Constantin Noica

Constantin Noica, 12 iul. 1909 – 4 dec. 1987, născut în Vităneşti-Grosu, județul Teleorman, filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român, de origine aromân. A trăit 78 de ani.

Primul celebru din această familie a fost Iacovache Noica (1828–1890), proprietar de pământ şi deputat, dar familia a dat şi alte nume cunoscute pentru cultura română: profesorul doctor Dumitru Noica, Paraschiv Noica, Grigore Noica, Andrei Noica, Dan Noica, doctorul Ştefan Noica, Mircea Noica, profesorul doctor Nicolae A. Noica.

A absolvit Filosofia la Bucureşti. Format ca tânăr student în climatul spiritual universitar din jurul lui Nae Ionescu, a evoluat, asemenea altor colegi de generație (Emil Cioran, Mircea Eliade), către o filosofie a autenticității cu accente naționaliste (trăirismul).

A  făcut închisoare după război (1945–1961). A fost condamnat în anii stalinismului la domiciliu forțat (1949-1958) și la închisoare politică (1958-1964).

Ca liber-profesionist, a format o şcoală de filosofie, de la care se reclamă Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu ş.a. La începutul anilor 1970, revenit în spațiul publicistic, s-a impus ca mentor și antrenor spiritual al unui grup de elită al tinerei intelectualități românești, denumit ulterior “Școala de la Păltiniș”, din care faceau parte Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru.

A lansat ideea rezistenței prin cultură la agresiunea ideologiei comuniste: o disciplină intelectuală de fier și o instrucție filosofică de bază prin învățarea limbilor greacă veche și germană, contactul permanent cu marile texte ale gândirii universale și citirea în original a acestora.

Opere principale:

Mathesis sau bucuriile simple, 1934; Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant, 1936; De caelo, 1937; Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou, 1940; Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecarii, 1943; Pagini despre sufletul românesc, 1944; Jurnal filosofic, 1944; Fenomenologia spiritului de GWF  Hegel istorisită de Constantin Noica, 1962; Douăzeci și șapte de trepte ale realului, 1969; Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni și lucruri), 1969; Rostirea filozofică românească, 1970; Creație și frumos în rostirea românească, 1973; Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, 1975; Despărțirea de Goethe, 1975; Sentimentul românesc al ființei, 1978; Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan, 1978; Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului, 1980; Devenirea întru ființă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiționale; vol. II: Tratat de ontologie, 1981; Trei introduceri la devenirea întru ființă, 1984; Scrisori despre logica lui Hermes, 1986.

A tradus din greacă şi germană.