Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia
Care pluteşte spre ţărmuri noi…
(Spovedania unui huligan)
În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.
(Presimţire, 1828)
(traducere de Veronica Porumbacu)
De vrei, voi înceta să mai cânt.
De privirea mea face mereu
să-ţi zvâcnească inima,
voi întoarce privirea de la tine.
De te cutremuri la întâlnirea mea,
mă voi depărta din calea paşilor tăi.
De fiinţa-mi te stinghereşte –
atunci când flori îşi împletesc degetele tale –
voi fugi din grădina-ţi singuratică.
De apa pârâiaşului tău e neliniştită
la trecerea corăbiei mele,
nu voi mai vâsli spre ţărmul tău.
Totul se întemeiază pe convingere; iar convingerea depinde de tine. De aceea, când doreşti ceva, înlătură convingerea şi, asemenea unui marinar care a trecut de stânci, vei atinge liniştea, pacea şi țărmul calm.
Ca şi când Marea-ar trebui să se despartă
Şi să se ivească-o altă Mare,
Iar din aceea – încă una – care
Ar face din toate trei doar o părere,- o fluturare –
O succesiune de mări –
De ţărm nevizitate –
Ele însele hotar de mări –
Eternitate – toate –
(traducere de Petru Dimofte)
Apa se învaţă prin sete.
Ţărmul – prin Mările în urmă lăsate.
Suferinţa – prin dureri încercate –
Pacea – prin bătălii şi dovezi –
Prin neîmplinire – Iubirea –
Păsările – prin albe Zăpezi.
In viata barbatului nu incap niciodata doua iubiri; nu e decat una singura, cat marea de adanca, dar fara tarm.