In marile jocuri ale vietii, descoperim in noi o forta neobisnuita sau o slabiciune pe care nu contam.
Nu-i cunoastem niciodata bine pe oameni; ei au incaperi inchise pentru ochiul superficial.
Egoismul nostru ia formele cele mai paradoxale. Astfel, eu m-am gandit adesea la ideea reincarnarii (in care, de altfel, nu-i vorba, nu cred deloc) si m-am intrebat in ce forma mi-ar conveni sa reapar pe lume. Ei bine, eu recunosc ca sunt un om plin de cusururi, ca daca am unele insusiri nu le am in masura atinsa de altii, si cu toate acestea n-as vrea sa fiu nici chiar Michelangelo. As dori sa fiu tot eu. Poate ca daca egoismul acesta e absurd, el explica totusi de ce ne impacam toti cu soarta care ne-a fost harazita.
Totdeauna am fost un optimist, adica un om nascut pentru a proiecta toate fortele sufletului catre un tel maret. Totdeauna, chiar cand nu am stiut limpede acest lucru, am fost stapanit de dragoste pentru oameni. Caut si foarte adesea castig, iubirea multora, si, ajutat de ea, arunc spre oameni flacari de iubire.
Nu uri femeia pe care ai iubit-o ieri… De altfel, cine uraste nu s-a vindecat de dragoste.
Omul intreg isi calauzeste viata prin reprezentari anticipate, prin ceea ce numim “cauze finale” sau, mai comun, idealuri.
Un om are o conceptie despre viata capatata prin experienta proprie si prin experienta acumulata din stiinta.
Viata e mereu lupta intre contrarii si nimeni nu este desavarsit, fiind insa pasibil de progres.
Arta are o functie sociala bine definita, ea este o scoala a moralei pentru cetateni.