Plecările şi reîntoarcerile tale, Toate plecările, de ani întregi, superbe, triumfale, Aceeaşi frunte rea, mănuşa sfâşiată în prag „Adio, domnul meu!” – un zâmbet vag – Dispreţ, compătimire şi mustrări, Aceleaşi lungi plecări O viaţă nouă, în sfârşit cu marea dezrobire Un albatros, un fulger în nemărginire… Şi-aceleaşi reîntoarceri calme, resemnate: Surâsuri de martiră şi priviri iluminate Şi renunţări (vai, toate-s în zadar!), Priviri furişe de copil ştrengar Şi o mare milă pentru cel pe care l-ai lăsat, Iertare creştinească celui vinovat, Elanuri mistice cum nu se mai găsesc, O pagină sublimă de roman rusesc. Cum le cunosc aceste tragedii banale Plecările şi reîntoarcerile tale! (Plecările şi reîntoarcerile tale)

De nu mă poți iubi, frumoaso, - Căci altul ți-e stăpân pe veci - De ce, când te-ntâlnesc în cale O clipă - ochii nu ți-i pleci?   De nu mă poți iubi, frumoaso, Întoarce-ți ochii de la mine; Tu știi ispita ce se-ascunde În fundul apelor senine;   În prefăcuta-mi nepăsare, În genele mereu plecate, Tu nu-nțelegi mărturisirea Iubirii mele zbuciumate?   De nu mă poți iubi, femeie, Întoarce-ți ochii - căci ma tem Să nu le-ntunece lumina Întaiul dragostei blestem!…

Arunci un pumn de aur și vezi crescând palate! (Cocoșul negru)