Papa Benedict al XVI-lea

Papa Benedict al XVI-lea (în latină: Benedictus XVI; italiană: Benedetto XVI; germană: Benedikt XVI), pe numele real Joseph Aloisius Ratzinger; 16 apr. 1927 – 31 dec. 2022, născut în Marktl, Bavaria, Republica de la Weimar, Germania, prelat și teolog catolic german, șeful Bisericii Catolice și suveran al statului Vatican începând din 19 aprilie 2005 până la demisia sa din 28 februarie 2013. A trăit 95 de ani.

Alegerea lui Benedict ca papă a avut loc în conclavul papal din 2005, care a urmat morții Papei Ioan Paul al II-lea. Benedict a ales să fie cunoscut drept „Papă emerit” după demisia sa și a păstrat acest titlu până la moartea sa în decembrie 2022.

Fiul unor părinți care se opuneau nazismului, a fost înrolat obligatoriu, la vârsta de paisprezece ani, în rândul organizației naziste de tineret a Partidului Muncitoresc German Național-Socialist, NSDAP (partidul nazist), “Tineretul hitlerist”. În 1944, a refuzat să se alăture Waffen-SS, declarându-și intenția de a intra în seminar.

Eliberat în 1945 din lagărul de prizonieri de război Bad Aibling, unde a fost internat după ce a părăsit Wehrmacht-ul în timpul serviciului militar, și-a început pregătirea ca preot și a fost hirotonit în 1951 de cardinalul Michael von Faulhaber.

După ce a fost hirotonit ca preot în 1951, în Bavaria sa natală, Ratzinger a început o carieră academică și s-a impus ca un teolog foarte apreciat până la sfârșitul anilor 1950. A fost numit profesor titular în 1958, la vârsta de 31 de ani.

Teolog recunoscut, doctor și profesor universitar, a participat ca peritus (expert) la Conciliul ecumenic de la Vatican II, unde a fost considerat un reformator și a lucrat la reformarea Sfântului Oficiu.

După o lungă carieră ca profesor de teologie la mai multe universități germane, a fost numit Arhiepiscop de München și Freising și cardinal-preot al bisericii Santa Maria Consolatrice din districtul Tiburtino de către Papa Paul al VI-lea în 1977, o promovare neobișnuită. pentru cineva cu puțină experiență pastorală.

În 1981, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, una dintre cele mai importante dicasterii ale Curiei Romane, în fruntea căreia a rămas timp de 23 de ani.

Benedict a reformat procedurile prin promovarea schimbului, dar a afirmat tot mai mult o linie doctrinară conservatoare, de exemplu opunându-se ferm teologiei eliberării.

Această reputație de teolog conservator experimentat, apropiat de gândirea lui Ioan Paul al II-lea, l-a făcut favoritul succesiunii sale. Din 2002 până când a fost ales papă, a fost și decan al Colegiului Cardinalilor. Înainte de a deveni papă, fusese „o figură majoră pe scena Vaticanului timp de un sfert de secol” și avusese o influență „excepțională atunci când era vorba de stabilirea priorităților și direcțiilor bisericii” ca unul dintre cei mai apropiați confidenți ai lui Ioan Paul al II-lea.

Cardinalul Ratzinger a fost ales în 2005 pentru a-i succeda. A devenit astfel primul papă german de la Victor al II-lea în secolul al XI-lea.

Prioritatea căreia și-a dedicat pontificatul era punerea în aplicare a Conciliului Vatican II în continuitatea tradiției Bisericii, văzând în conciliu o reînnoire în continuitate și nu o ruptură. Această viziune era exprimată în reconcilierea internă a Bisericii asupra liturghiei, pentru el de o importanță esențială, la care lucra motu proprio Summorum Pontificum, declarând că Liturghia conform cărții de rugăciuni Missale romanum din 1962 (pre-consiliu) și cea din 1970 (post-consiliu) sunt unul și același rit având două expresii, ordinară și extraordinară. Această poziție conciliantă a rezolvat parțial, dar nu complet, criza tradiționaliștilor și va fi respinsă de succesorul său, care, în 2021, declara: „Carțile liturgice promulgate de Sfinții Pontifi Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea, în conformitate cu decretele din Conciliul Vatican II, sunt singura expresie a lex orandi (legii rugăciunii) a ritului roman.

Papă teolog, Benedict al XVI-lea dorea să reorienteze Biserica asupra virtuților teologice și și-a dedicat cele trei enciclice la două dintre ele: speranța și caritatea. A treia enciclică este socială: în ea afirmă legătura strânsă dintre inteligență și caritate pentru dezvoltarea umană integrală, ca răspuns la provocările vremii, în special economice și ecologice.

Benedict a menținut poziția fermă a Bisericii asupra familiei, bazată pe căsătoria heterosexuală și deschisă la viață, susținând fidelitatea și abstinența (în special ca metodă de prevenire a SIDA), care au generat dezbateri și critici aprinse. În timpul pontificatului său, Biserica a fost agitată de dezvăluirea abuzurilor împotriva cărora a luat măsuri intransigente.

De asemenea, a continuat dialogul interreligios inițiat de Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea, precum și dialogul ecumenic cu Biserica Ortodoxă.

Scrierile lui Benedict au fost prolifice și au apărat, în general, doctrina, valorile și liturghia tradițională catolică. Benedict a fost inițial un teolog liberal, dar a adoptat opinii conservatoare după 1968. În timpul papalității sale, Benedict a susținut o întoarcere la valorile creștine fundamentale pentru a contracara secularizarea în creștere a multor țări occidentale.

Benedict a considerat negarea adevărului obiectiv de către relativism și, în special, negarea adevărurilor morale, drept problema centrală a secolului XXI. A reînviat și mai multe tradiții, inclusiv Liturghia Tridentină.

A întărit relația dintre Biserica Catolică și artă, a promovat folosirea limbii latine și a reintrodus veșmintele papale tradiționale, motiv pentru care a fost numit „papa esteticii”.

Pe lângă limba sa maternă germană, Benedict avea un anumit nivel de competență în franceză, italiană, engleză și spaniolă. Știa, de asemenea, portugheză, latină, ebraică biblică și greacă biblică.

A fost membru al mai multor academii de științe sociale, precum Academia Franceză de Științe Morale și Politice.

Din punct de vedere al înclinațiilor artistice, cânta la pian și avea o preferință pentru Mozart și Bach.

Pe 11 februarie 2013, după un pontificat de aproape opt ani, Benedict a anunțat că renunță la funcțiile sale prin demisie, invocând o „lipsă de forță a minții și a corpului” din cauza vârstei sale înaintate. Demisia sa a fost prima care a fost dată de către un papă de la Grigore al XII-lea în 1415 și de la prima inițiativă a unui papă, Celestin al V-lea, în 1294.

După pensionare, devenit papă emerit, s-a retras la mănăstirea Mater Ecclesiae din Vatican, recent renovată, unde a dus o viață de tăcere și rugăciune până la moartea sa. A fost succedat de Papa Francisc pe 13 martie 2013.