Citate despre Despartire

Războiul, am spus mereu, îi obligă pe oameni să-și schimbe standardele, indiferent dacă țara lor a câștigat sau a pierdut. © CCC

Despărțirea acţionează asupra iubirii ca vântul asupra focului, stingând flăcările mici şi întețindu-le pe cele mari... (Olesia) © CCC

Rol dificil, dar frumos: femeia care suporta cu eleganta o despartire.

Un om părăsit, de obicei îl urăşte pe cel care-a provocat despărţirea şi-i află tot felul de lipsuri, de micimi de suflet şi se-nvinuieşte că s-a-nşelat asupra acelui partener dezertor.

Ultimul ramas bun in dragoste este acela care nu se spune.

Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte Şi iubirile noastre — Se cade poate să-mi aduc aminte — După restrişti totdeauna venea bucuria fierbinte.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Faţă-n faţă să stăm, mână-n mână În timp ce pe sub podul Braţelor noastre curge şi se-ngână Unda privirilor de-atâta timp străină.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Se duc iubirile ca apa curgătoare, Se duc iubirile — Cât de înceată-i viaţa când doare Și cât de aprigă speranţa arzătoare.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Zilele trec, săptămânile trec înainte, Nici timpurile duse Nu revin, nici iubirea fierbinte — Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân. (Podul Mirabeau) Poezie scrisă după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în 1912.

Am cules această crenguță de iarbă-neagră, Toamna a murit, îți amintești... Nu ne vom mai revedea pe pământ. Mireasma timpului, crenguța de iarbă-neagră Și amintește-ți că te-aștept. (Adio / vol. Alcooluri) Poezie scrisă în 1913, după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în anul 1912. © CCC

A pleca inseamna a muri putin; Inseamna a muri in cel pe care il iubesti: Lasi in urma o parte din tine insuti In orice clipa si in orice loc.   Inseamna intotdeauna regretul unui juramant, Ultimul vers al unui poem; A pleca inseamna a muri putin. Inseamna a muri in cel pe care il iubesti.   Si pleci ca intr-un joc, Si pana la ultimul ramas bun Sufletul i-l ravasesti, I-l ravasesti cu fiecare ramas bun... A pleca inseamna a muri puțin. (Rondel de adio) © CCC

Pe aceeaşi ulicioară Bate luna în fereşti, Numai tu de după gratii Vecinic nu te mai iveşti! Şi aceiaşi pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. Altul este al tău suflet, Alţii ochii tăi acum, Numai eu, rămas acelaşi, Bat mereu acelaşi drum. Ah, subţire şi gingaşă Tu păşeai încet, încet, Dulce îmi veneai în umbra Tăinuitului boschet Şi lăsându-te la pieptu-mi, Nu ştiam ce-i pe pământ, Ne spuneam atât de multe Făr-a zice un cuvânt. Sărutări erau răspunsul La-ntrebări îndeosebi, Şi de alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi. Şi în farmecul vieţii-mi Nu ştiam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. Vântul tremură-n perdele Astăzi ca şi alte dăţi, Numai tu de după ele Vecinic nu te mai arăţi!

Oh! Cat este de crud sa iubesti atunci cand te-ai despartit de fiinta iubita! © CCC

De cînd m-am despărţit de tine, consider bărbaţii posibili în viaţa mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanţă. O excursie, o vacanţă pot fi frumoase, de neuitat „ca tine, Pavele”, dar nu sunt un stîlp pe care să-ţi sprijini existenţa.

Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva...? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despărțire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA. (Arta despărțirii)

Se va scufunda mireasma acră a teilor în noaptea ploioasă. Va fi golit timpul de bucurie, mânia sa, acea mușcătură de fulger exploziv. Rămâne întredeschisă indolența, amintirea unui gest, a unei silabe, ca un zbor ușor de păsări printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți, nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate ceasul care să decidă, care să recheme începutul sau sfârșitul: soartă egală, de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor încă mai usucă gâtul. Dacă poți, uită acel gust de sulf și de teamă. Cuvintele ne obosesc, urcă din nou dintr-o apă blestemată; poate inima ne rămâne, poate inima... (Zi după zi) Traducere: Nicolae Zărnescu

Aicea totul seamănă cu tine Sau poate eu asemănări îți caut; Flori de ninsoare mari, diamantine, Suavi mesteceni-melodii de flaut. Brazii înalți și copleșiți de nea Par crini enormi acoperiți de floare- Cu dorul meu de pretutindenea Te caut ca o plantă suitoare. În șarpele de fum ce suie lin Făptura ta subțire se mlădie, Vântul de nord în fulgii care vin Te spulberă, te-adoarme și te-nvie. Cețuri târzii - flori de ninsoare, flori Tresar și se-nfioară omenește, Si parcă însăși noaptea uneori Cu ochii tăi de-aproape mă privește. O, ceas de taină - clipele dispar, E numai gândul meu umblând aiurea. Si neaua cu sclipiri de nenufar Trecând prin mine, bântuie pădurea. Sunt numai eu care mi-aduc aminte… Din toate-ai disparut, nu te mai vezi. Doar inima cu dorul ei fierbinte Topește-n jur imensele zăpezi. (Miraj de iarnă)

Să te desparți de lucrurile reale, scrie Chateaubriand, nu înseamnă nimic. Dar să te desparți de amintiri! Inima se frânge atunci când te desparți de vise. (Frumoasă a fost această viață) © CCC

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi!   Ţi-as fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?   Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Nici-o blândețe nu mă-mplinește, și în grea derivă e, zi după zi, timpul care se preschimbă în răsuflare de rășină aspră. Un arbore se leagănă în mine lângă țărmul somnoros, aerul înaripat împrăștie frunze amare. Ajută-mă, îndurerat să înverzesc din nou, mireasmă a copilăriei care mi-ai cules mâhnita bucurie, bolnavă deja de o secretă dragoste de a se destăinui apelor. Insulă matinală: plămădește în lumina înjumătățită vulpea de aur ucisă aproape de izvor. (Eucaliptul) Traducere: Nicolae Zărnescu

Niciodată nu e bine să te împotrivești despărțirilor. Nu timpul petrecut împreună se prelungește, ci momentul despărțirii. © CCC

Îmi iau adio din privire, Căci gura nu-l poate rosti, Prin locurile de iubire Mă-ntorc să le găsesc pustii.   Ce tristă e făgăduința Chiar credincioasei amintiri! Ți-i rece mâna, iar ființa Încremenită-n reci simțiri.   Barem o cladă sărutare Atâta m-ar fi fermecat, Precum ne bucură o floare Culeasă-n Martele-nnorat.   Dar, vai, vreo orhidee rară Să ți-o culeg eu nu mai știu; Când pentru tine-i primăvară, La mine-i toamnă, și-i târziu. (Despărțire) Traducere de N. Porsenna

Cândva, înainte ca lumea să fie bătrână, Când creșteau violetele și celandina, În trenul lui Cupidon călătoream: Cândva! Mâinile tale mici erau prinse într-ale mele, Capul tău cu obraji rumeni și păr auriu Ți-l rezemai pe pieptul meu care ți-era altar, Și toată povestea de dragoste a fost spusă: Ah, Doamne, acele lucruri dulci au trebuit să apună, Și s-au stins focurile care erau fierbinți, Cândva. (Jadis (Cândva)) © CCC