Citate de Aram Haciaturian

(Orașe): Roma cea sfântă, Bologna cea învățată, Genova cea superbă, Florența cea frumoasă, Veneția cea bogată. Proverb francez © CCC

Cum să nu fii îndrăgostit de această Florență din secolul al XV-lea, unde totul invita la dragoste, frumusețea femeilor, dulceața primăverii, cântecele poeților, nopțile senine, legendele mitologice, grădinile parfumate, unde fabulele lui Ovidiu și strofele lui Anacreon capătă o rezonanță puternică și duioasă, tiranică, rafinată? (Lorenzo Magnificul) © CCC

Am fost în repetate rânduri în străinătate, am întâlnit oameni din multe țări, am discutat cu cei mai mari compozitori, critici muzicali, interpreți, am participat la discuții despre problemele artei muzicale moderne. Într-un schimb direct de experiențe s-au dezvăluit interese reciproce, dorința sinceră de a privi adânc în rădăcinile creativității moderne, de a afla motivele interioare care generează aceste sau acele fenomene de artă în țara noastră și în întreaga lume... © CCC

Vechiul Tiflis este un oraș al sunetelor, un oraș al muzicii. E nevoie de o plimbare pe străzile și aleile depărtate de centru, pentru a te cufunda în atmosfera muzicală creată de diferitele surse... (Tiflis, orașul natal al lui Aram Haciaturian, este numele pe care l-a avut, până în 1936, actualul oraș Tbilisi din Georgia.) © CCC

Sufletu-mi se pleacă cu venerație și soarbe, la picioarele palmierilor, din apele Nilului, așa cum ne îndeamnă Cărțile cele Vechi. Stoluri de ibiși albi se ridică în depărtare și Muntele Occidental capătă irizații roșietice, pe când pornește să adie văntul proaspăt ce altădată făcea să fluture Evantaiele lui Amon. Poate că nu e totul pierdut și cândva în viitor, într-o lume mai curată, se va putea trăi din nou o asemenea Experiență Spirituală. Teba nu e un loc material anume: Teba înseamnă o stare de conștiință... (Teba, fragment din prolog)

Orașul fără domn, fără guvern, cade ca o movilă de pământ fără sprijin. © CCC

Roma, capitala apei sfințite... (Prăbușirea Balivernei) © CCC

Orasele sunt abisul speciei umane.

Despre Miaskovski, profesorul său Miaskovski nu și-a reprimat niciodată studenții prin voința sa creatoare. I-a tratat ca pe niște egali și a fost extrem de politicos și atent. Nu și-a permis nici o familiaritate și a fost întotdeauna în termeni formali cu toți studenții... De câteva ori am fost la cursuri fără să-mi fi făcut temele. În cele din urmă, Miaskovski m-a întrebat ce era în neregulă cu mine. Am spus că am probleme și griji. Compozitorul a zâmbit: – Deci, profită de acest lucru. Scrie muzică. Nu fi doar tăcut. Este cel mai rău lucru dintre toate. Ar trebui să te gândești mereu și oriunde la muzică… Mai târziu, după moartea lui Miaskovski, am citit în însemnările sale că numai cei care creează neobosit pot fi considerați adevărați artiști – „altfel, creierul ruginește”. © CCC

Constantinopolul s-a născut din capriciul unui despot aflat în strânsoarea unei exaltări religioase intense. Și totuși puține acțiuni politice concertate au avut efecte mai semnificative și mai durabile. De-a lungul secolelor care au urmat, un mare Stat și-a legat destinul de acest oraș. De multe ori, Constantinopolul a refăcut Imperiul. Cultura greacă, antică și medievală a fost salvată de la distrugere totală deoarece a găsit un azil inexpugnabil în Bosfor. Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat fără voia lui Constantin. Dar asta a fost ceea ce a vrut el? Se pare că nu. (Sfârșitul lumii antice și începutul Evului Mediu) © CCC

Când vaporaşul a coborât pe Canale Grande şi când, pe stânga şi pe dreapta, privirea mi-a căzut pe dantela de piatră a palatelor, înnegrită de vreme, m-am simţit proiectată într-o altă dimensiune, în care totul era uşor, dantelat, aerian, unde nu puteai şi, de altfel, nu mai voiai să aplici vieţii şi ţie însuţi măsurile obişnuite, unde nimic nu era ca înainte, unde imposibilul devenea  posibil, povara devenea mai uşoară şi deznădejdea nu mai era decît un amestec de tristeţe şi de bucurie. Ici şi colo, între case, apăreau canale înguste cu poduri minuscule şi biserici ce parcă se topeau în penumbră. În aerul trandafiriu, străluceau lumini roz pal imobile, ele păreau că plutesc pe deasupra apei. Alte lumini, fantasmagorice, verzui, se întretăiau cu primele. Am fost cuprinsă, din cap pînă-n picioare, de o senzaţie de lentoare submarină, de viaţă încetinită, senzaţie pe care n-o mai încercasem niciodată; răsuflarea şi mişcările mele se contopiseră cu mişcarea vaporaşului, în timp ce vedeam defilând, încremenite într-o tristă contemplare, bătrâneţea posacă a palatelor ce priveau apa şi mă priveau pe mine, drapându-se în farmecul lor inaccesibil. Când, în acest ritm uluitor al umbrelor şi al luminilor întretăiate, s-a deschis, la stânga, un uriaş mal povârnit pe care se afla Palatul Dogilor şi, la dreapta, o lagună ce căpăta, în noapte, o formă necunoscută, m-am simţit năpădită de o fericire aproape insuportabilă la gândul că-l voi vedea pe Einar peste câteva minute şi că va fi cu mine în această lume vrăjită, crepusculară. (Trestia revoltată)

Este oare intr-adevar posibil, de pilda, sa iubesti destul Parisul, fara sa-l iubesti si mai mult?

Curând, şi vechiul meu oraş natal îmi va apărea din ce în ce mai şters prin vălurile memoriei, învăluit de negură, de parcă nu ar fi o parte a pământului adevărat, ci un sat pierdut în lumea norilor, cu locuitori imaginari care să-i  populeze casele de lemn şi să străbată uliţele fără farmec şi nesfârşita şi monotona lui stradă mare. De acum înainte, el încetează de a mai fi o realitate a vieţii mele: aparţin altui loc. Bunii mei concetăţeni nu mă vor regreta prea mult; căci – deşi în străduinţele mele literare una din ţintele cele mai scumpe a fost aceea de a câştiga o oarecare însemnătate în ochii lor şi de a lăsa o  amintire plăcută în acel loc unde au trăit şi sunt în­mormântaţi atâţia dintre strămoşii mei – n-­am găsit niciodată acolo atmosfera caldă de care un scriitor are nevoie pentru ca cele mai alese roade ale minţii lui să se poată coace. Mă voi simţi mai bine printre alte obrazuri; iar chipurile familiare din oraşul meu  de baştină – e aproape de prisos s­o spun – se vor simţi la fel de bine fără mine. (Litera stacojie)

Nu zidurile fac orasul, ci oamenii. © CCC

Ar trebui să construim orașele la țară pentru ca aici aerul e mai curat! © CCC

… Întotdeauna ați știut că prețuiesc prietenia. Mai mult, prețuiesc prietenia de căpetenie, prietenia de afaceri, acolo unde există o influență reciprocă și o critică reciprocă este acceptabilă. O prietenie care se bazează doar pe toasturi se termină ușor... 19 iunie, 1960 © CCC