Un nou studiu a ajuns la concluzia că speciile dispar într-un ritm alarmant, iar acest lucru ridică semne de întrebare cu privire la supraviețuirea noastră ca specie.
Leii sunt declarați ca fiind vulnerabili, la nivel global, și se află într-un pericol critic în anumite părți ale arealului lor. Pierderea habitatului, declinul vânatului și conflictele directe cu oamenii joacă un rol important.
În ultima jumătate de miliard de ani, viața pe Pământ a fost aproape ștearsă, de cinci ori, de pe planetă – prin schimbări climatice, o intensă eră glaciară, vulcani și acel bolid spațial care s-a prăbușit în Golful Mexic, acum 65 de milioane de ani, ștergând orice urmă a dinozaurilor și o mulțime de alte specii. Catastrofa a fost generată de impactul planetei noastre cu un asteroid sau o cometă, cu un diametru de cel puțin zece kilometri. În urma coliziunii, s-a format craterul Chicxulub, din apropierea orașului cu același nume, din Mexic, care are un diametru de 150 de kilometri. Sfârșitul dominației dinozaurilor și dispariția lor a creat, însă, noi oportunități, mamiferele profitând de nișele ecologice apărute.
Aceste evenimente sunt cunoscute sub numele de Cele cinci extincții în masă majore (Big Five mass extinctions) și toate semnele sugerează că acum suntem în pragul unei a șasea extincții.
Doar că de data aceasta, doar noi înșine vom fi cei responsabili. Potrivit unui studiu publicat în Science Advances, rata extincției actuale ar putea fi de peste 100 de ori mai mare decât în mod normal – și asta ținând cont doar de tipurile de animale pe care le cunoaștem cel mai bine. Oceanele și pădurile Pământului găzduiesc un număr incalculabil de specii, multe dintre ele dispărând, probabil, înainte de a le cunoaște.
Cartea jurnalistei Elizabeth Kolbert, The Sixth Extinction, a câștigat premiul Pulitzer în 2017 la secțiunea non-ficțiune. Elizabeth Kolbert dezvăluie cum poate fi viitorul vieții pe această planetă în lumina ultimelor date statistice. Există vreo șansă să putem frâna această pierdere masivă a vieții? Oamenii sunt sortiți să devină victime ale propriei lor imprudențe?
Studiul care a generat atât de multe controverse estimează că trei sferturi din speciile de animale ar putea dispărea doar după câteva generații de oameni care vor urma, ceea ce sună incredibil de alarmant.
Acest studiu a avut în vedere grupuri de animale foarte bine cunoscute. S-a limitat la vertebrate – precum mamiferele și păsările, reptilele și amfibienii – și cercetătorii au spus: OK, să ne uităm la ce se întâmplă în realitate. Și s-au documentat descoperind că ratele de extincție erau deja extrem de ridicate în anul 1500 și sunt din ce în ce mai îngrijorătoare astăzi.
Sunt cifre foarte mari, dar oamenii s-au cam obișnuit cu ele. Există un studiu care afirmă că rata de extincție este de o mie de ori mai mare, decât în trecut, din cauza oamenilor. Copiii născuți acum 10, 20 de ani – au crescut familiarizându-se cu aceste cifre. Ei nu cred cu adevărat sau spun OK, acest lucru nu este teribil de neobișnuit.
Din cauza colectării excesive în scopuri horticole și a pierderii habitatului, 99 % dintre Orhideele Papuc din Asia (precum Paphiopedilum appletonianum) sunt amenințate cu dispariția.
Oamenii dezbat dacă într-adevăr suntem în pragul unei a șasea extincții în masă Care este opinia dv.?
Sincer, aceasta este una dintre acele dezbateri în care cred că ne concentrăm pe un lucru greșit. Până când vom avea răspunsuri definitive la această întrebare, este posibil ca trei sferturi din toate speciile de pe Pământ să fie dispărute. Chiar nu vrem să ajungem la punctul în care putem răspunde definitiv la această întrebare.
Ceea ce este clar și ceea ce este în afara disputei, este faptul că trăim într-o perioadă de timp cu rate de extincție foarte mari, față de extincțiile în masă precedente, deși o extincție în masă ar putea dura multe mii de ani până când se va întâmpla.
Există habitate sau specii – sau grupuri de animale – despre care credeți că sunt deosebit de vulnerabile la schimbările care se petrec?
Populațiile insulare sunt foarte vulnerabile la extincții din câteva motive. Acestea tind să fie izolate. Unul dintre lucrurile pe care le putem face este înlăturarea barierelor care au contribuit la menținerea izolării speciilor insulare. Noua Zeelandă nu avea mamifere terestre. Speciile care evoluaseră în absența unor astfel de prădători erau incredibil de vulnerabile. Un număr uluitor de specii de păsări s-a pierdut deja în Noua Zeelandă, iar multe dintre cele care au rămas se confruntă cu probleme profunde.
Deci, locuri care au fost izolate de mult timp. Acestea sunt foarte vulnerabile. Speciile care au un număr foarte restrâns, care există doar într-un singur loc din lume, tind să fie extrem de vulnerabile. Nu au unde să se ducă și dacă habitatul lor este distrus, atunci dispar.
Componenta umană a acestei povești – faptul că părem să fim responsabili pentru a șasea extincție – care este una dintre cele mai bune dovezi despre implicarea noastră?
Nu cred că există nicio dispută asupra faptului că suntem responsabili pentru ratele ridicate de extincție pe care le vedem acum. Există foarte puține, dacă există, extincții despre care știm că s-au petrecut în ultimii 100 de ani și care ar fi avut loc fără intervenția umană. Niciodată nu am auzit pe nimeni să afirme, „oh, rata de extincție, este doar un fenomen natural care oricum s-ar fi întâmplat cu sau fără intervenția oamenilor”. Este imposibil să argumentezi acest lucru.
Dacă ar fi să apăsăm pe trăgaci, cu ce am încărcat arma?
Există mii și mii de articole științifice care s-au scris despre acest lucru. Am încărcat-o la vânătoare. Am adus specii invazive. Acum schimbăm climatul, foarte, foarte rapid, după standardele geologice. Schimbăm chimia tuturor oceanelor. Schimbăm suprafața planetei. Tăiem pădurile, practicăm o agricultură a monoculturilor (cultivarea aceleiași plante pe același teren timp de mai mulți ani consecutiv), ceea ce nu este benefic pentru o mulțime de specii. Pescuim excesiv. Iar lista continuă și continuă.
Nu există lipsă de gloanțe. Avem un arsenal destul de mare acum.
Mai este posibil pentru noi să încetinim dispariția vieții pe pământ?
Toate modurile prin care schimbăm planeta, despre care tocmai am discutat – în fiecare caz, aș putea indica biblioteci de rapoarte care sugerează cum putem face lucrurile mai bine. Luați doar zonele moarte din ocean ca un exemplu foarte mic. Am putea schimba tipurile de îngrășăminte în toate felurile. Aruncăm azot pe câmpurile din Vestul Mijlociu, iar îngrășământul trece prin Mississippi și în Golful Mexic și asta provoacă aceste zone moarte.
Un fel de întrebare fundamentală este: 7,3 – care se îndreaptă către 8, ajungând la 9 miliarde de oameni – pot să trăiască pe această planetă cu toate speciile care sunt încă în jurul lor? Sau suntem într-un curs de coliziune, în parte pentru consumarea multor resurse pe care și alte creaturi ar dori să le consume? Aceasta este o întrebare la care nu pot răspunde.
La celelalte cinci extincții în masă – cât timp i-a fost necesar planetei să se recupereze?
Pentru a ajunge la nivelul anterior al biodiversității, se pare că durează câteva milioane de ani.
Leul de mare din Noua Zeelandă sau Leul de mare al lui Hooker (Phocarctos hookeri), grup care se prăbușește sub apă în apropierea coloniei de reproducere, Insula Enderby, Noua Zeelandă
Așadar, este posibil ca de acum încolo, oamenii să nu poată să trăiască niciodată într-o lume care se află într-o anumită stare de recuperare după un eveniment de extincție majoră, ci în mijlocul unuia.
Da. Dacă dați speciilor de vertebrate (și suntem o altă specie de vertebrate) o durată medie de viață de un milion de ani și spuneți că oamenii au 200.000 de ani din milionul lor de ani și că accelerați o extincție în masă – chiar lăsând deoparte întrebarea dacă oamenii vor fi victimele propriei dispariții în masă – nu te poți aștepta ca aceleași specii să te înconjoare până la recuperarea planetei.
Aceasta este o întrebare interesantă, pe care tocmai ați menționat-o, să fie oamenii victimele propriei extincții în masă?
Nu vreau să pretind că nu putem supraviețui pierderii multor specii. Am dovedit deja că, efectiv, putem. Suntem foarte adaptabili. Dar cred că, de fapt, nu ai vrea să afli.
Există două întrebări: prima este, OK, doar pentru că am supraviețuit pierderii unui număr X de specii, putem continua să ne menținem pe aceeași traiectorie sau, eventual, să impunem sistemele care mențin oamenii în viață? Este o întrebare teribil de serioasă.
Și apoi există o altă întrebare. Chiar dacă putem supraviețui, mai este aceasta lumea în care ai vrea să trăiești? Este lumea în care vrei ca toate generațiile viitoare de oameni să trăiască? Aceasta este o altă întrebare. Aș spune că, într-adevăr, nu ar putea fi o întrebare mai serioasă.
© CCC