Napoleon își punea multe întrebări despre originile sale
Napoleon Bonaparte s-a născut pe 15 august 1769 la Ajaccio. Tatăl său, Charles Bonaparte (sau Carlo Buonaparte), era magistrat la Trbunalul din Ajaccio când Republica Corsica a lui Pascal Paoli (care a proclamat independența insulei față de Republica Genova) a fost anexată Franței. Mama sa, Letizia Ramolino nu avea încă douăzeci de ani. Descrisă de fiul său drept „cea mai plăcută și frumoasă femeie din oraș”, se spune că l-a sedus pe guvernatorul francez al insulei, influentul Charles-Louis de Mabeuf. Bărbatul a îndrăgit familia și a devenit protectorul micului Napoleon. Tânărul soldat (și zvonurile din Ajaccio) va merge până acolo încât să se întrebe dacă acest domn în vârstă de peste 60 de ani nu era adevăratul său tată. Două secole mai târziu, un test ADN va pune capăt îndoielii: conform rezultatelor, Napoleon ar fi într-adevăr fiul tatălui său oficial, Charles Bonaparte.
O adolescență singuratică
Tânărul Napoleon era obiectul ironiilor
La vârsta de 9 ani, tânărul Napoleon a fost trimis singur pe continent. În internatele colegiului din Autun, la școala din Brienne-le-Château sau la școala militară din Paris, a fost descris ca un copil închis în sine, care strălucea totuși prin învățarea foarte rapidă a limbii franceze (vorbea corsicana înainte ) sau la matematică. Mama sa, Letizia, nu prea credea în abilitățile sale. Profesorii săi îl descriau drept „rezervat și studios […], capricios, trufaș, extrem de predispus la egoism […]”. Băiatul se amesteca puțin cu colegii săi, chiar dacă legenda îi atribuie comanda unei lupte cu bulgări de zăpadă. Accentul și originile sale de mică noblețe stârneau ironiile camarazilor săi. S-a plâns de acest lucru într-o lungă scrisoare trimisă la Ajaccio. În cele din urmă, s-a alăturat artileriei și a profitat de frământările Revoluției pentru a avansa în grad.
Un iubit gelos
Joséphine de Beauharnais (1763-1814)
La vârsta de 26 de ani, tânărul general Napoleon a întâlnit-o pe una dintre cele mai bine văzute femei din perioada Directoratului. Marie Josephe Rose de Beauharnais era văduva unui nobil ghilotinat. Ea a supraviețuit doar printr-un noroc și spera să-și recupereze locul în societate. Născută din coloniști martinicani, era cu șase ani mai mare decât el și a acceptat o căsătorie de conveniență în 1796. Bonaparte a redenumit-o Joséphine, se spune că pentru a evita să o numească cu un nume pronunțat deja de alți bărbați ai idilelor sale. Joséphine era infidelă, iar Napoleon era pasional. Verva limbajului lor abia maschează caracterul „impertinent” sau odios al scrisorilor pe care și le trimiteau unul altuia… Sătul să plătească datoriile Josephinei, Napoleon ajunge până acolo încât să ia în considerare divorțul care atunci era considerat dezonorant. În cele din urmă, Josephine i-a fost alături când a fost încoronat împărat în 1804.
Bărbatul cu 60 de amante
Împăratul avea, după spusele contemporanilor săi, vreo şaizeci de legături
Resentimentele lui Napoleon față de Joséphine („O mie de pumnale îmi sfâșie inima”, scria el) l-au împins în brațele altor femei, pentru relații scurte și care i-au lăsat un gust amar. Printre acestea, actrițele Catherine-Joséphine Duchesnois sau Mademoiselle George: vorbăria acesteia din urmă îi va aduce o despărțire amortizată de un teanc de bancnote alunecate pe „gât” (după cum spunea aceasta). O altă amantă, Eléonore Denuelle de la Plaigne, o însoțitoare cu care va avea un fiu, contele Léon, i-a fost recomandată cu căldură de Murat, cu care avusese o aventură. Mai presus de toate, însă, Napoleon era bântuit de incapacitatea soției sale legitime de a produce un moștenitor. Josephine a ajuns să consimtă la divorț. Împăratul s-a căsătorit cu Marie-Louise a Austriei. Această căsătorie strategică i-a adus un fiu, viitorul rege al Romei.
Execuția ducelui d’ Enghien
Conspirațiile s-au stins încet și Napoleon nu va întârzia să se încoroneze împărat
Pe 21 martie 1804 a luat naștere Codul civil. Dar în noaptea precedentă, un asasinat a dovedit libertățile luate de regim față de lege. Cu câteva zile mai devreme, un anume Georges Cadoudal a fost arestat: acest monarhist convins căuta sprijinul soldaților pentru a-l captura pe Napoleon și a-l duce în Anglia. Polițiștii l-au demascat și au descoperit că bărbatul aștepta venirea în Franța a unui „prinț de sânge”. Bănuiala a căzut (fără dovezi concrete) asupra Ducului d’ Enghien, care pe atunci era ocupat cu pregătirea nunţii sale din Germania. Fouché, ministrul Poliției, a ținut să profite de ocazie pentru a da un exemplu, cu acordul lui Napoleon. Ducele a fost capturat pe teritoriu străin și închis în Château de Vincennes pe 20 martie. O comisie extraordinară l-a acuzat în acea noapte de înaltă trădare. A fost împușcat înainte de zorii zilei…
O tentativă de sinucidere în Fontainebleau
Napoleon a fost tentat de sinucidere
Aprilie 1814. Trupele aliate (prusace, ruse, austriece, britanice…) se apropiau de Paris. Napoleon le aștepta la Château de Fontainebleau. Mareșalii Imperiului l-au îndemnat să se retragă, pentru a cruța Franța de o campanie militară iluzorie sau de un război civil sângeros. Pe 4 aprilie, Napoleon a semnat abdicarea în favoarea fiului său, regele Romei, în vârstă de abia 3 ani. Câteva zile mai târziu, Senatul l-a chemat la putere pe Ludovic al XVIII-lea. Pe 13 aprilie, la ora 3 a.m., s-a trezit aghiotantul împăratului, Caulaincourt. L-a găsit pe Napoleon vărsând, zvârcolindu-se de durere… Împăratul detronat pretindea că a înghițit o doză de otravă. Elixirul nu și-a făcut efectul și a doua zi, Napoleon se simțea mai bine. Și-a convins rudele să promită că vor păstra tăcerea în legătură cu acest episod.
Waterloo, o bătălie ratată din cauza erorilor strategice
Bătălia de la Waterloo a fost ultima bătălie a lui Napoleon înainte de exilul în Insula Sfânta Elena
Furtuni cu tunete se dezlănțuiseră toată noaptea și valurile blânde din sudul Bruxelles-ului se transformaseră într-o mlaștină. Pe 18 iunie 1815, Napoleon și-a petrecut dimineața așteptând fără să dea o lovitură adevărată. Aștepta ca pământul să se usuce și artileria lui, faimoasă în lume, să submineze liniile britanice pe care le avea în față. Bătălia a început foarte târziu, după ora 11. Procedând astfel, le-a dat timp soldaților Albionului să se regrupeze, iar prusacilor ocazia de a se apropia de flancul său drept. Mai rău, hărție armatei franceze erau greșite, iar Împăratul nu a reușit niciodată să-și surprindă adversarul. Când, la asfințitul soarelui, a dat ordin trupelor de elită ale Gărzii Imperiale să atace, partida era deja pierdută. Vinovatul, potrivit contemporanilor săi? Mareșalul Grouchy, pierdut în ordinele contradictorii…
Una dintre controversele persistente ale campaniei de la Waterloo este comportamentul mareșalului Grouchy care, aflat pentru prima oară în postura de a comanda o armată, în timpul Campaniei de la Waterloo, a avut o prestație neconvingătoare. Primind comanda unei treimi din armata lui Napoleon, i s-a spus să-i împiedice pe prusaci (conduși de feldmareșalul prusac Gebhard Leberecht von Blücher) să-și unească forțele cu ducele de Wellington (Arthur Wellesley), dar acesta nu a reușit să-i țină pe Wellington și Blücher la distanță, iar Napoleon a fost copleșit la Waterloo. Mulți l-au acuzat pe Grouchy că și-a reținut în mod intenționat oamenii și că nu a pornit să se alăture lui Napoleon când s-a auzit clar zgomotul împușcăturilor de la Waterloo, fiind învinuit pentru înfrângerea lui Napoleon.
Ordinele cheie au existat într-adevăr în 1815 sau au fost născociri ulterioare pentru a face din Grouchy țapul ispășitor al eșecurilor lui Napoleon? Generalul Gérard i-a spus într-adevăr lui Grouchy să pornească la sunetul armelor? De ce a părut Grouchy să se miște atât de încet când viteza era esențială? Dezbaterile continuă pe acest subiect, bazându-se în principal pe surse franceze, care nu erau disponibile anterior în limba engleză, determinându-i pe istorici să reconsidere evenimentele din iunie 1815.
O moarte învăluită în mister
Prezența arsenicului în părul lui Napoleon nu a fost concludentă.
Această substanță era foarte răspândită la acea vreme
Durerile de stomac deveniseră insuportabile. Împăratul era țintuit la pat, mânca foarte puțin și vărsa continuu de mai bine de o lună. După o lungă agonie în Casa Longwood, locul de detenție pe insula Sfânta Elena, Napoleon Bonaparte a murit pe 5 mai 1821 la 17:49. Corpul i-a fost supus autopsiei cu acordul lui Hudson Lowe, temnicerul tiranic. Având în vedere simptomele și rezultatele disecției, analizele moderne ar confirma cancerul de stomac. Dar și o altă teză este susținută: cea a otrăvirii bărbatului cu bicorn (pălărie cu două colțuri). În anii 1950, un toxicolog suedez, Sten Forshufvud, a observat 28 din cele 31 de simptome tipice ale intoxicației cu arsenic. Iubita lui, Albine de Montholon, sperând să beneficieze de moștenirea lui Napoleon, l-ar fi otrăvit? Analiza științifică a părului lui Napoleon a infirmat această ipoteză.
© CCC
