Zoe Dumitrescu-Buşulenga
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 20 aug. 1920 – 5 mai 2006, cercetător, critic, istoric literar, comparatist, eseist, filozof al culturii, pedagog și politician. A trăit 86 de ani.
Alături de accentul pe studiile interdisciplinare, a fost remarcată pentru că i-a dedicat mai multe studii lui Mihail Eminescu. După 1989, după câțiva ani petrecuți la Roma, s-a retras la Mănăstirea Văratec, Neamţ.
Cunoscută spre apusul vieții drept maica Benedicta de la Mănăstirea Văratec, Zoe Dumitrescu-Bușulenga rămâne în memoria celor care au cunoscut-o o figură luminoasă. Întreaga sa putere creatoare și de sinteză a pus-o în mod exemplar în slujba culturii, iar pe sine însăși s-a pus în slujba lui Dumnezeu prin intrarea în viața monahală din ultimii ani.
S-a născut la Bucureşti și a absolvit Şcoala Centrală din Bucureşti. Studii muzicale la Conservatorul Pro-Arte, studii juridice şi filologice (anglo-germanistică, istoria artelor).
Din 1973, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu din Bucureşti, profesor la Universitatea din Bucureşti.
Director al Şcolii Române din Roma (Accademia di Romania, 1991–1997), director al Revistei de istorie şi teorie literară şi al revistei Synthesis.
A primit Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România (1986, 1989), Premiul internaţional Herder (1988), Premiul Adelaide Ristori (1993), Ordine al Merito della Republica Italiana în grad de Comandor (1978) şi în grad de Grande Ufficiale (1996), Ordinul bulgar Sf. Metodiu şi Chiril (1977), Ordinul Naţional Pentru Merit în grad de Ofiţer (2003).
Membră în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (1973–1979), membră a Academiei de Ştiinţe şi Studii Europene din Franţa, membră la Academia Europaea din Londra (1993). Membră a Academiei Române (1990) şi vicepreşedinte al ei (1990–1994), preşedinte al Secţiei de filologie şi literatură.
Bună cunoscătoare și exegetă a Bibliei, după 1989 a ales să se retragă tot mai des într-o chilie a mănăstirii Văratec, călugărindu-se spre sfârșitul vieții sub numele de „Maica Benedicta”. A fost înmormântată la mănăstirea Putna.
Opere principale:
Studii de istorie a culturii: Ion Creangă, 1963; Eminescu, 1964; Surorile Brontë, 1967; Sofocle şi condiţia umană, 1974; Eminescu – cultură şi creaţie, 1976; Renaşterea, umanismul şi destinul artelor, 1975; Eminescu şi romantismul german, 1986; Eminescu. Viaţă – Creaţie – Cultură, 1989.
Studii de comparatistică: Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor, 1971; Valori şi echivalenţe umanistice, excurs critic şi comparatist, 1973.
Memorii: Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos, 2007.
Citate asemanatoare
-
Timpul în care trăim este un timp ciudat. Pretutindeni pe planetă doar disarmonie, lipsă de unitate, învrăjbire și mai cu seamă o tendință de secularizare cum n-a mai fost alta, promovată, parcă, de forțe oculte.E foarte important să precizăm drumul de apucat de acum înainte. Şi foarte important să gândim mai serios la învăţământ, la Biserică şi în primul rând la familie. Nucleul formării unei personalităţi este familia. Or, în clipa în care familia se dizolvă, personalitatea nu se mai poate forma. Nu trebuie să ignorăm asta. Este un dat elementar. Nu se spunea, pe vremuri, «n-are şapte ani de acasă»? Acum nu se mai zice, că n-au. De ce? Nu prea mai are nimeni măcar un an de acasă… Nucleul a fost nu numai slăbit, nu numai risipit, dar tinde să dispară. (…) Dacă tu nu vii de acasă în cei şapte ani cu sufletul, sufleţelul cât de cât modelat, atunci e greu să o înceapă şcoala chiar de la capăt cu tine. Însă învăţământul trebuie, totuşi, eu nu pot să spun revizuit, pentru că s-a revizuit, după părerea mea, într-un mod cu totul nepotrivit, să revină în matcă. Învăţământul a devenit pur şi simplu un loc de informaţii. Nimic formativ. Toate disciplinele, sau cele mai importante, sunt cele care privesc economia, comerţul, finanţele şi informatica, tehnica. Nimic altceva. Disciplinele umanistice? Ah! Cine mai învaţă latina? Cine mai învaţă greaca? Nici nu se mai pune problema. Dimpotrivă, sunt considerate, am impresia, aşa, cu oarecare dispreţ. Când am vorbit despre umanismul antichităţii clasice greceşti, mi s-a râs în nas. Şi stau şi mă gândesc ce se poate întâmpla în atari condiţii.Adevărurile sunt cam triste și de aceea, lumea nu le iubește.Dacă Orientul Apropiat infuzase, în Evul Mediu, o doză considerabilă de fabulos culturii europene, contactul oricât de superficial la început cu Persia, India, China etc. avea să deschidă un făgaş spre acele filoane ale spiritualităţii nici până astăzi epuizate.Bunicul şi casa şi grădinile lui constituiau cea mai mare bucurie a copilăriei mele, iar acum amintirile mi le aduc în suflet ca pe o oază de linişte şi frumusete paradisiacă.Aşa cum Renaşterea a crescut şi s-a difuzat din centrul ei italian şi celelalte ţări ale Europei au primit răsunetele ei uneori cu o sută de ani întârziere, tot aşa clasicismul a pornit din Franţa, producând interesante şi particulare reacţii în alte ţări ale continentului.Astăzi, am ajuns să nu mai fie aproapele nostru. Este departele nostru. Mă tem că, dacă nu vom gândi pozitiv legătura noastră cu aproapele, o să ajungem acolo unde a zis Nietzsche. Suntem în pericol să ne izolăm. Alienarea aceea, despre care s-a vorbit atâta vreme de la jumătatea secolului trecut, ne ameninţă pe toţi. Singura ieşire din asta este îndreptarea către aproapele nostru. În felul acesta îndeplineşti şi o poruncă Dumnezeiască şi realizezi şi o comuniune socială, fără de care lumea nu mai poate exista. “Să iertam tuturor”, cum zice Mântuitorul. E adevărat că e groaznic de greu, dar măcar nu-i face rău, bucură-te de bucuria lui sau îndurerează-te de durerea lui. Aşa se spune, că de durerea lui mai degrabă te îndurerezi, decât să te bucuri de bucuria lui.Timpul în care trăim este un timp ciudat. Pretutindeni pe planetă doar disarmonie, lipsă de unitate, învrăjbire si mai cu seamă o tendinţă de secularizare cum n-a mai fost alta, promovată, parcă, de forțe oculte. În acest peisaj de desacralizare, Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolică, citadelele creștine ce continuă Bizanţul și Roma, sunt supuse unor lungi şi insidioase atacuri, venind din numeroase direcţii. Mai întâi din partea prozelitismului sectelor neoprotestante, atac pe faţă, cu mijloace cunoscute, de natură în special financiară, materială. Apoi din partea mentalităților moştenite de la răposatele (dar nu de tot) doctrine marxiste şi comuniste, contestatoare de religie. Apar însă altele, de stranii şi variate tipuri. De pildă: o imagistică plină de monştri pe lângă care ai lui Bosch şi Goya sunt suportabili uşor. Filmele cu vampiri, extratereştri înfiorători, magicieni, sunt din ce în ce mai dese. Ba chiar cărți aparent fermecătoare, ca celebra Harry Potter, fac ocolul pământului, fascinând pe copii. De curând, la New York a fost construit, undeva, într-un spațiu larg, un dinozaur uriaş, care a dat de furcă poliției, din pricina unei mulțimi de tineri care veneau să-l adore (!) mărturisind că se simțeau Iăuntric excepțional în fața lui. Dar ce să mai zicem de literatura şi arta post-modemistă, care îşi defulează mâlurile până şi în blasfemii la adresa Creatorului şi a Celor Sfinte. lar un premiu Nobel acordat unei astfel de cărți blasfematoare, pune oarecare temei bănuielilor noastre. Şi în fața acestor fenomene ucigătoare de spirit, vrăjmaşe învățăturii Mântuitorului Hristos, care din dragoste s-a răstignit pentru noi, cele două Biserici surori ce au de făcut? Doar să se unească!!!Am găsit o foarte frumoasă definiție a artei postmoderniste: artă care înfățișează viața și arta în cioburi. Excelent! Totul este fragmentat, totul este sfâșiat, totul este vulgarizat, din nenorocire, degradat sub aspect al formei. Mă gândesc la limba română, care a ajuns unde a ajuns. Este una dintre marile mele dureri. Se vorbește, astăzi, execrabil! Este catastrofal ceea ce se întamplă. Avea Odobescu o vorbă despre limba românească – o “limbă spornică și vârtoasă”, adică o limbă bogată și cu impact. Foarte frumos spus. Impact asupra minţii şi asupra inimii. Or, impactul lingvistic astăzi este zero. Se poate vorbi, se poate trăncăni la nesfârşit, dar fără nici un efect.În complexul uriaş al culturii universale, Antichitatea, atât cea orientală, cât şi cea clasică, stă ca un sacru depozit de modele pentru eternitate.În lumea familiei, domneau rânduieli vechi, cu vizite oarecum protocolare, cu onomastici sărbătorite ca adevărate recepţii, ca să nu mai vorbim de Paşte și Crăciun, când se strângea familia din toate unghiurile ţării. De politică nu se vorbea deloc… Lumea era mulţumită, se trăia fără griji, viaţa socială se desfăşura în armonie. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează.Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.Am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, personalități, modele.Nesocotindu-mă niciodată o persoană atât de importantă [pentru a fi o personalitate marcantă a culturii române], nu m-am gândit la atributele care mă caracterizează. De altfel, de mic copil am suferit de o timiditate inhibitorie faţă de lumea din jur. M-a stăpânit toată viaţa, în ciuda jovialităţii mele. Nimeni n-a ştiut şi, probabil, n-a bănuit ce chin era pentru mine luarea cuvântului în public. Fiecare seminar, fiecare curs, fiecare conferinţa erau insoţite de un trac care-mi oprea cuvintele în gât. Făceam aproape totdeauna crize de tahicardie, din pricina efortului, a emoţiei, dar mai ales de teamă că n-am să izbutesc să spun tot ce trebuie spus, să dau auditoriului satisfacţia unei comunicări depline. Dar fie rutina, fie apropierea studenţilor de mine, mi-au dat încredere în ceea ce făceam şi în ceea ce urmăream: să le lărgesc orizontul de cultură, să-i fac să iubească literatura, să-i înalţ spre lumea valorilor. Rezultatele au fost treptat tot mai bune. Studenţii veneau la mine nu numai pentru chestiuni de specialitate, ci şi cu întrebări de viaţă, ca la un duhovnic. Până astăzi primesc mărturiile afecţiunii lor. Unii vin să mă vadă chiar la Văratec, alţii îmi scriu sau îmi trimit cărţile lor, cu calde evocări ale anilor lor de formaţie.Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că “banul e ochiul dracului”. E o veche zicală și e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferență împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de înjosire. Suntem cufundați în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.…Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atît de activă şi atît de plină, încît un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pînă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vîrsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decît lucrurile materiale, iar restul este uitat. Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung pînă la 70. Am avut întotdeauna obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea, încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Cînd eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspîndi cultura, de a forma cultura, de a răspîndi ceva din traseul fiinţei mele. […] Bătrîneţea nu este o povară. Acum, pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo»…Pentru mine Vrancea este o „vatră, o „țară , una din acele fericite enclave care-şi păstrează peste secole şi chiar, poate, peste milenii înfățişarea neschimbată. Străjuite de cele mai multe ori de munți, ele stau neclintite în fața furtunilor şi a invaziilor de tot felul. De aceea Vrancea, ca şi Maramureşul de pildă, respiră o putere încă neirosită în înnoiri pripite, în supunere la presiuni exterioare menite să le schimbe rânduielile străvechi. Parcă şi peisajul are o frumusețe şi o demnitate aparte. La Soveja, odată, fermecată de înălțimea şi parfumul brazilor, am simțit nevoia să mă întind în iarbă ca să le văd vârfurile profilate pe cer. Mi-am înfipt mâinile în iarba parfumată de cimbrişor şi am privit cerul. Mă simțeam ca într-o altă lume, un om vechi într-o altă lume, mai aproape de natura nepoluată. Suiau în mine energii necunoscute, ca într-un Anteu Modern, revenit la sânul mamei Gea! Mă aflam în Vrancea bunicului meu, pe care am simțit-o întotdeauna a mea „cu neascunsă mândrie". Împlântată într-o istorie veche, după cum o arată cultura populară bogată şi originală, cu poeziile, legendele, obiceiurile, jocurile cu măşti, vatra aceasta care cântă încă pe strămoaşa Tudora Vrâncioaia şi pe „moșu Ştefan (Ştefan cel Mare), vatra aceasta a fost mândră şi harnică, cu oameni liberi, răzeşi mândri şi stăpâni pe bunurile lor. Vorbind despre viața sa, Simion Mehedinți, savantul geograf, scria despre sine „țăran pe care soarta l-a depărtat de viața sănătoasă a satului unde se născuse” (adică Soveja).Slavă Domnului, românu-i foarte talentat, dar nu trebuie să-i zăpăcești zilnic mințile cu sminteli ca să nu-și părăsească matca lui proprie, izvorâtă din niște rădăcini, dintr-o istorie a spiritului, a intelectului, a creativității însăși. Dacă nu-i pui în față modelele autentice, el ce poate să înțeleagă și să facă?O generație... Ce înseamnă în fond o generație? Doar o apartenență izocronă la o scurtă etapă de istorie? Nu cred! Pentru mine, generația se extinde de la cei apropiați prin vârstă în primul rând, până la cei care ne-au modelat spiritele şi ne-au fost aproape, până la întreaga ambianță care ne-a înconjurat, la atmosfera vremii în care ne-am desfăşurat şi pe care am reprezentat-o. Mă gândesc la generația de universitari din care am făcut parte, legată de o formație comună foarte solidă, în spiritul respectului față de valori, cu conştiința misiunii de a le transmite celor de după noi.Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.