Citate de Lucian Blaga

Ranile. Mai calde decat fiinta noastra sunt totdeauna ranile.

Soarta e o prapastie in care cadem numai daca privim prea mult in ea.

Propaganda in favoarea unui adevar degradeaza adevarul.

Cel dintai capitol din credo-ul meu este ca savarsesti o crima impotriva culturii, daca te impodobesti cu ea din lux si nu o asimilezi din necesitate organica.

Ranile omului zvacnesc ca inima. Sa fie oare si inima o rana?

Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă.   De pe stamine de alun, din plopii albi, se cerne jarul. Orice-nceput se vrea fecund, risipei se dedă Florarul.   Polenul cade peste noi, în preajmă galbene troiene alcătuieşte-n aur fin. Pe umeri cade-ne şi-n gene.   Ne cade-n gură când vorbim, şi-n ochi, când nu găsim cuvântul. Şi nu ştim ce păreri de rău ne tulbură, pieziş, avântul.   Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă.   Visând, întrezărim prin doruri - latente-n pulberi aurii – păduri ce ar putea să fie şi niciodată nu vor fi. (Risipei se dedă florarul)

Ca numesti pe cineva patimas nu depinde de marimea, intensitatea, puterea patimii sale, ci de rolul ce-l are patima sa in echilibrul fortelor sale sufletesti. Imi pot inchipui foarte bine un om slab, coplesit de cea mai spalacita patima, de alta parte un om cu suflet adanc si larg, stapanit de cea mai puternica patima, fara de a-ti face vreodata impresia unui patimas.

Absolutul este punctul indiferent al tuturor polurilor, dincolo de existenta si inexistenta, dincolo de real si ireal.

Umbrele seamana, ce-i drept, cu intunericul, dar sunt fiicele luminii.

Sunt rauri care isi sapa albia prin munti de var; ele trec prin sanul muntilor si ies din nou la iveala la departari considerabile ca rauri mari. Cand cautam izvorul lucrurilor, patim cam ce patim cu raurile acestea; tot mergem pe albie in sus si credem ca acolo e izvorul raului unde-l vedem iesind din sanul muntelui…Dar izvorul e cu mult, cu mult mai departe.

Incepi sa mori atunci cand pe nici un plan de activitate nu te mai poti depasi.

Cu-o mare de îndemnuri şi oarbe năzuinţi în mine mă-nchin luminii voastre, stelelor, şi flăcări de-adorare   îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă. Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută cu buze reci de gheaţă trupul. Şi-nmărmurit vă-ntreb: spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri? Pribeag cum sunt, mă simt azi cel mai singuratic suflet, şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde. Un singur gând mi-e rază şi putere: o, stelelor, nici voi n-aveţi în drumul vostru nicio ţintă, dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea. (Stelelor)

Schele si nimic altceva: principiile sunt schelele cu ajutorul carora se cladeste un caracter. Cand caracterul e format, schelele se pot darama. De altfel, ati remarcat, desigur, ca numai adolescentii fac caz de “principii”.

In clasica comparatie a vietii cu o corabie pe mare, s-a trecut cu vederea tocmai partea cea mai subtila; o co­rabie invinge mai usor valurile daca poarta o greutate — asa si viata: greutatile ce le purtam ne fac mai sigura lupta impotriva valurilor intamplarii.

In orice mare cultura pietrele de hotar sunt poetii si filozofii.

Instinctele noastre formeaza capitalul cu care Natura ne crediteaza si pe care tot ei trebuie sa i-l restituim. Platiti-va datoriile la timp si nu aduceti Natura in situatia de a pune sechestru pe tot ce aveti.

Sa nu crezi ca esti fara entuziasm si nu muncesti, fiindca ai descoperit ca viata n-are nici un rost: mai curand invers: ai ajuns la sarmana intelepciune ca viata n-are nici un inteles, fiindca esti slab si fara avant.

Ce naivitate, sa crezi in castitatea dragostei.

In istorie puterile irezistibile lucreaza in ascuns, ca vulcanii de pe fundul marii...

Cei mai alesi dintre oameni se lasa condusi in viata de-un ideal nascut din ei insisi: sunt ca orbii, care se lasa purtati de mana de copiii lor.