Anton Pavlovici Cehov, 29 ian. 1860 – 15 iul. 1904, poet, dramaturg și medic rus. A trăit 44 de ani.
Maestru al prozei scurte de factură modernă, artist al exprimării laconice și precise, Cehov a sondat adâncimile naturii umane, dezvăluind motivațiile ascunse ale personajelor sale.
Cele mai bune piese și povestiri ale sale sunt lipsite de intrigi complicate și de rezolvări clare, creând o atmosfera specială, melancolică sau lirică.
În operele sale, a descris viața societății ruse contemporane lui, fiind considerat principalul reprezentant al realismului rus de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Anton Cehov s-a născut în Taganrog, Rusia. A început să studieze medicina la Moscova în timp ce avea grijă de familie.
Din 1880, a scris nuvele într-un ziar plin de umor și prima sa colecție, „Povestiri pestrițe”, a fost publicată în 1886. Au urmat două piese, „Ivanov” și „Unchiul Vania”.
Hemoptizia, pe care știa că o are de zece ani, l-a afectat din nou. Și-a întrerupt călătoriile și s-a stabilit la Ialta împreună cu soția și copiii. În acest timp a scris trei dintre cele mai faimoase piese ale sale: „Pescărușul”, „Trei surori” și „Livada de vișini”.
Apreciat la adevărata sa valoare încă din timpul vieții, a primit Premiul Pușkin în octombrie 1888 și a fost ales membru onorific al secției de Beletristică a Academiei de Științe în 1900, onoare la care a renunțat doi ani mai târziu, în semn de protest împotriva anulării alegerii lui Maxim Gorki.
A murit în timpul unei șederi în Germania în iulie 1904.
Este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din toată literatura rusă, autorul unei opere prolifice (piese de teatru, romane, nuvele) incluzând „Unchiul Vania”, „Trei surori” și „Livada de vișini”. Stilul său este marcat de neutralitatea cu care descrie modul de viață și gândirea oamenilor din Rusia.
A fost, fără îndoială, un maestru al nuvelei și a revoluționat și teatrul rus. Piesele sale sunt cele ale unui martor lucid, crud, dar întotdeauna imparțial. A încercat să ilustreze destinele tragice și cotidiene ale antieroilor săi care vor rămâne pentru totdeauna în imaginarul universal.
Dintre piesele de teatru, cele mai cunoscute sunt Pescărușul, Unchiul Vania, Trei surori, Livada de vișini, iar dintre nuvele, Dramă la vânătoare.
Opere principale:
Ordinul Ana, 1895; Agrișul, 1898; Ionici, 1818; Omul în cutie, 1898; Moartea funcționarului, 1883; Fiica Albionului, 1883; Cameleonul, 1884; Dramă la vânătoare, 1884; Majorul Prisibeev, 1885; Mujicii, 1897; Pescărușul, 1896; Unchiul Vania, 1897; Trei surori, 1900; Livada cu vișini, 1903; Logodnicii, 1903; Un duel, 1891; Casa cu mezanin, 1896; Viața mea, 1896; Salonul nr.6, 1892; Zvăpăiata; Doamna cu cățelul, 1899.
Alexandru Vlahuta, 5 sept. 1858 – 1919, poet si scriitor roman, membru de onoare post-mortem al Academiei Romane. A trait 61 de ani.
Opere principale:
– volumele de versuri: Iubire, 1896; Poezii vechi si noi, 1915; Satirele; Delendum; Liniste. Poemul antidinastic: 1907.
– schite si nuvele adunate in volumele: Nuvele, 1886; Din goana vietii, 1892: In valtoare, 1896; Clipe de liniste, 1899.
– romanul Dan, 1894;
– ciclul de portrete satirice Cativa paraziti;
– volumul Romania pitoreasca, 1901;
– incercarea de monografie Pictorul Nicolae Grigorescu, 1910.
Rabindranath Tagore (Rabindranàth Thakur, supranumit Tagore), 7 mai 1861 – 7 aug. 1941, poet, romancier și dramaturg indian de limba bengali și engleză, una dintre cele mai înțelepte, mărinimoase și elevate minți ale Indiei, creator de valoare universala. Premiul Nobel, 1913. A trait 80 de ani.
Tatăl său, care era un filosof eminent, considera căutarea Absolutului ca fiind singura realitate a vieții. Tagore a trăit o adolescență marcată de moartea mamei sale și de învățătura tatălui său care i-a adus „revelația iubirii de natură și de Dumnezeu”.
A plecat în Occident în jurul anului 1880, când a renunțat la tot pentru „a iubi mai bine natura și pe Dumnezeu”.
Între 1901 și 1918, soția, trei dintre copiii săi și tatăl său au murit. Dar Tagore a avut voința de a-și transforma suferința în bucurie și a înființat un centru internațional de educație în Santiniketan în Bengal. Acest centru, care a devenit un loc dinamic și generator al acestei voințe, a ajuns cunoscut în întreaga regiune și apoi în India.
„Versetele ofrandei lirice”, scris în 1912, aduce o nouă speranță și pare să sfideze destinul lumii vechi.
Principalele sale lucrări – „Amintiri din copilarie”, „Luntrea de aur”, „Gora”, „Grădinarul iubirii”, „Coșul cu fructe”… i-au adus Premiul Nobel pentru Literatură în 1913.
Opere principale:
– schite si povestiri: Ghirlandele dragostei, 1902; Sentinta, 1893; Lumina si umbra, 1894; Renegare, 1892; Mohamaya, 1892.
– romanele: Prabusirea, 1901; Firul de nisip in ochi, 1902; Gora, 1910; Caminul si lumea, 1916.
– lucrari dramatice: Fachirul, 1883; Jertfa, 1805; Oleandrii rosii, 1924.
– din uriasa sa opera poetica (3000 de poeme, poezii, cantece lirico-filozofice), cuprinsa in 50 de volume, retinem volumele: Cantece de seara; Diezi si bemoli; Manoshi; Luntrea de aur; Gradinarul; Crai-nou; Naibedia; Puntea.
Jens Peter Jacobsen, 7 apr. 1847 – 30 apr. 1885, romancier, poet si om de stiinta danez. A trait 38 de ani.
Opere principale:
– romanele: Doamna Maria Grubbe, 1876; Niels Lyhne, 1880.
Aldous Leonard Huxley, 26 iul. 1894 – 22 nov. 1963, scriitor englez. A trait 69 de ani.
Opere principale:
– romanele: Punct contrapunct, 1927; Filosofie veșnică, Minunata lume nouă, 1932, roman de anticipație distopică (ca şi în romanul „1984“ al lui George Orwell, apare ideea manipulării maselor, dar în cazul lui Huxley, societatea este controlată nu numai mental, ci şi genetic).
– volumul de nuvele: Surâsul Giocondei.
Johann Wolfgang Goethe, 28 aug. 1749 – 22 mar. 1832, mare poet german, prozator, gânditor și om de stiință, una dintre cele mai puternice personalități ale literaturii universale. A trăit 83 de ani.
Reputaţia sa literară s-a impus în toată Europa odată cu romanul romantic din tinereţe Suferinţele tînărului Werther (1774). Ea a fost consolidată ulterior de principala sa operă, Faust (1808 – 1831), şi de câteva romane importante.
A avut şi preocupări ştiinţifice, publicând o lucrare despre metamorfoza plantelor şi un studiu clasic de teoria culorilor.
Deşi nu era privit el însuşi ca filozof, Goethe a manifestat un interes profund faţă de ideile filozofice, mai ales faţă de panteismul lui Spinoza, de panpsihismul lui Leibniz şi de estetica lui Kant.
Influenţa sa asupra filozofilor germani, îndeosebi asupra prietenilor săi Schiller şi Schopenhauer, a fost considerabilă.
Importanţa sa în evoluţia romantismului se reflectă în opera principalului filozof al romantismului, F. W. von Schelling.
Opere principale:
– dramele: Faust; Egmont, 1787; Ifigenia in Taurida; Tasso; Götz von Berlinchingen, 1773; Prometeu;
– romanele: Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister; Suferintele tanarului Werther; Hermann si Dorothea.
– note de calatorie: Calatoria din Italia, 1786—1788.
– lucrarea autobiografica: Poezie si adevar etc.
Jules Renard, 22 feb.1864 – 22 mai 1910, născut la Châlons-sur-Mayenne, scriitor și poet francez; Premiul Goncourt, 1907. A trăit 46 de ani.
Autor francez și membru al Academiei Goncourt, cel mai bine cunoscut pentru operele Morcoveață (Poil de carotte, 1894), o relatare amar-ironică despre propria copilărie, în care umorul sumbru ascunde o acută sensibilitate și Les Histoires Naturelles (Povești despre natură, 1896), o serie de descrieri ale florei și faunei. Printre celelalte lucrări ale sale se numără Le Plaisir de rompre (Plăcerea despărțirii, 1898) și Huit Jours à la campagne (Opt zile la țară, 1912), publicată postum.
Copilăria sa nefericită într-o familie dezbinată a fost cea care i-a oferit lui Jules Renard materialul pentru opera sa.
Renard a fost educat la Nevers și la Paris. Originar din Mayenne, s-a mutat la Paris, s-a pregătit pentru Ecole normale supérieure, dar și-a întrerupt studiile pentru a se dedica literaturii.
Între anii 1887 și 1889, când trăia în sărăcie, a scris Les Cloportes (Păduchii), prima versiune a celebrului său Morcoveață (Poil de carrotte) care nu va fi publicat decât după moartea sa. Dar alte romane precum Pomanagiul (L’Ecornifleur) sau piese precum Podgoreanul si via sa (Le Vigneron dans sa vigne) i-au adus succes.
Apoi a plecat să locuiască la țară, unde și-a scris Jurnalul și a adunat reflecții, critici asupra lumii literare și asupra iluziilor stilului.
Toată viața sa, deși a avut o căsătorie fericită și era tatăl a doi copii, Renard a fost bântuit și a încercat să ascundă suferința suportată în copilărie din cauza lipsei de afecțiune a familiei sale față de el. Proza sa, lipsită de cuvinte de prisos, i-a influențat pe scriitorii francezi de mai târziu, care au găsit în ea un corectiv pentru acumularea fără discernământ de detalii, o tendință a naturaliștilor care l-au precedat.
După căsătoria sa din 1888, s-a dedicat scrisului. Mai presus de toate un artist (el s-a descris ca un „vânător de imagini”), a folosit detaliile observate cu atenție în scrierea sa descriptivă. Schițele sale despre viața animală din Povești despre natură (Histoires naturelles), 1896, sunt modele ale acestui gen.
Deși și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Paris, nu a pierdut niciodată legătura cu localitatea sa natală; iar în Familia Philippe (Les Philippe), 1907, Frații noștri feroce (Nos frères farouches) și Ragotte (ambele în 1908), a descris viața rurală cu un spirit de pătrundere amuzată și realism crud.
De asemenea, a scris piese de teatru, inclusiv o versiune dramatizată a lui Morcoveață (Poil de carotte), 1900.
Morcoveață (Poil de carotte) este o nuvelă lungă sau un roman autobiografic de Jules Renard publicat în 1894, care povestește copilăria și eșecurile unui băiat cu părul roșu care suferă din cauza lipsei de afecțiune a familiei sale. François Lepic, supranumit „Păr de morcov” din cauza părului roșcat și a pistruilor, a crescut între o mamă care îl urăște și un tată indiferent.
Poil de carotte este un copil neiubit care, pentru a lupta împotriva umilințelor zilnice din partea surorii sale Ernestine și ale fratelui său Felix și împotriva urii materne, are doar viclenie, această armă a celor slabi. Fără îndoială că în această copilărie nefericită trebuie căutate sursele scepticismului și ironiei autorului, a artei sale de a minimaliza sau subestima, a stilului său dens și precis, a observației sale crude. Povestea este prezentată ca o serie de nuvele, fără ordine cronologică.
Jules Renard, adnotând în 1906 o mențiune în Jurnalul său din februarie 1898, scria: „Această atitudine [a mamei mele] față de soția mea m-a determinat să scriu Poil de carotte”. Ideea personajului este deci cu 5 ani mai veche decât publicarea romanului.
A fost membru fondator al gazetei și revistei literare Mercure de France (1890) și a fost ales membru al Academiei Goncourt (1907).
Întreaga sa operă, care vizează o observare crudă și incisivă a societății și a relațiilor de familie, este ilustrată de un stil laconic, adevărat „realism al tăcerii”, din care literatura contemporană a fost inspirată în unele dintre cercetările sale.
Unele dintre lucrările lui Jules Renard au fost inspirate din mediul rural pe care îl iubea în regiunea Nièvre. Portretele sale de personaje sunt sarcastice, ironice și uneori crude (în Povești despre natură, Histoires naturelles, umanizează animalele și animalizează oamenii) și a fost un susținător activ al pacifismului și anticlericalismului (aparent în Habotnica, La Bigote).
Jurnalul său, 1887–1910 (publicat în 1925) este o capodopera de introspecție, ironie, umor și nostalgie și oferă o imagine importantă asupra vieții literare.
Scriitorul englez Somerset Maugham a fost influențat să-și publice binecunoscutele reviste proprii de exemplul lui Renard. În introducerea propriei sale lucrări Jurnalul unui scriitor (A Writer’s Notebook), Maugham a scris un rezumat potrivit al virtuților jurnalului lui Renard: „Jurnalul este o lectură minunată. Este extrem de amuzant. Este spiritual și subtil și adesea înțelept… Jules Renard a notat replici îngrijite și fraze inteligente, epigrame, lucruri văzute, spusele oamenilor și aspectul lor, descrieri de peisaje, efecte ale soarelui și umbrei, totul, pe scurt, care îi putea fi de folos atunci când s-a așezat să scrie pentru publicare.”
Romancierul american Gilbert Sorrentino și-a bazat lucrarea din 1994 Demonul roșcat (Red the Fiend), pe Morcoveață al lui Renard. În mare parte, cartea de memorii din 2008, Nimic de care să te sperii (Nothing to Be Frightened Of) a romancierului britanic Julian Barnes este un omagiu adus lui Jules Renard.
Renard este unul dintre câțiva filozofi populari ale căror citate apar pe indicatoarele rutiere ale Proiectului HIMANK din regiunea Ladakh din nordul Indiei. Pe un astfel de semn din Valea Nubra, Renard este citat spunând „Lenea nu este altceva decât obiceiul de a te odihni înainte de a obosi”.
Opere principale:
– romanele: Pomanagiul, 1892; Podgoreanul și via sa, 1893;
– mici piese de teatru: Pâinea de casă, 1898; Domnul Vernet, 1903;
– Jurnal, 1927, în 17 volume;
– literatură pentru copii: Morcoveață, postum.
Poezie: Trandafirii (Les Roses. Les Bulles de sang ), 1883;
Romane: Crima satului (Crime de village), 1888; Zâmbete silite (Sourires pincés), 1890; Pomanagiul (L’Écornifleur), 1892; Lanterna surdă (La Lanterne sourde), 1893; Gândacii de bucătărie (Coquecigrues), 1893; Două fabule fără morală (Deux fables sans morale), 1893; Afemeatul (Le Coureur de filles), 1894; Morcoveață (Poil de Carotte), 1894; Povești despre natură (Histoires naturelles), 1894; Viticultorul în via sa (Le Vigneron dans sa vigne), 1895; X… roman improvizat (X… roman impromptu), 1895; Povești naturale (Histoires naturelles), 1896, unele transpuse pe muzică de Maurice Ravel; Stăpâna (La Maîtresse), 1896; Opt zile la țară (Huit jours à la campagne), 1906; Familia Philippe (Les Philippe), 1907; Patrie (Patrie), 1907; (Bucolicele (Les Buccoliques), 1898 – 1908; Cuvinte de scris (Mots d’écrit), 1908; Ragotte, 1909; Frații noștri feroce (Nos frères farouches), 1909; Discuții (Causeries),1910; Ochiul limpede (L’Œil clair), 1913; Păduchii (Les Cloportes), 1919, postum;
Teatru: Stăpâna, 1896; Plăcerea despărțirii, 1897; Pâinea de casă (Le Pain de ménage), 1898; Morcoveață, 1900; Domnul Vernet (Monsieur Vernet), 1903; Habotnica / Bigota (La Bigote), 1909; Opt zile la țară, 1912; Vărul lui Rose (Le Cousin de Rose), text online
Jurnal (Journal), 1887-1910 (1925-1927), postum;
Corespondență (Correspondance), 1925 – 1927, postum.
Nicolae Iorga, 17 ian. 1871 – 27 nov. 1940, istoric român, publicist, orator, om politic și scriitor, una dintre cele mai proeminente personalități ale culturii românești, profesor al Universității din București, Doctor Honoris Causa al mai multor universități straine, membru al Academiei Romane și al mai multor societăți științifice din străinătate. Opera sa cuprinde un vast material documentar de un deosebit interes științific. A trăit 69 de ani.
Copil minune, Nicolae Iorga s-a născut la Botoşani, tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie.
În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze necunoscute, lăsându-i pe Nicolae, care avea 5 ani, și pe fratele său mai mic, George, orfani; o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care o avea despre copilăria sa.
În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, unde excela la mai multe materii, profesorii permițându-i la vârsta de nouă ani să le predea colegilor istoria României. Profesorul său de istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul în cercetare, devenind polonofil. Iorga a afirmat că această perioadă de formare i-a modelat viziunile despre limba și cultura română: „Am învățat româna […] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales fermă și colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine vândute.”
Și-a format preferințele literare după ce a citit scrierile lui Mihail Kogălniceanu, opere care tratau regimul lui Napoleon Bonaparte și diferite publicații franceze, precum romanele „Evenor et Leucippe” de Alphonse de Lamartine sau „Dramele Parisului” de Ponson du Terrail.
A făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a obținut rezultate excelente, și, din anul 1883, a început să ofere meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei. La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei vizite la unchiul matern Emanuel „Manole” Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anecdote și editoriale despre politica în Europa.
Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind „catastrofa vieții mele de școlar în Botoșani”, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor. Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis, primind bursă și fiind lăudat de director, filologul Vasile Burlă. Tânărul vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la studiile grecești ca fiind „cea mai rafinată formă a rațiunii umane”, însă o contribuție importantă în dezvoltarea sa multilingvistică a primit-o din partea unor profesori specializați precum Alexandru Philippide (limba română), Alexandru Șuțu (limba franceză), Octav Teodorescu (limba germană) sau Xenofont Gheorghiu (limba latină).
La vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în activități politice, dar are convingeri cu care mai târziu va fi puternic împotrivă: auto-declarat marxist, Iorga a promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri despre Capitalul. Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost suspendat pentru a doua oară, pierzând bursa. Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani începe din nou să dea meditații. A fost din nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore. Iorga a fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24).
A absolvit Facultatea de Istorie din Iaşi, într-un singur an, cu diploma Magna Cum Laude. A continuat studiile universitare la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul (1893) la numai 23 de ani și devenind membru corespondent al Academiei Române.
În 1894, la 24 de ani, a obţinut prin concurs Catedra de istorie la Universitatea din Bucureşti. Începând din 1922 a ţinut cursuri de vară la Vălenii de Munte, judeţul Prahova.
Dotat cu o memorie extraordinară, cunoştea istoria universală şi în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu din istoria românilor fără să constaţi că a trecut deja pe acolo şi a tratat tema în mod fundamental.
A publicat circa 1 250 de volume şi 25 000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc.
În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul.
Ca om politic a fost cofondator al Partidului Naţional Democrat (1931–1932); prim-ministru şi ministru al Educaţiei Naţionale; membru al Parlamentului în mai multe legislaturi.
A fost fondator (1920) şi director al Şcolii Române din Paris (Fontenay-aux-Roses).
A editat şi condus numeroase ziare şi reviste (Neamul românesc, Revista istorică, Revue Historique du Sud-Est-Européen, Floarea darurilor etc.).
După aflarea veştii despre asasinarea sa de către legionari, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.
La numai 23 de ani, a fost membru corespondent al Academiei Române, membru plin în 1911, preşedinte al Secţiei de istorie (1924-1927).
Opere principale:
Documente privitoare la istoria românilor, în 5 volume, 1897-1913; Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, în 31 de volume, 1901-1916; Studii şi documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901–1913); Istoria imperiului otoman, în 5 volume (apărută în limba germană: Geschichte des osmanischen Reiches, 1908–1913); Istoria comerțului românesc, în două volume, 1925; Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, în 3 volume, 1907-1909; Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea și legăturile ei, în 3 volume. 1920-1925: Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, 1929; Istoria literaturii românești, în 3 volume; Istoria literaturii românești contemporane, în două volume, 1934; Istoria învățământului românesc, 1928; Istoria armatei românești, în două volume, 1929; Istoria românilor, în 10 volume, 1936-1939.
Ca literat a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Assisi şi altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viaţă de om, aşa cum a fost).
Victor Hugo, pe numele complet Victor-Marie Hugo, 26 febr. 1802 – 22 mai 1885, născut la Besançon, Franța, poet, romancier și dramaturg care a fost cel mai important dintre scriitorii romantici francezi. Membru al Academiei Franceze. A lăsat capodopere în toate genurile literare. A trăit 83 de ani.
Deși este considerat în Franța unul dintre cei mai mari poeți ai acestei țări, este mai bine cunoscut în străinătate pentru romane precum Catedrala Notre-Dame din Paris, 1831 și Mizerabilii, 1862.
Autor romantic de romane, poezii și piese de teatru, Victor Hugo a fost implicat și în politică. În cărțile și discursurile sale, a apărat pacea și desprinderea de modelele arhaice ale societății.
Victor Hugo este unul dintre cei mai mari poeți, scriitori și dramaturgi ai secolului al XIX-lea. Este autorul ilustru al cărților Mizerabilii, Catedrala Notre-Dame din Paris, Hernani și Contemplațiile. Trecând de la poezie, la romane și piese de teatru, Hugo este marea figură a mișcării romantice. Deja în timpul vieții, a fost recunoscut atât de colegii săi, cât și de poporul francez. Acțiunile sale, atât la nivel literar și teatral (desprinderea de regulile teatrului clasic, apariția romantismului…), cât și la nivel politic și social (lupta împotriva pedepsei cu moartea, pentru pace, în favoarea condiției femeii, denunţarea clerului…), au jucat un rol considerabil în timpul său. La fel ca La Fontaine sau Molière, lucrările lui Victor Hugo au îmbogățit moștenirea culturală franceză și mondială.
Victor Hugo s-a născut la 26 februarie 1802 la Besançon. Era ultimul copil dintr-o familie de trei băieți. Tatăl său Leopold era general al Imperiului lui Napoleon. Tatăl său fiind adesea absent, a fost crescut de mama lui, Sophie.
În timp ce era elev la Lycée Louis-le-Grand, Victor Hugo părea să aibă deja o idee foarte precisă despre viitorul său. La 14 ani, a scris „Vreau să fiu Chateaubriand sau nimic”.
Pe 12 octombrie 1822, Victor Hugo s-a căsătorit cu Adèle Foucher, o prietenă din copilărie. Doi ani mai târziu, ea a născut primul lor copil, Léopoldine. Vor avea cinci copii în total. Deoarece soția sa a devenit iubita lui Sainte-Beuve, o anume Juliette Drouet a devenit partenera sa. Dintre multele aventuri ale scriitorului este cunoscută cea cu Léonie d’Aunet.
Poeziile lui Victor Hugo
La 19 ani, Victor Hugo a scris și a publicat primele sale poezii, Ode. A fost remarcat apoi de regele Ludovic al XVIII-lea care l-a recompensat cu plata unei pensii. Hugo s-a dedicat în mod regulat poeziei în timpul carierei sale scriitoricești. Astfel, în 1829 au apărut Orientalele, Frunze de toamnă în 1832 și Cântecele crepusculului în 1835. Mai târziu, în perioada exilului (1851-1870) a continuat să scrie culegeri de poezie: Pedepsele (1853) , Contemplațiile ( 1856). Aceasta a fost perioada sa cea mai prolifică. Volumul Contemplațiile rămâne unul dintre cele mai mari succese ale sale. În 1862, Legenda secolelor, care este opera de maturitate, cuprinde peste şaizeci de poezii.
Piesele de teatru ale lui Victor Hugo
În 1827, Victor Hugo a publicat piesa Cromwell. Prefața anunță ]n mod clar dorința de a se desprinde de regulile clasice. Hernani va fi concretizarea noutăților pe care dorea să le aducă în teatru. Această piesă îl face liderul unei noi mișcări literare: romantismul.
În februarie 1833 a avut loc prima reprezentație a Lucreziei Borgia. Printre actori se număra ;i Juliette Drouet. Hugo s-a îndrăgostit de ea și povestea lor de dragoste va dura cincizeci de ani.
În 1838, Victor Hugo a publicat Ruy Blas, o piesă în care un valet este rugat să ia locul unui nobil pentru a o seduce pe regina Spaniei. Această lucrare a primit aprecieri contradictorii.
Victor Hugo și romantismul
Victor Hugo s-a alăturat câtorva scriitori pentru a forma Cenaclul. Acest cerc de autori tineri va fi centrul mișcării lor literare numită romantism. Hugo participa la dezvoltarea școlii romantice, alături de Gérard de Nerval și Théophile Gautier. Cu piesa lui, Hernani, Victor Hugo s-a desprins complet de regulile obișnuite ale teatrului. Susținătorii clasicismului erau deosebit de jigniți de faptul că nu era respectată regula celor trei unități (de timp, loc și acțiune). Confruntarea dintre romantici („Jeune-France”) și clasici („perucile”) era violentă. Aceștia vor duce aceeași bătălie la fiecare reprezentație a lui Hernani. În 1841, Victor Hugo a fost totuși ales membru în Academia Franceză.
Romanele lui Victor Hugo
În 1828, a apărut Ultima zi a unui condamnat la moarte, un fel de pledoarie împotriva pedepsei cu moartea. Trei ani mai târziu, în 1831, Victor Hugo a publicat primul său roman istoric, Catedrala Notre-Dame din Paris. La lansarea în librării, cartea a avut un mare succes. Publicul romantic aprecia în mod deosebit universul Evului Mediu recreat la perfecțiune de Hugo. Claude Gueux a fost publicat în 1834. În acest scurt roman, Victor Hugo denunță încă o dată pedeapsa cu moartea și condițiile inumane în care trăiau prizonierii în Franța. În 1862, a finalizat Mizerabilii, care a fost și un succes răsunător în rândul publicului. În această carte, Hugo îl pune în scenă pe Jean Valjean, un fost condamnat generos care încearcă să fugă de un inspector zelos.
Viața politică a lui Victor Hugo
Fiica sa Léopoldine s-a înecat în 1843 într-un accident cu barca. Această tragedie l-a afectat foarte mult pe Victor Hugo. Unii cred că din cauza acestui eveniment s-a orientat spre politică.
Regele Ludovic-Filip l-a numit pe Victor Hugo „Pair al Franței” în 1845. Acesta din urmă a început o carieră politică și a intrat în tabăra republicanilor. A fost ales deputat în Adunarea Constituantă din 1848. Apoi a condamnat lovitura de stat din 2 decembrie 1851 de către Prințul Louis-Napoleon (nepotul lui Napoleon Bonaparte). A fost forțat să se exileze în Belgia, apoi pe insulele Jersey și Guernsey.
Când Republica a fost proclamată în 1870, Hugo s-a întors la Paris unde a fost primit în triumf. În ochii poporului francez, el întruchipa rezistența republicană la cel de-al doilea Imperiu. Pe 8 februarie 1871 a fost ales în Adunarea Națională. În 1876, a fost ales senator. Una dintre primele sale intervenții a fost o pledoarie pentru o amnistie pentru comunarzi.
Ultimii ani
Vârsta nu l-a împiedicat să scrie. La 75 de ani, Victor Hugo a continuat să scrie și a publicat Legenda secolelor și Arta de a fi bunic (1877).
Pentru cea de-a 80-a aniversare, o mulțime estimată la 600.000 de oameni au mărșăluit pe lângă ferestrele sale. La 22 mai 1885, Victor Hugo a murit de congestie pulmonară la vârsta de 83 de ani. Purtat de carul funerar „al săracilor”, așa cum a dorit el, i-au fost organizate funeralii naționale.
Rămășițele sale au fost expuse sub Arcul de Triumf pentru o noapte, apoi au fost aduse la Panteon. O mulțime de două milioane de oameni au urmat procesiunea. Delegați din întreaga lume au călătorit la Paris pentru a-i aduce un ultim omagiu.
Opere principale:
Poezii: Ode și poezii diverse (Odes et poésies diverses), 1822; Ode și balade (Odes et Ballades), 1828; Orientalele (Les Orientales), 1829; Frunze de toamnă (Les Feuilles d’automne), 1832; Cântecele crepusculului (Les Chants du crépuscule), 1835; Vocile lăuntrice (Les Voix intérieures), 1837; Razele și umbrele (Les Rayons et les Ombres), 1840; Pedepsele (Les Châtiments), 1853; Contemplațiile (Les Contemplations)1856, din care fac parte poeziile Melancolia; Mâine, în zori; Legenda secolelor (La Légende des siècles), 1862, ciclu de poeme.; Cântecele străzilor și pădurilor (Les Chansons des rues et des bois), 1865; Anul îngrozitor (L’Année terrible), 1872; Arta de a fi bunic (L’Art d’être grand-père), 1877; Papa (Le Pape), 1878; Îndurarea supremă (La Pitié suprême), 1879; Măgarul (L’Âne), 1880; Cele patru vânturi ale spiritului (Les Quatre Vents de l’esprit), 1881;
Romane: Regele sclav (Bug Jargal), 1818; Han al Islandei (Han d’Islande), 1823; Ultima zi a unui condamnat la moarte (Le Dernier Jour d’un condamné), 1829; Catedrala Notre Dame din Paris (Notre Dame de Paris), 1831; Claude Gueux, 1834; Mizerabilii (Les Misérables), 1862; Oamenii m[rii (Les Travailleurs de la mer), 1866; Omul care râde (L’Homme qui rit), 1869; Nouăzeci și trei (Quatre-vingt-treize), 1874.
Teatru: Cromwell, 1827; Amy Robsard, 1828; Hernani, 1830; Marion de Lorme, 1831; Regele petrece (Le roi s’amuse), 1832; Lucrezia Borgia, 1833; Maria Tudor, 1833; Angelo, tiranul Padovei (Angelo, tyran de Padoue), 1835; Ruy Blas, 1838; Burgravii (Les Burgraves), 1843; Torquemada, 1882;
Mark Twain, pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens, 30 nov. 1835 – 21 apr. 1910, scriitor de seama și umorist american, Doctor Honoris Causa al Universitatii din Oxford. A trait 75 de ani.
Mark Twain, s-a născut în statul Missouri. După moartea tatălui său, când încă avea doar 11 ani, a început să lucreze în diverse profesii, toate legate de jurnalism. De asemenea, a călătorit mult în Statele Unite, descoperind peisajele care vor servi mai târziu ca fundal pentru lucrările sale.
În timpul Războiului de Secesiune, refuzând să lupte pentru menținerea sclaviei, a fugit în munții din vest. La sfârșitul conflictului, și-a început cariera literară și încă de la prima sa publicație, “Celebra broască săltăreață din comitatul Calaveras”, a avut succes.
Din călătoriile sale în Europa și Polinezia, s-a inspirat în lucrările „Inocenții din străinătate” și „Un vagabond în străinătate”.
Datorită celor mai faimoase două romane ale sale, „Aventurile lui Tom Sawyer” și „Aventurile lui Huckleberry Finn”, a devenit un autor important.
Restul vieții sale literare va fi întotdeauna marcat de succes, chiar dacă uneori și-a abandonat tonul viu și umorul recunoscut, pentru lucrări mai serioase.
La fel ca această dezvoltare literară, sfârșitul vieții sale a fost dureros: autorul și-a pierdut succesiv trei copii și soția, rămânând singur cu fiica sa cea mai mică, Clara.
A murit în 1910, lăsând literaturii americane o operă care nu va înceta niciodată să inspire autori eminenți precum Ernest Hemingway sau T. S. Eliot.
Opere principale:
– culegerile de schite: Celebra broasca saltareata si alte schite, 1867.
– nuvela: Bancnota de un milion de lire sterline
– notele de calatorie: Ageamiii in strainatate, 1869; La tranta, 1877; Calatorie peste hotare, 1880; Urmarind ecuatorul, 1897; Iarasi calator; Viata pe Mississippi, 1883.
– romanele: Veacul aurit, 1872 – in colaborare; Aventurile lui Tom Sawyer, 1876; Aventurile lui Huckleberry Finn, 1884; Un yankeu la curtea regelui Arthur, 1889.