Traian Dorz, 25 dec. 1914 (cătunul Râturi, azi Livada Beiuşului, din comuna Mizieş, judeţul Bihor) – 20 iun. 1989 (Livada Beiuşului), poet şi deţinut politic din România. A trait 75 de ani.
Vasta sa operă cuprinde eseistică religioasă, meditații creștine, avântate pledoarii pentru păstrarea credinței, povestiri pentru copiii de toate vârstele. Poeziile sale totalizează un număr de peste 5000 de titluri, la care se mai adaugă 7000 de proverbe versificate, inspirate din înțelepciunea românească sau a altor popoare.
Din toată această operă, doar câteva volume de poezii au văzut lumina tiparului până în 1947. Creația poetică a acestor ani este strânsă în volumul Spre Țara dragostei, apărut în 1947.
O poezie cunoscută este “Un lung tren ne pare viața” (sau “Trenul vieții”).
După 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tipărit în țară nici o carte dorziană. Manuscrisele erau însă copiate cu mâna sau la mașina de scris, în clandestinitate și în condiții de mare risc (Samizdat). Existența acestor acțiuni dovedește cât de mare era setea după literatura creștină, și în general cât de mare era atașamentul românilor la ideea de libertate de opinie, după Cortina de Fier ridicată de puterea sovietică la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. La fel de primejdioasă și ilegală era răspândirea operei prin benzi magnetice.
O parte din opera poetică a lui Traian Dorz a văzut lumina tiparului în străinătate, prin bunăvoința mai mult sau mai puțin dezinteresată a unor credincioși neoprotestanți. Acceptul pentru tipărirea acestor lucrări a fost dat de către autor numai după ce repetatele încercări de publicare în România au eșuat.
Opere principale:
Volumele de poezii: Spre Țara dragostei, 1947; La Golgota; Locurile noastre sfinte; Minune și Taină.
Nimic nu-i mai frumos pe lume, Nimic nici mai statornic nu-i Ca bucuria muncii sfinte Ca rodul strâns la vremea lui.
Când Dumnezeu ca un Prieten Veghează peste cortul tău Cine-ar putea să te-ameninţe Şi ce-ar putea să-ţi facă rău?
Când cel nenorocit se roagă Spre binecuvântarea ta Cine-ar putea s-o-ndepărteze Ca Dumnezeu să nu ţi-o dea?
Când orbului îi eşti vedere Şi şchiopului îi eşti picior Când eşti orfanului părinte Şi slabului ocrotitor.
Când ţi-e cuvântul tău ca roua Când eşti ca ploaia aşteptat, Nimic nu-i mai frumos ca urma Ce-o lasă pasul tău curat.
Atunci lumina ta va creşte Ca soarele spre-al zilei miez, Atunci pe-ai tăi crescând şi-n număr Şi-n vrednicie ai să-i vezi.
Atunci urcuşul vieţii tale Va fi ca drumul cel uşor Încununat cu bucurie Spre-un drept şi singur viitor.
Atunci prin tine-mbogăţire Mulţimi în veac te vor cinsti Şi cine-ar şti în veşnicie Pe cât întins vei străluci!