Andrei Pleşu

Andrei Pleşu, 23 aug. 1948, scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române.

S-a născut la București, ca fiu al chirurgului Radu Pleșu și al soției acestuia, Zoe Rădulescu. În 1955 a început școala primară la Sinaia, însă după numai un an, a urmat școala la Pârscov, județul Buzău (1956-1957) și a încheiat-o la București (1959).

A absolvit Liceul “Spiru Haret” din București în 1966, apoi a urmat cursurile Facultății de Arte Plastice, secția istoria și teoria artei, ca șef de promoție. În 1980 a obținut titlul de doctor în istoria artei cu teza “Sentimentul naturii în cultura europeană”.

De două ori bursier Humboldt (1982, 1992) pentru specializare la Bonn şi Heidelberg. Între 1975-1977 a fost bursier Humboldt la Universitatea din Bonn și în perioada 1983-1984 bursier la Universitatea din Heidelberg.

În timp ce era student, la vârsta de 20 de ani (în 1968), a devenit membru al Partidului Comunist Român.

A participat la Școala de la Păltiniș (aflată în stațiunea de munte Păltiniș, din apropierea Sibiului), o academie în sens platonic, inițiată în anii 1970 de filozoful Constantin Noica, fiind, alături de Gabriel Liiceanu, unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Constantin Noica.

A fost exclus din PCR, în mai 1982, ca urmare a implicării sale în așa-numita „afacere a Meditației Transcendentale”, instrumentalizată de puterea comunistă pentru a compromite mai mulți membri ai intelectualității vremii; pe lângă Pleșu, între cei vizați de acțiunea regimului comunist, se numărau sculptorul Ovidiu Maitec și scriitorul Marin Sorescu.

A ajuns persona non grata în urma scandalului „Meditației Transcedentale”, pierzându-și locul de muncă și luându-i-se  dreptul de semnătură, fiind nevoit să petreacă o perioadă de timp „în exil” la Tescani.

Andrei Pleșu i-a trimis două memorii lui Nicolae Ceaușescu, în care îi cerea acestuia reangajarea la Institutul de Istorie a Artei, și a nu fi pus la zid pentru participarea la o conferință pe tema „meditației trancendentale”. Ceea ce nu știa era că operațiunea fusese orchestrată de Securitate în scopul eliminării unor persoane incomode, și astfel apelurile sale erau inutile.

În ultimii ani ai regimului comunist a fost unul dintre intelectualii opozanți, neremarcându-se totuși prin gesturi militante de disidență.

Deși a avut posibilitatea să părăsească țara încă înainte de 1989, întâlnind figuri de primă mână ale exilului, precum cuplul Virgil Ierunca-Monica Lovinescu, a ales să nu rămână în străinătate.

Cercetător la Institutul de Istoria Artei, a participat, alături de Gabriel Liiceanu, la seminariile private ținute de Constantin Noica la Păltiniș.

Încadrabile în prealabil preocupărilor conexe istoriei și teoriei artei, volumele, studiile și cronicile sale din presa timpului își lărgesc treptat tematica înspre domeniul moralei și al antropologiei culturale, recomandându-l imediat, prin percutanța ideilor și luxurianța stilului, drept unul dintre cei mai captivanți eseiști ai vremii.

Ca scriitor, a înregistrat un important succes de stimă și de public (critica îl consacră dinainte de 1989 – N. Manolescu, Monica Lovinescu etc. -, cărțile sale cuprind azi constant tiraje de zeci de mii de exemplare) cu volumele Minima moralia (1988), Jurnalul de la Tescani (1993) și Despre îngeri (2003).

Contrastul formal între o problematică gravă (cu deosebire morală, teologică și existențială) și abordarea ei relaxată, adesea ludică și de o frapantă veracitate, constituie elementul determinant al stilului său de autor. Ilustrativ în acest sens e propriul său portret:

„Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, “rețeta” mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecțiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie.”

Doctor honoris causa al Universității „Albert Ludwig” din Freiburg (2000) și al Universității „Humboldt” din Berlin (2001), Commandeur des Ordre des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’honneur și autor de succes, a fost și puternic contestat în ultimii ani, fiind asimilat alături de Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici unui grup de interese care ar acapara viața intelectuală și culturală a României.

A fondat revista culturală Dilema (mai târziu redenumită Dilema Veche), în care publică un editorial săptămânal. Pleșu a realizat împreună cu Gabriel Liiceanu câteva emisiuni de televiziune, printre care 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu (2011).

Cercetător la Institutul de Artă (până în 1989), ministru al Culturii (1990–1991) şi de Externe (1997–1999), membru al Consiliului Naţional de Studiere a Documentelor fostei Securităţi (2000–2004), consilier prezidenţial (2005), consilier la Institutul Cultural Român.

După prăbușirea regimului comunist, a înființat institutul de studii avansate „New Europe College”, revista culturală Dilema (azi, Dilema veche) și a acceptat în diverse perioade o serie de funcții publice. Membru fondator al Societăţii Noua Europă (2000).

Premiul pentru Critică al Uniunii Artiştilor Plastici, 1980; Premiul Grupului pentru Dialog Social, 1990; Premiul pentru Critică al Uniunii Scriitorilor, 1996, Légion d’Honneur în grad de Comandor, 1999.

Opere principale:

Călătorie în lumea formelor, 1974; Pitoresc şi melancolie, 1980; Francesco Guardi, 1981; Ochiul şi lucrurile, 1986; Minima moralia, 1988; Dialoguri de seară, 1991; Jurnalul de la Tescani, 1993; Limba păsărilor, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, 1996; Despre îngeri, 2003; Obscenitate publică, 2004; Comédii la Porţile Orientului, 2005; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, 2006; Sensuri metafizice ale crucii, 2007 (în colaborare); Note, stări (1968–2009), 2011; Despre frumuseţea uitată a vieţii (2011).

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.