Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Citate cu tagul "val"

Durerea e un val, bucuria – marea…

(Gânduri albe)

Îmi place verbul a simți: a simți zgomotul valurilor mării, a simți un miros, a simți sunetul ploii care te stropește pe față, a simți pixul cum așterne gândul pe o foaie goală, a simți mirosul ființei iubite, a-i simți vocea și privirea. A simți e un verb emotiv, care te unește cu cine te simte.

Văl de brumă argintie

Mi-a împodobit grădina,

Firelor de lămâiţă

Li se uscă rădăcina.

 

Peste creştet de dumbravă

Norii suri îşi poartă plumbul,

Cu podoaba zdrenţuită

Tremură pe câmp porumbul.

 

Şi cum de la miazănoapte

Vine vântul fără milă,

De pe vârful șurii noastre

Smulge-n zbor câte-o şindrilă.

 

De viforniţa păgână

Se-ndoiesc nucii, bătrânii,

Plânge-un pui de ciocârlie

Sus pe cumpăna fântânii.

(Toamnă)

Trec izvoarele în râuri,

Râurile curg spre mare.

Nevăzute, limpezi brâuri

Leagă boarea de-altă boare.

 

Nu-i nimic stingher în Fire.

Toate tind să se îmbine

Într-o tainică iubire –

De ce nu și eu cu tine?

 

Munții-aștern pe cer săruturi

Val pe val se-mbrățișează.

Care-i floarea fără fluturi?

Am fugi de ea, cu groază.

 

Soarele în brațe strânge

Globul. Luna-n mări se scaldă.

Ce-ar fi viața mea? – s-ar frânge

Fără sărutarea-ți caldă.

(Filosofia dragostei)

Pictând apa, nu pictezi vântul care face valurile; pictând admirabil florile, nu pictezi parfumul.

Proverb chinez

© CCC

Demoni și minuni,

Vânturi și maree,

În depărtare, marea deja s-a retras,

Și tu,

Ca o algă ușor mângâiată de vânt,

În nisipurile așternutului, te unduiești visând,

Demoni și minuni,

Vânturi și maree,

În depărtare, marea deja s-a retras,

Dar în ochii tăi întredeschiși,

Două valuri mici au rămas,

Demoni și minuni,

Vânturi și maree,

Două valuri mici pentru a mă îneca.

(Nisipuri mișcătoare)

© CCC

 

Démons et Merveilles

Démons et merveilles, vents et marées,
au loin déjà la mer s’est retirée,
et toi comme une algue,
doucement caressée par le vent,
dans les sables du lit,
tu remues en rêvant.

Démons et merveilles, vents et marées,
au loin déjà la mer s’est retirée,
mais dans tes yeux entr’ouverts,
deux petites vagues sont restées.

Démons et merveilles, vents et marées,
deux petites vagues pour me noyer.

Privirea ta e trandafir în floare…

Și fruntea, crin, și zâmbetele, miere…

Și trupul, val, și mersul, adiere…

Și glasul, cântec de privighetoare!

 

Tu ești a vieții mele sărbătoare

Și-a bietului meu suflet reînviere-

Căci mă renaști cu alba mângâiere

Din grațiile tale-ncântătoare.

 

Dar de-aș atinge scumpa ta ființă

Cu cea mai mică umbră de dorință,

Aș profana iubirea mea curată,

 

Căci mi-aș mușca pe-a tale buze, visul

Și-n sărutarea mea necumpătată

Ca-ntâiul om, mi-aș pierde paradisul…

(Mi-aș pierde paradisul)

Din vârf de munţi amurgul suflă

cu buze roşii

în spuza unor nori

şi-ațâță

jăraticul ascuns

sub valul lor subţire de cenuşă.

 

O rază

ce vine goană din apus

şi-adună aripile şi se lasă tremurând

pe-o frunză:

dar prea e grea povara –

şi frunza cade.

 

O, sufletul!

Să mi-l ascund mai bine-n piept

şi mai adânc,

să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

s-ar prăbuşi.

 

E toamnă.

(Amurg de toamnă)

Monograma

Motto:

Cernit voi fi mereu, m-auzi,

Singur, după tine-n Paradis.

I.

Brazdelor palmei calea va-nturna

Ca un acar, într-altă parte, soarta.

O clipă Timpul are să consimtă,

Cum altfel, daca oamenii se iubesc.

II.

Port doliu după soare și după anii care vin

Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.

Dacă-i aievea.

Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,

Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,

Acele „crede-mă” și-acele „nu”,

O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,

Cele doua jivine mici, mâinile noastre

Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,

Glastra cu flori în pragul porților,

Și tândarii de mare ce soseau dimpreună

Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,

Anemona care mi-a șezut în palmă

Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.

La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor

Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…

III

Astfel vorbesc de tine şi de mine,

Pentru că te iubesc şi în iubire

Ştiu să intru ca o lună plină, de oriîncotro.

Şi pentru micul tău picior, în nemăsuratele cearşafuri

Să-mprăştii flori de iasomie.

Şi sunt în putere, adormit,

Să suflu şi să mi te duc

Prin sclipitoare treceri

Şi ascunse portice ale mării.

Arbori hipnotizaţi cu painji care se-argintează.

Au auzit de tine valurile

Cum mângâi, cum săruţi, cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,

În jurul gâtului, în radă,

Mereu noi doi, lumina şi cu umbra,

Mereu tu steluţa, iar eu mereu întunecata corabie,

Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul

Şi cheiul ud, şi sclipătul de vâsle.

Iar sus, în casa cu cercei de viţă,

Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte,

Mereu tu statuia de piatră, mereu eu umbra care creşte.

Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care o deschide eu,

Pentru că te iubesc şi te iubesc mereu.

Tu esti moneda, eu religia ce-o schimbă –

Atâta noaptea, atâta vuietul de vânt,

Atâta roua din cer, atât tăcerea,

Marea jur împrejur împărţită,

Odaie a văzduhului cu stelele,

Atâta răsuflarea ta nespus de mică,

Încât nimica nu mi-a mai rămas

Între cei patru pereţi, tavan, duşumea.

Strigăt să fiu, iar glasul meu să mă lovească,

Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe,

Căci nemaîncercatul şi de aiurea adusul

Nu-l rabdă oamenii.

Şi-i încă devreme, m-auzi,

Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,

Să vorbesc de mine şi de tine.

IV
Devreme e încă, în lumea aceasta, m-auzi,

Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,

Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi, cuţit.

Precum berbecele care aleargă pe cer sălbaticit

Şi stinge ramurile stelelor, m-auzi,

Astfel sunt eu, m-auzi,

Şi te iubesc, m-auzi?

Te ţin şi te port şi te-nveşmânt

În straiul alb al Ofeliei, m-auzi,

Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi?

Vă ţineţi în potop de mână, uzi.

Enormele liane şi apele vulcanilor,

Va veni ziua, m-auzi, să ne-ngroape,

Iar miile de ani ce vor trece pe urmă,

În sclipitoarele roci ce ne vor preface,

Asupra-le sticlească nemila, m-auzi, a oamenilor

Şi-n mii de ţăndări să ne zvârle, în ape una după alta.

Amarul meu pietriş îl prenumăr, m-auzi?

Iar timpul…

Nu mă mai duc nicăieri, m-auzi,

Amândoi sau niciunul, m-auzi?

Această floare a furtunii şi, m-auzi, a iubirii

Odată pentru totdeauna am cules-o.

Nu-i cu putinţă astfel să înflorească

Pe alt pământ, pe altă stea,

Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul de noi atins acelaşi.

Şi nici un grădinar n-a norocit într-acele vremi,

Dintru atâta crivăţ şi dintre-atâtea ierni

Să scuture o floare,

Ci numai noi doi, în mijlocul mării,

Din însăşi voinţa iubirii,

Ivit-am o insulă întreagă,

Plină cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.

Ascultă, ascultă,

Cine vorbeşte în ape, cine plânge, auzi?

Cine pe celălalt caută, cine strigă, auzi?

Eu sunt cel care plânge, tot eu cel care strigă, m-auzi?

Te iubesc, te iubesc,

M-auzi?

(Traducere de Victor Ivanovici)

(variantă a părților III și IV)

Când te pierzi în valul vieţii

Trist la ţărm doar eu rămân:

Braţe fără de nădejde,

Navă fără de stăpân.

*

Cum se turbură izvorul

Când din el drumeţul bea,

Astfel mă înfioră dorul

Când răsari în calea mea.

*

Tu eşti aerul, eu harpa

Care tremură în vânt,

Tu te mişti, eu mă cutremur

Cu tot sufletul în cânt.

*

Eu sunt trubadurul. Lira

Este sufletul din tine,

Am să cânt din al tău suflet

Să fac lumea să suspine.

 

(Catrene)

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.