Francesco Petrarca

Francesco Petrarca, 20 iul. 1304 – 18/19 iul. 1374, născut în Arezzo, Toscana, erudit, mare poet și umanist italian, pionier al mișcării Renașterii din Italia, unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii universale, încoronat la Roma, în anul 1341, “Rege al poeților”, primind cununa de lauri la Capitoliu. A fost un precursor al Renașterii, fără îndoială, dar, încă, un om al Evului Mediu. A trăit 70 de ani.

“Om al Renaşterii este mai ales Petrarca prin contactul activ cu Antichitatea… Contactul atât de fecund al lui Petrarca cu Antichitatea a contribuit să fixeze toate aceste atitudini ale poetului, a căror grupare alcătuieşte formula însăşi a umanismului: patriotismul, iubirea libertăţii, idealism moral de origine platonică, slujit prin mijloacele retoricii ciceroniene.” – Tudor Vianu

Precursor al umanismului italian, Francesco Petrarca, este o figură cheie în literatura europeană.

Cititor asiduu al lui Platon și Cicero, Petrarca a inițiat punctul de cotitură fundamental al Renașterii, care își va extrage reînnoirea culturală din Antichitate.

Provenit dintr-o familie de erudiți – tatăl său era prieten cu Dante -, originară din Florența, Petrarca a urmat calea părinților săi exilați la Avignon din motive politice, și s-a format în domeniul dreptului la Montpellier, Carpentras și Bologna.

Deși începuse să studieze dreptul, în 1326 a preferat să se dedice literaturii și religiei care îl atrăgeau încă din copilărie.

A primit câteva funcții ecleziastice minore și s-a mutat la Avignon, unde în 1327 a văzut-o pentru prima dată pe Laura, subiectul idealizat al iubirii sale caste, femeia pe care avea să o cânte în frumoasele sale versuri de dragoste.

Volumul Canțonierul (Canzoniere, 1360), cuprinde în special sonete și ode scrise de-a lungul a 20 de ani.

Cel mai mare erudit al vremii sale, un bun cunoscător al latinei clasice, a călătorit mult întâlnind diverşi cărturari, căutând manuscrise și întreprinzând misiuni diplomatice.

A militat pentru continuitatea dintre cultura clasică şi mesajul creştin. Combinând aceste două idealuri, este considerat fondatorul umanismului.

Operele sale în latină oglindesc interesele reigioase şi filozofice. Printre acestea se numără Despre oameni iluștri (De viris illustribus, începută către 1337), poemul epic Africa (1342-1358), tratatul auto-biografic Secretul lui Petrarca (Secretum – De secreta conflictu curarum mearum), scris in perioada 1342-1358, Despre viaţa solitară (De Vita solitaria, 1345-1347) şi Epistole metrice (Epistolae metricae, începută către 1345).

După 1367 a trăit la Padova.

În vremea lui, scriitorul a primit onoruri pentru poemul „Africa”, o epopee în latină despre războaiele punice. Poemul epic Africa, scris în latină, istoria celui de-al Doilea Război Punic, îl preamărește pe generalul roman Scipio Africanul (Scipio Africanus Major) și conține multe descrieri ale zeităților clasice.

I Trionfi, Triumfurile, sunt o colecție de poezii alegorice în care fiecare figură succesivă triumfă asupra ultimei (Iubire, Castitate, Moarte etc.).

Dar poetul este cel mai bine cunoscut pentru „Il Canzoniere” („Canțonierul”), o colecție de sonete, madrigale, elegii și poezii scrise ca omagiu adus Laurei de Noves, muza sa. Această colecție lirică este compusă din două părți principale care evocă dorința pământească și apoi iubirea platonică și mistică. Această lucrare a avut o astfel de rezonanță încât a inspirat o întreagă generație viitoare, care se va revendica din  „petrarchism” și îl va consacra pe Petrarca drept unul dintre cei mai mari cantori ai iubirii.

Il Canzoniere (Canțonierul) sau Rerum vulgarium fragmenta (Fragmente compuse în limba populară) este o colecție de 366 de poezii compuse în limba italiană de Petrarca și consacrate iubirii sale atemporale: Laura, pe care Petrarca o văzuse pe 6 aprilie 1327, în biserica Sainte-Claire din Avignon. Această lucrare a avut un impact fenomenal în secolele care au urmat elaborării și răspândirii sale paneuropene, iar stilul ei și-a lăsat amprenta asupra liricii generațiilor următoare sub forma unei estetici a cântecului de dragoste cunoscut sub numele de „petrarchism”.

A influențat semnificativ literatura europeană pregătind drumul spre Renaştere, afirmând că trecutul clasic nu este altceva decât o sursă de sensuri literare și filozofice care aşteaptă să fie exploatate în prezent.

***

Canțonier: veche culegere italiană de poezii lirice de dragoste. Canțonierul lui Petrarca; culegere de canțone sau canțonete; culegere de poezii lirice ale unuia sau mai multor autori.

Canțonetă (it. canzonetta): cântec popular italian, de origine napolitană; poezie lirică italiană, formată din versuri scurte; mic cântec popular italian; p. ext. cântec scurt; piesă instrumentală polifonică din epoca Renașterii, asemănătoare cântecului popular.

Petrarchism: imitare a manierei de a scrie a poetului italian renascentist Francesco Petrarca, ce sublimează sentimentul erotic, cântând alternanța de bucurii și dureri ale dragostei cu ajutorul unei poetici rafinate și utilizând metafora, antiteza, hiperbola și jocul subtil de cuvinte.

Opere principale:

Poeme:

– poemul Africa, 1338-1348, poemă eroică referitoare la Al Doilea Război Punic, avându-l ca erou pe Scipio Africanul.

– Carmen bucolicum (Poezii pastorale), 1346-1357, cuprinde 12 egloghe inspirate din Virgiliu, pe teme de dragoste, politică și morală.

– Epistolae metricae (1333-1361), cuprind 66 de scrisori în hexametri, relatând evenimente politice și literare, unele din viața autorului.

Proza:

– De viris illustribus (Despre barbatii ilustri), 1337, biografii ale unor personalități romane.

– Rerum memorandum (Lucruri de memorat), 1350, culegere de povestiri bazate pe date din istorie cu scop moralizator (maxime, sentinte, aforisme si anecdote)

– Secretum meum sau De contemptu mundi (1342-1343) este un dialog imaginar între poet și Sfântul Augustin pe tema “Adevărului”, în care Petrarca își mărturisește cele mai intime sentimente.

– De vita solitaria (1346-1356) descrie avantajele solitudinii.

– De otio religiosorum (1346-1356) (otium = liniștea spirituală), conține principii asupra vieții monahale.

– Invectivae in medicum quemquam (1355) consacrată criticii medicinii practicate în acea vreme. Apără poezia în contrast cu științele și mecanica.

– Epistolae (printre care “Le Familiari”, 1349-1366 și “Le Senili”, 1361-1374 sunt adresate prietenului său Francesco Nelli Simonide). Sunt scrisori destinate publicarii, cu intenții literare sau moralizatoare.

– Rime in vita e morta di Madonna Laura (1336-1369), cu titlul original, în latină, Rerum vulgarium fragmenta (Fragmente compuse în limba populară), cea mai renumită creație a lui Petrarca, cunoscută mai ales sub titlul de Il Canzoniere (apărută în limba română cu titlul “Canțonierul”).

– I Trionfi (Triumfurile), 1352, cuprind șase poeme alegorice pe teme ca: triumful dragostei asupra oamenilor, al castității asupra dragostei, al morții asupra castității, al faimei asupra morții, al timpului asupra renumelui, al eternității asupra timpului. Petrarca încearcă să transforme erudiția în poezie, cu o iluzie tipic umanistă.

***

Petrarchism: termen de critică literară desemnând toate operele și curentele literare, italiene și europene, influențate de Canțonierul lui Petrarca.

În secolul al XV-lea, cu Tebaldeo, Cariteo și Serafino Aquilano, petrarchismul era un fenomen esențial italian, limitat la poezia de curte, legat adesea de improvizație și caracterizat printr-o imitație superficială a celor mai întortocheate metafore ale retoricii lui Petrarca.

La începutul secolului al XVI-lea, Pietro Bembo, care a ridicat limbajul și opera lui Petrarca la rangul de modele în Prozele limbii vernaculare (1525), a deschis calea cu Rimele sale către o imitație bazată pe echivalențe stilistice menite să restabilească formă generală a scrierii petrarchiene. Canțonierul devine, pentru el și pentru mulți poeți preocupați de armonie și perfecțiune formală, un model de viață ca și de poezie.

Giovanni Della Casa ocupă totuși un loc aparte în acest curent, prin seriozitatea unei teme în care iubirea nu mai este motivul central și prin anumite inovații tehnice (introducerea ingambamentului  în sonet), în timp ce petrarchismul napolitan, influențat de Giovanni Pontano și Jacopo Sannazaro, vestesc manierismul și barocul.

Petrarchismul lui Bembo s-a răspândit târziu în Europa, în secolul al XVI-lea, în timp ce procedeele lui Tebaldeo și Serafino Aquilano făceau furori în Franța pe vremea lui Maurice Scève și Marot și în Anglia lui T. Wyatt și H.H. Surrey.

În cele din urmă, prin poeții Pleiadei, petrarchismul a contaminat permanent toată poezia elisabetană până la Shakespeare.

În Spania, dimpotrivă, petrarchismul s-a născut, din secolul al XV-lea, dintr-o imitație directă a lui Petrarca, cu Iñigo Lopez de Santillana, înainte de a fi marcat în secolul al XVI-lea de influența lui Sannazaro.

În secolul al XVIII-lea, petrarchismul a cunoscut încă o scurtă supraviețuire academică în sfera Arcadiei (Academia Arcadienilor, în care fiecare membru primea un nume din Antichitate, un brevet de nemuritor şi o păşune în Arcadia Ferice), în timp ce la începutul secolului al XIX-lea, poezia proprie a lui Petrarca a renăscut în Cântecele lui Leopardi.

[Ingambament: procedeu poetic cerut de necesități prozodice sau de dorința de a scoate în relief anumite cuvinte, care constă în trecerea unei părți de frază ori propoziție sau a unor cuvinte dintr-un vers în versul următor.

Academia Arcadienilor, Accademia Dell’arcadia, academie literară italiană fondată la Roma în 1690 pentru a combate marinismul lansat de către poetul italian al secolului al XVII-lea Giambattista Marini , un stil creativ opus clasicismului, stilul poetic italian dominant al secolului al XVII-lea. Arcadienii au căutat un stil poetic mai natural, simplu, bazat pe clasici și în special pe poezia pastorală greacă și romană.

Marinism, numit și Secentismo, (italiană: „secolul al XVII-lea”), stilul poetului din secolul al XVII-lea Giambattista Marino, așa cum a apărut pentru prima dată în partea a treia a lucrării sale Lira (La lira), 1614. Marinismul, o reacție împotriva clasicismului, a fost marcat de metafore extravagante, hiperbole, jocuri fanteziste de cuvinte și mituri originale, toate scrise cu o mare sonoritate și senzualitate și cu scopul de a surprinde.

Stilul a apărut în sonete, madrigale și poezii narative. Imitatorii lui Marino și-au dus către exces pretențiile stilistice, iar termenul a devenit peiorativ, în cele din urmă, până la sfârșitul secolului al XVII-lea, când a dispărut odată cu perioada barocă din care făcea parte.

Alte mișcări europene ca aceasta au fost gongorismul în Spania, prețiozitatea (préciosité) în Franța și poezia metafizică în Anglia, în special în opera lui George Herbert, Richard Crashaw și Andrew Marvell.

O renaștere a interesului pentru baroc, în general după cel de-al Doilea Război Mondial, a condus atât la o renaștere a interesului, cât și la o reevaluare a lui Marino și a Marinismului.]

© CCC