Iubitul meu, ce către zări senine
m-ai înălţat din cazna ţărnei crunte,
suflându-mi duh de viaţă peste frunte
prin lâncedele bucle în ruine;
mi-ai dat cu un sărut luciri divine
ce văd heruvii pe celesta punte.
Când n-aveam pace pe pământ niciunde,
cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine!
Ş-aflându-te-s puternică, ferice.
Ca unul care-n câmp de asfodele
priveşte-n urmă bucuros şi zice
adio timpurilor sterpe, grele,
azi între bun şi rău stau mărturie
că doar murind şi doar iubind se-nvie.
(Sonetul 27 / Sonnet XXVII)
traducere de Paul Abucean
Literatura este presarata de ruinele facute de oamenii care s-au ocupat prea mult de opiniile altora.
(O camera proprie)
© CCC
Ah, vraja ideilor si a lucrurilor spuse numai pe jumatate, a plecarilor fara itinerar, a revelatiilor neasteptate, a intalnirilor fortuite, a ruinelor scaldate de luna, a crampeielor de statui (cate sugestii, Dumnezeule, cate sugestii) si a metaforelor atat de frumoase de-ti vine sa inchizi ochii si s-asculti in tine o muzica ciudata ca o incantatie imprumutata de la amurg!
Ceea ce ne poate intrista este faptul ca forma cea mai bogata, viata cea mai frumoasa au in istorie un apus al lor, ca aici ratacim intre ruinele a ce a fost excelent – insa din moarte invie o vointa noua.
Numai o catastrofa generala a globului ar putea sa stinghereasca stiintele, artele si sa ingroape sub ruinele ei numele oamenilor celebri care le-au cultivat cu succes. Lumina spiritului poate sa-si schimbe climatul, dar ea e la fel de nepieritoare ca lumina soarelui.