Virgil Carianopol

Virgil Carianopol, 29 mar. 1908 – 6 apr. 1984, poet român. A trăit 76 de ani.

Născut în Caracal, părinții săi erau Grigore Carianopol, grefier și soția sa Atena (născută Popescu).

A urmat școala primară (1916–1920) și primele două clase de gimnaziu (1920–1922) la Liceul Ioniță Asan din Caracal. După ce a fugit de două ori acasă, prima dată la paisprezece ani, tatăl său l-a trimis la o școală militară din București pentru specialiști în muniții (artificieri). A urmat această instituție din 1924 până în 1930, devenind specialist în fabricarea prafului de pușcă și a explozivilor. Cu toate acestea, a abandonat armata și a audiat cursurile de la Facultatea de Literatură și Filosofie a Universității din București din 1934 până în 1938. Între timp, a lucrat ca angajat civil în diferite sectoare ale armatei, inclusiv în arsenal și cenzură.

Din 1956 până în 1963 a făcut închisoare politică la Aiud și Periprava.

Virgil Carianopol a colaborat la revista “Viața literară”, condusă de George Murnu, revistă la care colabora masiv și Radu Gyr, sub pseudonimul Tartacot.

Și-a făcut debutul literar în 1928, în revista Vraja. Pseudonimele literare pe care le-a folosit sunt V. Olteanu, V. Jianu, V. Călugăru, V. Cariopol și Vicar. Prima sa carte, Flori de spin (1931), împreună cu alte două care au apărut la scurt timp, Virgil Carianopol (1933) și Un ocean, o frunte în exil (1934), fac parte din prima sa fază avangardistă.

A fost afiliat la un moment dat grupului avangardist de la „unu”, apoi s-a reprofilat după 1936 pe tradiționalism, iar versurile sale postbelice au fost fie etichetate oarecum „neoclasice”. În plus, a mai fost afiliat și imagismului, fie el din descendența lui Ilarie Voronca sau a lui Serghei Esenin.

Următoarea sa perioadă a inclus Scrisori către plante (1936), care a câștigat un premiu de la Societatea Scriitorilor din România; Carte pentru domnițe (1937); Frunzișul toamnei mele (1938) și Scară la cer (1940).

Aceste volume au marcat o tranziție către un Gândirism tradițional. Lucrările sale ulterioare au inclus Cântece de amurg (1969), Viorile vârstei (1972), Lirice (1973), Elegii și elegii (1974), Lumini pentru dragostea mea (1978) și Cântec la plecarea verii (1981).

Acestea sunt marcate de un lirism mai clar, de stilizarea motivelor mai vechi și de cristalizarea inflexiunilor elegiace, reflectări ale propriei voci, într-o melodie melancolică a calității efemere a vieții.

Memoriile sale au fost publicate ca Scriitori care au devenit amintiri, apărând în două volume (1973 și 1982).

Opera sa include versuri avangardiste (Un ocean, o frunte în exil), lirică neoclasică, tradiționalistă (Flori de spini, Elegii și elegii) și care exaltă sentimentul național (Ștergar Românesc), precum și memorialistică (Scriitori care au devenit amintiri).

Opere principale:

Flori de spin, 1931;Versuri – Virgil Carianopol, 1933; Un ocean, o frunte în exil, 1934; Scrisori către plante (pentru care este premiat de Societatea Scriitorilor Români), 1936; Carte pentru domnițe, 1937;  Frunzișul toamnei mele, 1938; Scară la cer, 1940; Poeme de pe front, 1943; Versuri, 1967; Cântece de amurg, 1969; Cântece românești, 1970; Viorile vârstei, 1972; Lirice, 1973; Ștergar românesc, 1973; Scriitori care au devenit amintiri, 1973 (memorialistică); Elegii și elegii, 1974; Arcașul lui Ștefan, 1976 (literatură pentru copii); Cântece oltenești, 1977; Viorile vârstei, Colecția “Cele mai frumoase poezii”,  1978; Lumini pentru dragostea mea, 1978; Peisaj românesc, 1979; Copilul cu inima de aur. Povești și povestiri istorice, 1980 (literatură pentru copii); Copilul și țara, 1981; Cântec la plecarea verii, 1982; Scriitori care au devenit amintiri – Vol. II, 1982 (memorialistică); Scară la cer, 1983; Cântece pentru mama, 1984; La ceasul de taină, 1986; Scrisori către plante, 1997 (ediție îngrijită de Virginia Carianopol, cu un cuvânt înainte de Sultana Craia); Scriitori care au devenit amintiri. Pagini de jurnal.

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.