Se mai dusese o dată la Tara, speriată şi înfrântă, şi revenise de acolo plină de puteri şi înarmată pentru victorie. Ceea ce făcuse odinioară, slavă Domnului, putea să facă şi acum! Dar cum? Nu ştia nici ea prea bine. Nici nu voia să se gândească. Nu dorea acum decât un colţ liniştit, unde să plângă şi să-şi lingă rănile, un adăpost în care să facă planul pentru campania următoare. Gândindu-se la Tara, simţi parcă o mână blândă, răcoroasă, care-i mângâia inima. Vedea casa cea albă şi strălucitoare urându-i bun venit, printre frunzele ruginite ale copacilor, toamna, auzea liniştea amurgului de ţară coborând asupra ei ca o binecuvântare, simţea roua dimineţii căzând pe nesfârşitele tufişuri verzi cu puf alb, vedea culoarea roşie a pământului, ca şi frumuseţea întunecată a pinilor de pe dealurile înconjurătoare.
(Pe aripile vântului)
Când două persoane sunt destinate să rămână împreună, ele sfârșesc întotdeauna prin a se regăsi.
Anonim
© CCC