Dante Alighieri

Dante Alighieri, botezat probabil Durante di Alighiero degli Alighieri, 29 mai 1265 – 14 sept. 1321, născut în Florența, poet, scriitor, gânditor și om politic italian al Republicii Florența din Evul Mediu, unul dintre cei mai mari poeți ai lumii. A trăit 56 de ani.

„Părintele limbii italiene” este, alături de Petrarca și Boccaccio, una dintre cele „trei coroane” care au impus toscana ca limbă literară. Poet major (Il sommo poeta sau pur și simplu Il poeta) al Evului Mediu, este autorul Divinei Comedie, adesea considerată cea mai mare lucrare scrisă în acest limbaj și una dintre capodoperele literaturii mondiale.

Primul mare poet de limbă italiană s-a născut la Florența pe 29 mai (după alte surse, pe 14 mai) 1265, într-o familie din mica nobilime.

Giovanni Boccaccio, îi face portretul în Trattatello in laude di Dante: „Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des, totdeauna cu o căutătură melancolică și gânditoare.”

Dante Alighieri l-a avut ca model pe Francesco Petrarca (1304 – 1374), chiar dacă nu l-a recunoscut ca maestru, fiindu-i rival la cununa de lauri primită de autorul Canţonierului, la Roma, pe Capitoliu, în 1340, dar acordată în eternitate celui care a scris Divina Comedie. Căci posteritatea a văzut, spune criticul și istoricul literar Francesco de Sanctis, Poetul, în Dante, iar în Petrarca, Artistul.

Odată cu nașterea lui Dante Alighieri, Florența era pe punctul de a deveni cel mai puternic oraș al Italiei, deși era afectată de lupte interne pentru legitimitatea puterii temporare a Papei.

După ce a studiat filosofia și teologia, Dante a fost ales în funcția de prior. A fost unul dintre cei șase înalți magistrați care au condus orașul în 1300. Dar susținătorii extinderii puterii papale (guelfii) l-au înlăturat din funcții și l-au condamnat la exil. A urmat o lungă rătăcire, la Ravenna, apoi la Veneția, ca ambasador.

Căsătorit de la vârsta de douăzeci de ani, era, însă, îndrăgostit de o altă femeie – Beatrice. În ciuda morții ei premature, care i-a provocat o durere foarte mare, ea a rămas sursa de inspirație pentru poezia sa și, în special, pentru „Divina comedie”, o capodoperă care îl plasează astăzi la rangul de fondator al poeziei italiene din Evul Mediu.

În 1315, i s-a propus să se întoarcă la Florența: judecând situația umilitoare, a refuzat cu demnitate.

Viața nouă (Vita Nuova) este o serie de treizeci și unu de poezii de dragoste adresate Beatricei dei Portinari, fiecare cu o narațiune explicativă și un comentariu analitic.

Poemul Divina Comedie, în trei părți, Inferno, Purgatorio și Paradiso, a fost finalizat în ultimii ani ai vieții sale. A apărut în multe ediții ilustrate, inclusiv una cu desene de Botticelli. Influența sa asupra iconografiei creștine a fost considerabilă, de exemplu în tratarea paradisului și a infernului în pictura renascentistă italiană.

Dante este cunoscut pentru impunerea folosirii limbajului popular în literatură într-o perioadă în care majoritatea poeziei era scrisă în latină care era accesibilă doar cititorilor educați. De vulgari eloquentia (Despre elocvența în limba vernaculară) a fost una dintre primele susțineri din partea unui învățat a limbajului popular.

Folosirea dialectului florentin pentru lucrări precum Vita Nuova (Viața nouă), 1295, și Divina Comedie a contribuit la impunera limbii italiene standardizate moderne. Scriindu-și poemul în limba italiană vernaculară, mai degrabă decât în ​​latină, Dante a influențat cursul dezvoltării literare, făcând italiana limba literară în Europa de Vest timp de câteva secole. Opera sa a creat un precedent pe care scriitori italieni importanți, precum Petrarca și Boccaccio, l-au urmat mai târziu.

Dante a jucat un rol esențial în impunerea literaturii Italiei și este considerat a fi printre poeții naționali ai țării și cele mai mari embleme literare din lumea occidentală. Reprezentările sale despre Infern, Purgatoriu și Paradis au oferit inspirație pentru arta și literatura occidentală. A influențat scriitori englezi precum Geoffrey Chaucer, John Milton și Alfred Tennyson, printre mulți alții. În plus, i se atribuie prima utilizare a schemei de rime cu trei versuri (terține) interconectate, sau terza rima. Este descris ca „părintele” limbii italiene, iar în Italia este adesea numit il Sommo Poeta („Poetul Suprem”). Dante, Petrarca și Boccaccio sunt numiți și tre corone („trei coroane”) ale literaturii italiene.

Opere principale:

– marele poem alegoric, Divina comedie, 1307-1321;

– romanul autobiografic în versuri și proză, Viața nouă, 1283-1293;

– tratatul etico-filosofic, Banchetul;

– primul tratat de filosofie romanică din lume, Despre limba populară și Despre monarhi.

[Prior: conducător al unei mănăstiri catolice sau al unei congregații de călugări catolici; egumen, stareț.]