Mâna care ajută este iubită.
(Proverb egiptean de pe Stela lui Mentuhotep, înalt oficial egiptean din Prima Perioadă Intermediară)
În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.
(Presimţire, 1828)
(traducere de Veronica Porumbacu)
Am uitat demult cum arăţi,
Dar poate ochii îţi erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile toamna,
Mâinile mici şi viorii.
Am uitat demult cum vorbeşti,
Dar parcă aveai glasul scăzut;
Mai aud, ca prin vis, o vioară
Îngânând în trecut.
Am uitat cu totul de tine,
Doar un nume rotund mi-amintesc.
Doar obrazul, prea tânăr, pufos
Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.
Nici nu-mi pasă de tine, nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăieşti…
Doar o ciudă smintită mă zbuciumă.
Creşti din zăpezi şi mătasă.
(Elegie)
Au ce mi-a fost din tine mai aproape?
Umbritu-ți păr, sau fruntea grea de nor,
sau mâna ta, în care, la izvor,
mi-ai dat să beau din claru-adânc de ape ?
Sau glasu-nvăluindu-mă ușor,
sau ochii tăi în cari o lume-ncape,
ce deodată mi-o deschizi subt pleoape –
sau drumul laolaltă, suitor ?
Dar dacă vocea s-a-năsprit prin vreme
și părul n-a putut de ierni să scape,
în ochii tăi privind – o, nu te teme ! –
și azi mai regăsesc același dor,
pe care anii au știut să-l sape
în limpezimea primului fior.
(Ție)
Suave astenii de primăvară
și cugetarea-ntr-un impas difuz
și verb rotund ca un sigil în ceară
abia ghicit și dulce la auz.
Prin vârstă iarăși iezere alpine
privind, spre cer, orbite de lumini –
Poetul vă previne: vremea vine
până și-n cer să fim printre vecini.
Venim cu sentimentul primăverii
acut, în toți, uitând că ore bat.
Genealogic arbori, merii, perii
ne smulg din vârsta timpului uscat.
Acum pe umeri ridicăm lumina
și ducem orele, distrați pe mâini.
Albi de nesomn suntem precum hermina
și străvezii de parc-am fi fântâni,
și străvezii de parc-am fi fântâni.
(Sentimentul primăverii)
Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea –
mai e nevoie de destin?
(Strofe de-a lungul anilor)
Când prin oraş calci lin pe străzi
sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi –
mai e nevoie de vreun vers?
Când muşchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult –
mai e nevoie de-un izvor?
Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?
Când între lipsă şi prisos
ne bucurăm de câte sunt
şi cântă pe subt glii un os –
mai e nevoie de cuvânt?
Când îţi ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?
Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea –
mai e nevoie de destin?
(Strofe de-a lungul anilor)
Dintre toate speciile literare – hai sa zic mai bine: dintre toate felurile de a scrie – jurnalul e cea mai absurda. Mana ta stanga da bani mainii tale drepte. Notezi, pentru tine, ceea ce tu insuti stii de fapt mult mai bine decat cel care noteaza, caci durerea e autentica, pe cand “ma doare” e o conventie.
O, pleacă! Nu vreau ochii acum să ţi-i privesc.
Mai depărtaţi ca norul ce, dulce,-n zări pluteşte;
Nici chipu-n care raze de aur se topesc,
Nici mâna ta, nici gura mea ce minte şi zâmbeşte.
O, pleacă-n seara asta! Nu mi te-apropia!
Tot, tot, mă răvăşeşte, mă turbură, m-alintă;
Dulci braţe-nşelătoare, de voi spre-a mă-apăra
Mă-ndrept spre poeniţa cu tufele de mintă.
Uitând tot răul care mi-l faci, voi auzi
Cu ochii-nchişi, cuminte, sub fagii ce-şi înşiră
Acolo rămurişul cu umbrele-argintii,
Frunzişul tot cum paşnic şi liniştit, respiră!
(Ceartă)