind că principalul său scop în România era acela de a oferi moștenitori tronului. Totuși, acest lucru nu era în nici un caz sfârșitul ei. După ce primul ei fiu, Carol, s-a născut pe 15 octombrie 1893, și-a dat seama că acesta era, la fel ca și ea, proprietate publică.

Regele Carol a preluat încă o dată controlul și, fără să consulte pe nici unul dintre noii părinți, a ales o doică pentru prințul -copil, guvernantă, slujitori, dădace și alte persoane însoțitoare. Mai tarziu, Carol i-a ales meditatorii și asistenții.

Pentru Maria, acești oameni aveau o semnificație dăunătoare, privindu-i ca spioni ai lui Carol în casa ei și nu avea nicio îndoială că ea era cea pe care urmau să o spioneze. În Europa, prințesele englezești aveau reputația că veneau cu idei progresiste sau – oroarea ororilor – cu influențe democratice în țările soților lor ceea ce le făcea neplăcute și de temut.

Ferdinand și Maria ca Principe și Principesă de Coroană, 1893

Mătușa Mariei, Vicky, a fost primul exemplu, iar Carol, făcându-și efectiv împărăția de unul singur, nu avea intenția să-și vadă opera perturbată de o nebunatică cu idei liberale. Carol însă nu avea motive să fie îngrijorat. Maria nu avea nimic din pregătirea intelectuală a lui Vicky, iar educația ei, în comparație cu cea a lui Vicky, era minimală.

[Regina Victoria a Regatului Unit – Alexandrina Victoria (n. 24 mai 1819, Londra – d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice. S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul continentului, ea câștingându-și astfel renumele de “bunica Europei”.

Dintre cei nouă copii fac parte:

Prințesa Regală Victoria (Victoria Adelaide Mary Louise, n. 21 noiembrie 1840 – d. 5 august 1901) a fost primul copil al Reginei Victoria și al soțului ei Prințul Albert. A primit titlul de Prințesă Regală în 1841. Prin căsătoria cu împăratul german Frederick III a devenit împărăteasă a Prusiei. După moartea soțului ei, era cunoscută ca Împărăteasa Frederic (în germană Kaiserin Friedrich).

În 1841, regina a numit-o Prințesă Regală, dându-i titlul pe care-l primea cea mai mare fiică a unui suveran britanic. Pentru familie ea a fost cunoscută sub numele de Vicky.

Educația Victoriei a fost îndeaproape supravegheată de părinții săi. Era precoce și inteligentă spre deosebire de fratele ei Albert Eduard (Prinț de Wales, mai târziu regele Eduard al VII-lea). Știa să scrie și să citească înainte de a împlini cinci ani, de la guvernanta ei Lady Lyttelton. Prințesa Regală a învățat franceza și germana de la diferite guvernante și științe, literatură, latină și istorie de la Sara Ann Hildyard. Tutorele prințului Albert a învățat-o politică și filosofie.

Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha,  Alfred Ernest Albert, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (n. 6 august 1844 – d. 30 iulie 1900) a fost al treilea duce de Saxa-Coburg și Gotha, domnind din 1893 până în 1900. Era și membru al familiei regale a Regatului Unit, fiind cel de al doilea fiu al reginei Victoria și al principelui Albert de Saxa-Coburg și Gotha.

La 23 ianuarie 1874, Ducele de Edinburgh s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, a doua fiică (însă singura care a supraviețuit copilăriei) a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a soției sale Maria de Hesse la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg.

Alfred și Maria Alexandrovna au avut cinci copii: Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha, Maria, regină a României, Victoria, Mare Ducesă a Rusiei, Alexandra, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg, Prințesa Beatrice, Ducesă de Galliera]

Ducele și Ducesa de York cu regina Maria la botezul nepotului ei, Peter, în 1923. Soțul Mariei, regele Ferdinand, stă în spatele ei, iar celălalt cuplu sunt regele Iugoslaviei și regina Grecei. Ferdinand a venit pe tronul României cu un an înainte.

De copil, Maria avea toate instinctele unei actrițe și a înflorit în România unde alegea, pentru ținutele de zi, minunate costume țărănești brodate.

Maria, inutil de spus, a devenit extrem de nefericită. Ferdinand nu i-a acordat nici un sprijin și singurele lor interese comune, fotografia și florile nu erau de ajuns pentru a crea o relație puternică între ei.

Chiar și copiii ei – și Maria avea șase în total – erau compensații insuficiente pentru un spirit care voia mai degrabă să fie liber, decât un simplu apendice la putere al regelui Carol. Chiar și așa, au trecut câțiva ani până când Maria, incapabilă să-și stăpânească dragostea de libertate, a început să scape de sub controlul regelui.

Carol îi interzisese să practice echitația. Maria îi uimise atât pe el, cât și pe cei de la Curte, mergând călare, sfidând toate conceptele și formalismele precedente cu privire la părerea despre o femeie care se plimbă călare.

Carol i-a limitat călătoriile în afara României. Maria a ripostat printr-o vizită permisă, în Rusia, în 1896, pe care a transformat-o într-un triumf unde ea și sora ei, Victoria Melita, au fost frumoasele balului, înrobind orice tânăr cu fizic agreabil, în ciuda faptului că ambele erau soții și mame în acel moment.

Maria cu părul auriu și Victoria Melita cu părul negru intens au format o pereche încântătoare, iar toată admirația pe care au primit-o se îndreptase spre figurile lor. Cu toate acestea, surorile, mereu aproape una de cealaltă, aveau ceva mult mai profund în comun.

Victoria, ca și Maria, era nemulțumită de soțul ei, Marele Duce Ernest de Hesse-Darmstadt, cu care s-a căsătorit în 1894 și făcuse ceea ce Marie nu îndrăznea încă – și-a luat un iubit, pe Marele Duce Cyril din Rusia. Ulterior, după un divorț scandalos, Victoria s-a căsătorit cu el.

Maria, controlată mai strict, prin forța împrejurărilor, decât sora ei, nu a mers niciodată atât de departe, dar după 1897, când Victoria Melita a petrecut patru luni cu ea, a făcut ceea ce însemna o declarație unilaterală de independență. S-a angajat în prima dintre multele ei romanțe extramaritale, cu un admirator de lungă durată, locotenentul Zizi Cantacuzino. Se pare că era o chestiune platonică, punctată de dansuri la lumina lumânărilor, plimbări cu caii prin pădure, ținându-se de mână și privindu-se foarte intens.

Prudența nu a fost niciodată punctul forte al Mariei și, în câțiva ani, afacerea Cantacuzino era de notorietate publică, alimentată de punctul culminant al speculațiilor prin faptul că Maria era însărcinată cu al treilea copil. În acest moment, regele Carol, îndemnat de regina Victoria, a intervenit pentru a opri scandalul, exilându-l pe Cantacuzino și trimițând-o pe Maria acasă la mama ei, în Coburg. Acolo, pe 11 ianuarie 1900, Maria a născut o fiică, o altă Maria.

După ce s-a întors în România, trei luni mai târziu, Maria nu a mai ieșit în evidență pentru o vreme, realizând în cele din urmă cât de imprudent s-a compromis. Cu toate acestea, reținerea fiind prea străină de natura ei, în 1902, când ea și Ferdinand s-au dus în Anglia pentru încoronarea  unchiului său, regele Edward al VII-lea, a revenit repede la capriciile sale impulsive.

De data aceasta, era un tânăr american, Waldorf Astor. Povestea, deși prea recentă, a început să se repete. Astor era frumos, fermecător, inteligent, atent, iar Maria, indiscutabil, s-a îndrăgostit de el. Afacerea a devenit și mai puternică în 1903, când Maria a născut cel de-al patrulea copil, Nicolae, iar Ferdinand, la rândul său, și-a găsit consolare în altă parte.

Gurile rele răspândeau zvonuri că Nicolae – de fapt o imagine în oglindă a lui Ferdinand – era fiul lui Waldorf Astor. Ce ignorau bârfele era faptul că Maria era la fel de apropiată de sora lui Waldorf, Pauline Astor, care a făcut chiar mai mult decât fratele ei, împărtășind cu prietena sa regală interese comune și oferindu-i o ureche înțelegătoare pentru nenumăratele ei probleme.

Maria luând ceaiul împreună cu prietena ei Pauline Astor

Relațiile cu familia Astor s-au încheiat în modul cel mai natural, cu căsătoria atât a fratelui, cât și a sorei. În 1906, când soția americană a lui Waldorf, Nancy, a descoperit că Maria îi scria în fiecare zi, a pus capăt corespondenței.

Din fericire pentru Maria, avea acum o nouă serie de prieteni, de data aceasta din aristocrația românească și a putut să se bazeze pe ei pentru apropierea și sprijinul pe care și l-a dorit. I-a priit atenția plină de simpatie, care i-a hrănit vanitatea personală copilărească și a găsit-o în mod deosebit la familia Stirbey, prietena ei Prințesa Nadeja și soțul ei, Prințul Barbu, și sora lui, Prințesa Martha Bibescu.

Oricum, era doar o chestiune de timp, până când Barbu Stirbey avea să devină noua dragoste a vieții Mariei. El era bărbatul potrivit pentru asta, un român brunet și frumos, cu personalitate hipnotică. Totuși, Stirbey era un bărbat de mult mai mare substanță decât foștii admiratori ai Mariei, devenit industriaș prin propriile forțe și milionar comercial cu un mare interes pentru viitorul politic al României. Cu alte cuvinte, Stirbey era frumusețea îmbinată cu inteligența.

Barbu Știrbey

În 1907, când Barbu și Maria deveneau apropiați pentru prima dată, viitorul României părea sumbru. În acel an a izbucnit o rebeliune țărănească care a implicat jafuri și arderea unor mari proprietăți, precum cea a lui Stirbey de la Buftea, chiar în afara Bucureștiului. În cele din urmă, revolta a fost înăbușită prin noi legi care confereau țăranilor anumite drepturi legate de pământ. Cu toate acestea, pentru o vreme, Bucureștiul a fost amenințat de o armată țărănească de 4.000 de soldați, iar soțiile și copiii au fost trimiși, pentru siguranță, în mediul rural.

Stirbey și Maria au fost aruncați împreună în această perioadă de criză și atunci Barbu Stirbey a făcut trecerea de la o altă cunoaștere socială la o influență puternică în viața Mariei. Pentru prima dată, ea a început să învețe de la el despre mai multe probleme serioase – starea de înapoiere a României, prăpastia dintre bogați și săraci și pericolele revoluției socialiste care ar fi putut îndepărta vechea ordine socială și aristocrația, clasa lor privilegiată, odată cu aceasta.

Deși oarecum la sfârșitul zilei, Maria dobândea o conștiință socială și politică. Ceea ce Barbu nu-i putea oferi, totuși, era dobândirea unei experiențe personale a lumii reale și crude din afara porților regale aurite, care până acum delimitaseră existența Mariei. Maria a dobândit ea însăși această experiență în Războiul Balcanic din 1912, când a fost martoră la suferință sau, la o scară largă, în spitalele de campanie aflate aproape de fronturile de luptă.

Maria era îngrozită să vadă bărbați care mureau pe targă din cauza rănilor nebandajate sau cu febră din cauza holerei, nespălați, nehrăniți și neglijați. O astfel de vizită transformă o femeie – mulți – poate inclusiv ea însăși – considerând-o un mic și inutil flirt – într-un militant cu zel misionar.

Indiferentă la lipsa de confort, la murdărie și la pericolul de infectare, Maria a vizitat camerele dărăpănate, care treceau drept saloane, le-a adus țigări, alimente și alte ajutoare pentru bărbați și a stat printre victimele holerei în timp ce luptau cu criza bolii, între viață și moarte. Experiența a fost oribilă, dar cathartică. Maria a ieșit din ea cu o nouă hotărâre de a fi în serviciul țării sale și cu curajul de a face față oricăror adversități care-i ieșeau în cale.

Metamorfoza Mariei a venit la timp. În octombrie 1914, regele Carol a murit, iar Ferdinand a urcat pe tronul României. Imediat, s-a confruntat cu o urgență. Primul Război Mondial începuse doar cu două luni înainte, iar Ferdinand, constrâns de eventualitatea ca România să fie împinsă împotriva țării sale natale, Germania, a luptat din greu pentru neutralitate.

Evenimentele au fost însă împotriva lui. În 1916, când rușii, avansând spre vest, i-au învins pe germani și aliații lor austrieci în Transilvania, românii au întrezărit o șansă de a-și recupera patria.

Ferdinand nu a putut rezista valului sentimentului național și a fost obligat să semneze o declarație de război la sfârșitul lunii august. A fost o greșeală teribilă. Odată ce germanii și austriecii și-au recăpătat echilibrul, armata română a fost înfrântă, bătălie după bătălie, până când spitalele din București s-au umplut de oameni răniți și victime ale raidurilor aeriene germane din capitala.

Maria și-a înființat propriul spital în incinta Palatului Regal și a ajutat neobosit în acest spital și în alte spitale, servind mese, oferind ajutor și purtând pe brațe pături pentru a încălzi pacienții atunci când și-a făcut apariția o iarnă aspră și geroasă.

Maria avea să apară drept o femeie curajoasă și devotată, care, cu un simț rar al jertfei personale, a lucrat fără oprire în spitalele naționale pe parcursul Marelui Război. Devenită extrem de populară, ea va exercita o puternică influență asupra soțului ei și, în consecință, asupra controlului puterii.

Tragedia a lovit-o și pe ea în mod direct în aceste vremuri dramatice. În noiembrie 1916, fiul ei cel mai mic, prințul Mircea, a murit de febră tifoidă, la vârsta de trei ani. Cu toate acestea, devenind ceva tipic pentru noua Maria, mai puternică și mai curajoasă, ea s-a forțat să lucreze în ciuda durerii ei. A ieșit să ducă ajutoare în satele afectate de izbucnirea tifosului, în 1917, și a vizitat frontul unde a stat cu soldații în tranșee pline de noroi și apă. În acest moment, doar la puțin peste un an după ce a intrat în război, cauza românească era lipsită de speranță. Revoluția bolșevică a îndepărtat aliatul României, Rusia țaristă, iar armata ei era în mod clar incapabilă să lupte singură.

Se zvonea că Maria, Ferdinand și copiii lor se vor refugia pentru siguranță în Anglia, dar Maria a refuzat să plece. Era devotată întru totul rezistenței cu orice preț și până la ultima resursă. Nu a ajuns niciodată la asta. România s-a predat pe 6 decembrie 1917 și a fost instalat un guvern pro-german pe care Maria a refuzat să-l recunoască.

Nu a fost loc de nici o ipocrizie atunci când și-a înființat propriul spital, în incinta Palatului, pentru victimele raidurilor aeriene germane din București, în timpul Primului Război Mondial.

Acțiunea ei a fost raportată, cu multă mândrie, în presa britanică, care a numit-o “centrul viu al României în exil sub umbra înfrângerii”. Ziarele americane au titrat mai dramatic: “Regina română îl sfidează pe Kaiser!” strigau titlurile.

În cele din urmă, într-un an, nevoia de sfidare a Mariei a devenit inutilă. În noiembrie 1918, efortul de război german din Europa de Vest s-a prăbușit și Germania a capitulat.

Între timp, a apărut un scandal familial care a eclipsat orice idilă adevărată sau zvonurile care circulau despre ele ale Mariei. În septembrie 1918, prințul Carol, în vârstă de 25 de ani, s-a căsătorit cu o tânără din societatea românească, Zizi Lambrino, în Odessa germană, pe coasta rusă a Mării Negre. Ferdinand și Maria au fost îngroziți. Carol nu numai că a încălcat legea care interzicea membrilor familiei regale să se căsătorească cu românii, dar el a făcut-o cu ajutorul dușmanilor țării sale. Mai mult, își abandonase regimentul, o ofensă capitală.

Blajinul Ferdinand, măcar de data asta, s-a înfuriat peste măsură și a trimis un ajutor să-l aducă acasă pe Carol și să-l închidă la mănăstirea Bistrița, sus în munți. Au existat scene teribile când părinții și fiul s-au confruntat față în față. Ferdinand l-a acuzat pe Carol de trădare. Maria a vorbit despre trădare personală. Carol a apărat-o cu tărie pe Zizi și căsătoria lor a fost anulată în ianuarie 1919. Pentru ca întreaga poveste să fie și mai rea, Zizi era însărcinată la vremea respectivă.

Carol a fost expediat într-o călătorie prin lume pentru “a uita” și cura părea să funcționeze. La scurt timp după întoarcerea sa în România, el a propus-o ca soție pe Prințesa Elena de Grecia și propunerea i-a fost acceptată. “Carol este salvat!” jubila Maria, crezând, ca atâtea mame regale dinaintea ei, că o căsnicie bună putea fi salvarea rebelului.

Ceea ce nu putea să știe era faptul că fiul său Carol era vicios până-n măduva oaselor și că, în doar cinci ani, o va lăsa pe Elena și pe România pentru o altă dragoste mult mai dăunătoare.

Pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, a avut loc unul dintre cele mai importante momente simbolice din istoria României. Regele Ferdinand I și Regina Maria au fost încoronați ca suverani ai tuturor românilor. Alba Iulia a fost aleasă drept oraș al încoronării datorită importanței sale simbolice covârșitoare pentru istoria românilor, pentru că acest oraș a fost capitala lui Mihai Viteazul și locul în care s-a proclamat Unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. Ceremonia încoronării a avut loc într-o catedrală ortodoxă care a fost ridicată în doar nouă luni.

”Ploaie! Aceasta a fost prima impresie – dar nu o ploaie tare, doar o stropitură pe fereastra mea, mici linii lungi și distanțate ceea ce din feririce înseamna că erau doar picături și la linia orizontului se ridica un soare palid. (…).” , scria Regina Maria în ”Însemnări zilnice“, în acea zi memorabilă.

Mult așteptata zi de 15 octombrie 1922 a început cu o ploaie măruntă și un cer înnorat. Cortegiul regal a ajuns la catedrală în jur de ora 10. Slujba din interiorul lăcașului i-a dat prilejul marelui Iorga să consemneze, plin de emoție: ”În toată istoria neamului nostru, nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisind împreună.”

După sfințirea însemnelor regale (coroanele și buzduganul regelui), s-a trecut la ceremonia publică a încoronării. Ferdinand, urmând modelul napoleonian, s-a încoronat singur, așezând apoi coroana și pe fruntea Mariei, „scumpa mea soție, părtașa suferințelor și bucuriilor Mele și ale Țării”, după cum avea să scrie monarhul în „Actul Comemorativ al Încoronării”, semnat imediat după ceremonie.

Regele și Regina, nou încoronați, în procesiune sub Baldachinul Regal, purtat de o gardă de onoare, după încoronarea lor în capitala României, București. În anii 1920, noua Regină a preluat rolul celui mai mare publicist al țării sale adoptive.

Încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria

Imagini de la Încoronarea din 15 octombrie 1922, Alba Iulia

În timp ce Ferdinand a preferat să folosească coroana unchiului său, Carol I, pentru Maria a fost comandată o coroană specială la o casă de bijuterii din Paris, iar aurul a fost donat de un proprietar de mină din Munţii Apuseni.

Regele Ferdinand

Specială, valoroasă, plină de simbolurile regalităţii; acestea apar pe cele două pandantive laterale: pe unul este reliefată stema mică a Regatului României, iar pe celălalt stema Casei de Edinburgh (originea reginei). De cele două medalioane de inspiraţie bizantină sunt prinse câte trei lanţuri, reprezentând boabe de grâu, iar la capătul fiecărui lanţ se afla o cruce similară celei din partea superioară a coroanei, cruce care reprezintă simboluri religioase regăsite şi în arta populară românească.

Regina Maria

Totul s-a încheiat cu un dineu fastuos, organizat cu ajutorul faimoasei „Case Capșa” din București și cu o impresionantă paradă militară.

Maria a evoluat la următoarea etapă a vieții sale, ca soacră și bunică, fără să facă schimbări esențiale  sau să facă vreo concesie presupuselor demnități ale anilor maturi. Era încă cochetă, încă frumoasă și încă teatrală. Ea a intrat în această etapă cu gesturi largi și zambete uluitoare și și-a îngăduit, potrivit simțului său romantic încă vibrant, să apară în veșmintele ei speciale – costume țărănești brodate strălucitoare pentru ținutele de zi și voaluri și veșminte fluide pentru seară. Maria și-a putut permite această extravaganță.

După război, a fost considerată o eroină națională și a apărut drept ceea ce a vrut dintotdeauna să fie – o personalitate în sine. În plus, Maria a fost, de asemenea, o literată și un artist care a pictat și a scris povești în limba franceză, un roman și memorii. Astfel că va merita să fie aleasă în 1918, membru corespondent al Institutului de Artă și în școlile de artă.

Vorbind despre ea, un aristocrat francez, contele de Saint-Aulaire, diplomat, biograf si istoric, va face această descriere măgulitoare: “ea are inteligența unui bărbat și farmecul unei femei”.

În anii 1920, Maria și-a început o carieră proprie ca cea mai mare publicistă a României. Ea s-a aventurat să publice serii de articole în ziarele din străinătate cu opiniile sale despre bărbați, căsătorie, modă, frumusețe și, mai grav, drepturile femeilor și viețile și aspirațiile românilor. În 1925, s-a folosit de aniversarea ei de cincizeci de ani, ca de o copie proaspătă proprie, și a scris un articol intitulat “Facing Fifty”.

În anul următor, a făcut un turneu în Statele Unite, unde a evitat întrebările unor reporteri curioși, prin replici inteligente și glumețe și a încântat mulțimile, de la o coastă la alta, cu apariții demne de o mare stea a ecranului.

Primirea reginei Maria la New-York, în 1926: Welcome your Majesty!

Maria a petrecut aproape două luni în America, dar adularea pe care a primit-o acolo a fost anulată complet de îndată ce a intrat din nou în Europa. A aflat ca Ferdinand era pe moarte. Acesta era deja bolnav când a plecat în America, dar nu atât de grav, iar în câteva săptămâni starea lui s-a deteriorat atât de mult încât nu mai putea face mare lucru, decât să-și târască cu greu picioarele, umblând doar în halat și papuci.

Din diverse motive, starea lui Ferdinand a provocat o criză națională. Dinspre Ungaria și Rusia veneau zvonuri amenințătoare  că se pregăteau să invadeze România din moment ce aceasta pierdea un rege care urma să fie înlocuit pe tron, nu de către prințul Carol, ci de Mihai, fiul lui Carol și al Elenei, în vârstă de șase ani.

Fiul Mariei, Carol, era avid de putere, paranoic și periculos. Dar, asemenea multor mame regale, de dinaintea ei, credea că o căsnicie bună ar fi putut salva rebelul.

Regina Maria părăsind hotelul Ritz din Londra, la ultima ei vizită în Marea Britanie, în 1936, o perioadă în care era practic în semi-exil, din cauza acțiunilor fiului ei, regele Carol.

Călătoria ei în Statele Unite, în 1926, a fost un mare succes fiind tratată ca un superstar și admisă în comunitatea indienilor Sioux ca “femeia războinic” la o ceremonie din rezervația Sioux, din Dakota de Nord. Șeful indienilor Sioux, Red Tomahawk, i-a dat numele de “Femeia care a fost așteptată”.

Un moment mai fericit, în timp ce își strânge la piept nepoata, prințesa Alexandra de Habsburg.

Aceasta a fost consecința ultimei evadări a lui Carol. În 1925, după ce a participat la înmormântarea reginei Alexandra, văduva lui Edward VII, la Londra, nu a reușit să se mai întoarcă acasă, ci s-a îndreptat, în schimb, spre Paris, unde s-a alăturat amantei sale, o oarecare Elena Lupescu.

Cuplul a fugit pe furiș în Italia, o săptămână mai tarziu, iar Carol l-a anunțat pe tatăl său, încă o dată, că renunta la poziția de prinț. De data aceasta, demisia sa a fost acceptată, iar prințul Mihai a fost proclamat moștenitor în locul tatălui său.

Până când Mihai s-a aflat în pragul succesiunii, doi ani mai târziu, amenințările din partea Ungariei și a Rusiei au făcut din viitorul rege-copil, controlat de o regență, o rețetă a dezastrului. Ca adult, Carol, indiferent de păcatele și trădările sale, era preferabil. Mihai a fost totuși proclamat rege pe 19 iulie 1927, a doua zi după ce bunicul său a murit.

Între timp, Carol s-a ținut departe de România, unde, din fericire, au dispărut amenințările străine de invazie. Dar, până în 1930, țara a fost din nou pusă în pericol, de data aceasta de fascismul în expansiune, de efectele depresiunii economice mondiale și de totala incapacitate a primului-ministru, Iuliu Maniu, de a le face față.

Maniu a fost cel care a început un exercițiu de pasare a responsabilității, planificând să-l aducă pe Carol înapoi pentru a se debarasa de problemele țării . Carol, la rândul său, nu a scăpat oportunitatea, iar pe 6 iunie 1930 a zburat la București. În după-amiaza aceea, el a fost proclamat regele Carol al II-lea și tânărul Mihail a fost retrogradat la Prințul Coroanei.

Nu a durat decât o scurtă perioadă de timp pentru ca Iuliu Maniu să-și dea seama de enormitatea greșelii pe care o făcuse. Carol nu se întorsese pentru binele României, ci pentru răzbunare. Aproape de îndată ce a fost instalat, s-a angajat într-o orgie de persecuție și hărțuire a tuturor celor pe care îi ura. Barbu Stirbey, pe care Carol îl detesta de când a devenit aliatul și confidentul Mariei, a fost exilat. Fosta sa soție, Elena, a fost spionată, casa i-a fost scotocită și jefuită, iar ea a fost, în cele din urmă, scoasă din țară.

Maria, acum foarte vulnerabilă din cauza lipsei lui Stirbey, a fost deposedată de banii și averea pe care Ferdinand i le lăsase și, cea mai mare insultă dintre toate, a trebuit să stea și să-l vadă pe Carol aducându-și înapoi pe amanta Lupescu, în triumf.

A fost un coșmar incredibil. Carol s-a întors chiar și împotriva Printesei Ileana, sora care fusese întotdeauna cea mai apropiată de el, iar Maria, simțindu-se mai amenințată ca niciodată, a fugit în Franța și Germania, luând-o pe Ileana cu ea. Pentru o lungă perioadă de timp, Maria se înșelase, așa cum o fac mamele, că cruzimea lui Carol era opera asociaților săi cu o proastă reputație, așa  cum era Puiu Dumitrescu, proxenet și playboy, sau Elena Lupescu, care ocupa posturi la Curtea Regală împreună cu prietenii și rudele sale.

Cruzimile lui Carol, în cele din urmă, i-au dezvăluit mamei sale ceea ce era: paranoic, avid de putere și periculos. Chiar și acum, însă, Maria nu putea să-l abandoneze pe Carol în întregime și niciodată nu a pierdut speranța că într-o zi, se va schimba, se va întoarce și îi va acorda onorurile pe care le merită mama unui rege. În timp ce aștepta cu această speranță curajoasă, dar și inutilă, Maria se ocupa de nepoții ei, cu călăria, cu grădina, cu publicarea autobiografiei ei și cu cel mai nou admirator al ei, generalul Zwiedineck.

Timpul pentru speranță era, totuși, încheiat. În aprilie 1937, Carol a lovit din nou și l-a exilat pe fratele său Nicolae, fiul favorit al Mariei, împreună cu soția sa. Știrile despre acest ultim act de răutate au lovit-o pe Maria în mod deosebit, pentru că s-a îmbolnăvit, cu probleme hepatice. I s-a indicat repaus complet, dar starea ei de sănătate s-a înrăutățit constant până când, în vara lui 1938, și-a dat seama că era pe moarte. Voia să se întoarcă acasă, în România, și la jumătatea lunii iulie a părăsit sanatoriul din Dresda, unde era tratată, pentru a se întoarce la București.

A trebuit să meargă cu trenul, deoarece Carol refuzase să trimită o aeronavă pentru o călătorie mai rapidă și mai confortabilă. Maria aproape a murit în tren, când clătinarea vagonului i-a provocat o hemoragie, dar a supraviețuit și a ajuns la Sinaia pe 18 iulie.

În timp ce se afla în vechea odaie a copiilor din Pelișor, Carol, fiica ei Lisabetta și fiul lui Carol, Mihai, s-au adunat în jurul ei. Din când în când, Maria îi chema pe Nicolae și pe Ileana, copiii ei preferați și pe generalul Zwiedineck. Carol, crud până la sfârșit, l-a oprit pe Zwiedineck să intre în cameră și a întârziat să intre în contact cu fratele și sora lui până când Maria a intrat în comă la ora cinci după-amiaza. O jumătate de oră mai târziu, a murit.

Când Barbu Stirbey, care se afla în exil în Elveția, a cerut permisiunea de a se întoarce pentru înmormântarea Mariei, Carol a refuzat să-l lase să vină. Acest lucru a fost singurul act de răzbunare postumă pe care și l-a permis.

Ceea ce Carol nu a putut să controleze a fost durerea sinceră care a cuprins România la moartea Mariei. Bucureștiul s-a îmbrăcat în violet, culoarea de doliu pe care o ceruse regina și, de-a lungul liniei de cale ferată, care o ducea spre cimitirul de la Curtea de Argeș, țăranii îngenuncheau în rugăciuni. La fiecare stație de-a lungul liniei de cale ferată, mulțimile o așteptau aruncând atât de multe flori, încât sicriul reginei, pe care mult timp o numiseră “Mama Regina”, a dispărut aproape, acoperit de covorul gros de flori.

Testamentul Reginei Maria

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine;eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare:bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte:abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt:mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag;m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc;totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea:iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.

Şi acum vă zic rămas bun pe veci:de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn:dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.

Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.(…)

Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.

Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.

Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.

Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…)

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Regina Maria

Regina Maria, ultima romantică, prima femeie modernă

Regina Maria și pasiunea pentru frumos

© CCC

“O ora de conversatie este mai bună decat cincizeci de scrisori.”  (Madame de Sévigné)

Născuta intr-o familie de aristocrati, Marie de Rabutin-Chantal (5 febr. 1626 – 17 apr. 1696) si-a pierdut de foarte tanara parintii si a fost crescuta de unchiul său, Philippe de Coulanges. In 1644, s-a casatorit cu Marchizul de Sévigné, un tanar nobil si nestatornic, care a murit intr-un duel, lăsand-o văduvă, la douăzeci şi cinci de ani, cu doi copii, Françoise, viitoarea contesa de Grignan, si Charles. După o perioadă de doliu, a reapărut la curtea regala unde frumuseţea şi inteligenta sa i-au adus numeroase omagii, dar ea nu s-a recăsătorit.

Atunci cand ginerele sau, contele de Grignan, a fost numit general-locotenent in Provence, de catre Ludovic  al XIV-lea, soţia sa, Françoise, l-a insotit. Această separare dureroasa a determinat aparitia Scrisorilor (1671-1696) marchizei catre fiica sa. Corespondenţa, care s-a desfasurat pe parcursul a treizeci de ani, cu o frecventa de 3-4 scrisori pe saptamana, dezvaluie talentul sau epistolar şi “ritmul alert al penitei sale”.

Aproximativ 1500 de scrisori au fost adresate in primul rand fiicei sale, dar si fiului său, Charles, şi prietenilor, precum Doamna de Lafayette.

Aceste scrisori, cunoscute inca din timpul vieţii sale, au fost adesea copiate şi transmise din mană in mană. Autenticitatea lor este problematică, deoarece acestea au fost revizuite, conform instrucţiunilor Doamnei de Simiane, nepoata marchizei. Editiile moderne se bazeaza pe o colectie in patru volume, descoperita in 1872.

“Am slujit frumusețea. Există ceva mai măreț pe lume?” – Sappho

Sappho, poeta lirica greaca (630 / 620 i.e.n.- 565 i.e.n.), al carei nume era ortografiat si Psappho (in dialectul eolic vorbit de poeta), a fost foarte admirata pentru frumusetea stilului sau. Printre poeţii greci, este clasata alaturi de Archilochus şi Alcaeus (Alceu), pentru capacitatea sa de a impresiona cititorii prin vitalitatea emanata de personalitatea sa. Exprimarea sa conţine elemente din vorbirea autohtona eolica şi din tradiţia poetica eolica, cu urme din vocabularul epic familiar cititorilor lui Homer. Frazarea este concisa, directa şi pitoreasca. Avea capacitatea de a se distanta şi de a-si judeca in mod critic extazele şi durerea, dar emoţiile transmise nu-si pierdeau cu nimic din forţa prin faptul ca versurile erau concepute intr-o atmosfera de liniste si meditatie.

Nu se cunosc decat puţine informaţii sigure despre Sappho. Viata si opera sa nu pot fi reconstituite decat prin prisma deformanta a legendelor contradictorii care le inconjoara. Sursele fiind mult mai tarzii fata de epoca in care a trait, informatiile trebuie să fie luate in considerare cu prudenţă. Potrivit lui Strabon, Sappho ar fi fost contemporana concetateanului sau, poetul Alceu (circa 620) şi tiranului Pittacus (645-570). Souda afirma ca s-a nascut (sau era in mod sigur in viata, termenul grecesc nefiind clar), in timpul celei de-a 42-a Olimpiade (612 / 608 i.e.n.). In prezent, există un consens asupra faptului că s-ar fi născut in jurul anului 630 i.e.n., in Mytilene, pe insula Lesbos, şi ca 620 i.e.n. corespunde unei date in care aceasta se afla in viata.

Părinţii sai, Scamandronymos şi Cleis, persoane notabile ale oraşului, ar fi fost angajati in afaceri legate de politica, ceea ce s-a repercutat in mod defavorabil asupra fiicei. Astfel, Sappho  a fost exilata in Sicilia impreuna cu prietenul sau Alceu, intre 607 – 590, din motive politice, si s-a intors in Mytilene in 570. Opera sa conţine doar cateva aparente aluzii faţă de tulburările politice ale timpului, in schimb sunt frecvent reflectate in versurile lui Alceu.

Era cunoscută ca fiind “Lesbiana”, adica “persoana celebra sau celebritate din Lesbos”. A fost descrisă ca fiind mica de statura, bruneta si cu pielea mata.

Un papirus din Oxyrhynchus (avand numarul 1880), confirmă cele mai multe dintre aceste informaţii. Cu toate acestea, Ovidiu afirma ca aceasta si-ar fi pierdut tatal la varsta de 6 ani. In plus, ar fi avut trei frati: Characos, care si-a risipit averea in Egipt pentru o curtezană din Naucratis, numita Doricha, Eurygios despre care se cunosc putine lucruri si Larichos care era paharnicul pritaneului din Mytilene.

Sappho purtând în păr o coroniță de violete, detaliu din tabloul pictorului Sir Lawrence Alma-Tadema, Sappho și Alceu. Pictorul o înfățișează privindu-l vrăjită pe contemporanul său Alceu

Legendele despre Sappho abunda, multe fiind repetate de-a lungul secolelor. S-a spus, de exemplu, ca ar fi fost căsătorită cu un anume Kerkylas, un barbat bogat din insula Andros (mulţi cercetatori contesta această afirmaţie, gasind dovezi in scrierile greceşti ale poetilor comici de mai tarziu) şi a avut o fiica careia i-a dat numele mamei sale, Cleis sau Claïs, şi pe care o considera mai presus de orice (informatie preluata dintr-un poem de-al sau).

Multi critici moderni considera adevarata legenda conform careia Sappho s-a aruncat in mare, spre o moarte sigură, din varful stancii din Leucate din cauza dragostei neimpartasite pentru Phaon Mytilenianul, un marinar mai tanăr decat ea.

Legenda potrivit careia a parasit insula sau a fost exilata in Sicilia poate fi adevărata, dar aceasta si-a trăit cea mai mare parte din viata in oraşul natal Mytilene de pe insula Lesbos.

Sappho a fondat, probabil, si a condus in Mytilene o scoala pentru fete – o scoala-cenaclu numită și ”Casa Muzelor”- o societate neoficiala de femei numita “thiasos”, ale carei membre apartineau familiilor bune din epoca si care doreau sa se indeletniceasca cu lucruri placute, printre care si compunerea si recitarea de versuri. Sappho le preda poezie, muzică, dans şi misterele Afroditei. Scopul acestei scoli era acela de a permite tinerelor sa atinga idealul de frumuseţe feminină pe care Muzele şi zeiţa Afrodita, pe care o onorau, le incarnau. Fetele nu deveneau preotese ale Afroditei, ci se căsătoreau.

Astfel, scopul acestei comunitati “thiasos Safice” era si educarea tinerelor in special in vederea căsătoriei. Afrodita era divinitatea tutelară a grupului şi sursa de inspiratie a acestuia. Sappho era apropiata si slujitoarea zeiţei, precum si intermediara intre aceasta si tinerele fete. Imaginile frecvente din poezia lui Sappho includ flori, ghirlande stralucitoare, scene naturaliste in aer liber, altare cu fum de tămâie, unguente parfumate pentru corp şi păr, adică, toate elementele ritualurilor Afroditei. In “thiasos”, fetele erau educate in spiritul gratiei si elegantei, pentru seductie si dragoste: sa cante, sa danseze, sa recite poezii, toate acestea jucand un rol central in acest proces educational şi in alte ocazii culturale.

Temele ei sunt invariabil cu caracter personal, in primul rand in legatura cu thiasos-ul sau, termenul obişnuit (acest termen nu a fost găsit in scrierile existente ale lui Sappho), pentru comunitatea feminina cu fundal religios si educational care s-a reunit sub conducerea ei. Sappho ataca in poemele sale alte “thiasoi”, conduse de alte femei.

Nu este uşor sa se extraga din putinele informatii pastrate ceea ce reprezinta realitati obiective, dincolo de legende si traditii perpetuate de-a lungul secolelor. Faptul ca legenda i-a atribuit un sfarsit tragic, conform careia a sfarsit inecata in mare, poate fi tot atat de bine o confuzie cu o alta Sappho ce canta din lira si avea reputatia unei femei libertine. Din aceste informatii a caror obiectivitate nu poate fi verificata, a apărut intriga care i-a inspirat lui Gounod o opera ce poarta numele lui Sappho.

Datorita poeziilor dedicate fetelor alaturi de care trăia şi carora le era mentor, poeţi ca Anacreon au acreditat legenda că era invertita. Nu se cunoaşte modul in care poemele sale au fost publicate şi difuzate in timpul vieţii ei şi in următoarele trei sau patru secole. In epoca Scolii din Alexandria (secolele II si III i.e.n.), ceea ce a supravietuit din opera sa a fost colectat si publicat intr-o editie standard de nouă cărţi de versuri lirice, impărţite in funcţie de tipul versificatiei. Această ediţie nu a supravietuit dincolo de Evul Mediu timpuriu. In 1073, episcopul Bizanţului a distrus cele nouă cărţi de versuri ale sale.

Pana in secolul VIII sau IX e.n., opera lui Sappho a fost cunoscuta numai din fragmente şi citate risipite in operele altor autori. Dintre poemele sale, numai oda inchinata Afroditei, de 28 de versuri, este completa. Următorul fragment mai lung este de 16 versuri. Incepand din 1898, numarul acestor fragmente a crescut mult prin descoperirea de papirusuri care le contineau, desi in opinia unor cercetători, nimic nu egaleaza in calitate cele două poeme mai lungi deja cunoscute.

Scrierile sale nu au provocat mari controverse in timpul vieţii sale. Potrivit lui Claude Mosse, moravurile erau foarte libere la acea vreme, in acel tip de societate. Asfel, Sappho era deja celebra in Antichitate, iar versurile sale erau foarte apreciate: Platon a numit-o a zecea muza (intr-o epigrama care, probabil, i-a fost atribuita in mod eronat lui Platon). Mai tarziu, Alphonse de Lamartine a evocat-o intr-un poem pe care i l-a dedicat.

A scris un mare numar de ode, epigrame, elegii, epitalamuri (cantece nuptiale, mici poeme sau cantece de nuntă in cinstea tinerilor căsătoriți) si a inventat strofa numita Safica, un tip de cadenţă utilizat in principal in tragedii. Temele principale ale poeziei sale sunt de natura intima, cum ar fi iubirile, geloziile si animozitatile care se dezvoltau in acea atmosfera. Stilul sau, materializat in cea mai mare parte in dialectul local, nu in limba literara, este concis, direct si pitoresc, exprimand o varietate de sentimente, inclusiv dragostea sa pentru femei.

Tot ce a rămas pana in prezent sunt 650 de versuri dedicate iubirii pasionale, Afroditei (Imnul Afroditei, poem de 28 de versuri, pastrat integral), frumusetii, naturii si mortii. Odele sale se carcterizeaza printr-o pasionata invocare a iubirii, printr-un sentiment viu al naturii si prin prospetimea senzatiilor, evocate in metrul poetic creat de ea – metrul safic.

 

Imn catre Afrodita

 Pe tron de aur, tu Afrodita eternă

Frumoasă fiică-a lui Zeus, eu te rog fierbinte

nu-mi pune în suflet

amărăciuni și doruri,

ci ca deunăzi când ai venit ascultându-mi

din depărtare strigătul meu și oftatul

și părăsindu-ți mândrul palat de la zare,

porneai spre mine albă, în carul de aur, –

tu vino iarăși!

Frumoase păsări repezi, la car văzusem

cum te aduc spre noi, cu bătăi de aripi.

Ce repede zburau. Tu, de trei ori slăvită,

cu chip zeiesc, ales, ai surâs spre mine,

m-ai întrebat ce am de te chem într-una

și ce vrea, turburat, zbuciumatu-mi suflet –

– ”Pe cine ai vrea tu să-ți aducă Pito

Iubirii tale, deci ? De ce suferi Sapho?

Fugind de tine, el în curând spre tine

o să alerge și-o să-ți stea alături !

De nu-ți primește darul, – în curând el însuși

Va fi să-ți deie daruri. Și de nu te place

Curând te va iubi, ca prins de flăcări ”.

Deci vino iarăși Zeiță și fă să-mi piară

aceste gânduri grele. Și împlinește-mi

tot ce-mi dorește inima. Te chem, Zeițo!

***

Strofă safică: strofă compusă din patru versuri, primele trei safice, iar ultimul adonic.

Vers safic: vers endecasilabic (11 silabe) cu cinci picioare (trei trohei, doi iambi și o silabă), cu cezură după al doilea picior, folosit în vechea lirică greacă și latină

Vers adonic: vers format dintr-un dactil și un spondeu sau un troheu, folosit în versificația greacă și latină.

Greaca eolică este un termen lingvistic folosit pentru a descrie o mulțime de sub-dialecte arhaice grecești, vorbite, în special, în Boeoția (o regiune din Grecia Centrală), Tesalia si  în insula egeeana Lesbos și în alte colonii grecești din Asia Minor. Probabil că vorbitorii de greacă eolică reprezintă al doilea val de migrații (i.e. aheean) ale grecilor (elini) de pe câmpiile Europei Centrale (sau, conform altor opinii, din Ucraina de astăzi) pe teritoriul lor curent. Dialectul eolic conține multe arhaisme, în comparație cu alte dialecte antice grecești (i.e. ionic-atic, doric, nord-vestic și arcado-cipriot), precum și multe inovații.

Papirusurile din Oxyrhynchus: ansamblu de papirsuri antice grecesti, descoperite in situl din Oxyrhynchus, oras din Egiptul de Sus, situat la 160 km S-SV de Cairo.

Thiasos: in mitologia greacă şi in religie, “thiasos” era suita extatica a lui Dionysos, adesea reprezentata in pictura sub forma unor petrecăreţi.

© CCC