Ca un zâmbet al cerului, razele soarelui se revărsară deodată printre nori, inundând pădurea întunecată cu o adevărată ploaie de lumină, înveselind frunzişul verde, îmbrăcândul în aur pe cel îngălbenit şi căzut şi sclipind pe trunchiurile cenuşii ale bătrânilor copaci. Tot ce fusese până atunci cufundat în umbră, era acum plin de strălucire. Albia pârâiaşului putea fi urmărită după scânteierea lui veselă până departe în inima misterioasă a pădurii, care ascundea acum numai bucurie.
(Litera stacojie)
Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina,
Firelor de lămâiţă
Li se uscă rădăcina.
Peste creştet de dumbravă
Norii suri îşi poartă plumbul,
Cu podoaba zdrenţuită
Tremură pe câmp porumbul.
Şi cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful șurii noastre
Smulge-n zbor câte-o şindrilă.
De viforniţa păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.
(Toamnă)
Toți norii au margini argintii.
sau
Toți norii sunt tiviți cu argintiu.
Proverb englez
Adică, “În orice rău e și un bine.” / „În tot răul e şi un bine.“
© CCC
Ploaia udă pinul, norii negri se întețesc.
Vântul îi scutură florile delicate.
O barză singuratică, iubitoare de liniște,
Se oprește acolo, fără a zbura mai departe.
(Pinul și barza)
© CCC Copyright 2021
A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.
Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: – apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.
(A luat cu sine vântul)
(traducere de Ion Frunzetti)
În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.
(Presimţire, 1828)
(traducere de Veronica Porumbacu)
Oamenii se aseamănă cu norii: apar și dispar fără să lase nicio urmă. Doar arareori, câte unul din ei, se preschimbă în ploaie, în ceva folositor. Scriitorul, din acest punct de vedere, e o ploaie benefică… Să planteze suflet acolo unde el nu există – iată adevărata menire a unui scriitor.