Cunoaște-te și lasă în seama lui Dumnezeu tainele pe care vrea să le facă; omul este singurul studiu necesar omului.
(Eseu despre om)
© CCC
Este minunat să știi că lumea nu poate interfera cu ceea ce este în mintea ta.
(Cenușa Angelei)
© CCC
Eu m-am străduit toată lunga mea viaţă să găsesc taina vieţii. În tinereţea mea nu am fost fericit, căci ştiam că ea are să piară; şi la vârsta bărbăţiei nu am fost fericit, căci ştiam că acum se apropie bătrâneţea şi aşa m-am dăruit ca adolescent, ca bărbat şi ca bătrân cu totul căutării acestei mari taine. Doream o viaţă al cărei belşug să umple secole întregi şi dispreţuiam o viaţă lungă doar de câteva zeci de ani. Voiam să ajung – nu, am să ajung – ca şi zeii vechi ai acestui pământ. În tinereţea mea am citit, într-un manuscris ebraic pe care l-am găsit într-o mânăstire din Spania, că există o clipă, când soarele a părăsit zodia Berbecului şi încă nu a intrat în cea a Leului, care vibrează de cântecul puterilor nemuritoare şi că cel care găseşte această clipă şi ascultă cântecul devine el însuşi asemenea puterilor acestora nemuritoare.
(Rosa alchemica)
… sunt puţine lucruri – fie în lumea dinafară, fie la oarecare adâncime, în sfera nevăzută a gândirii – puţine lucruri care să rămână ascunse aceluia care caută cu aprindere şi stăruinţă dezlegarea unei taine.
(Litera stacojie)
Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc,
Contaminînd cu ascensoare
Misterul nostru pămîntesc.
Îmbătrînim de fericire
Într-o mansardă fără flori
Dresînd păpuşi fără adresă
Pentru serbările din zori.
Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul bufon
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.
Sîntem lucizi pînă la sînge,
Nedespărţiţi pînă la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.
E prea frumos la tine-n suflet,
E prea tîrziu la mine-n gînd,
Împărtăşim aceeaşi taină,
Dar nu se ştie pînă cînd.
Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.
Sub fruntea mea se face noapte,
În ochii tăi se face zi
Şi renunţăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzi.
Pecetluim cu definiţii
Aceste stranii convorbiri,
Rememorînd la despărţire
Balada blondelor iubiri.
(Balada blondelor iubiri, vol. Înalta fidelitate, 1977)
Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc
Și scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceață;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viață
Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc.
Ca niște lungi ecouri unite-n depărtare
Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund.
Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,
Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câmpii,
Iar altele bogate, trufașe, prihănite,
Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,
Ca moscul, ambra, smirna, tămâia, care cântă
Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncântă.
(Corespunderi)
(Traducere de Al. Philippide)
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Parcă-ar vorbi în taină cu-amurgul amândoi.
E liniştea de aur. E seara de cristale.
Candori rătăcitoare trec legănând copacii.
Şi dincolo de toate prin vis pârâul clar
printre mărgăritare spre infinit aleargă…
Singurătate! Totul e limpede şi stins…
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Iubirea e departe… Nepăsătoare, calmă,
inima-i liberă. Nici veselă, nici tristă.
Culori, parfumuri, brize şi cântece o fură…
Parcă-ar pluti pe lacul unor simţiri imune…
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Parcă-ai putea cu mâna s-atingi eternitatea…
(Oră imensă)
Nicicând n-am fost în stare să-mi tăinuiesc iubirea… căci în această lume iubirea-adevărată nu se ascunde.