Mi-am amintit de anii mei de depresie şi am înţeles de ce i-am trăit: pentru că fusesem refuzată. Nu mai contează nici de ce, nici de către cine. Nici în ce context. În refuz constă respingerea. Mai ales în refuzul uscat. Refuzul uscat este egal cu veninul lichid. Sunt oameni pe care refuzul îi determină la agresivitate, de parcă toată fiertura veninului injectat s-ar înmulţi în sângele nostru până la  explozie. Şi sunt oameni pe care refuzul îi striveşte emoţional tot aşa cum te-ai lovi în fugă de o stâncă. Iar durerea amorteşte în timp toată persoana lovită. (Cautand iubirea)

Am ales din tot doar ce îmi face bine. Fiecare vârstă vine cu frumuseţea şi bucuriile ei. Sunt o femeie practică, la mine lucrurile trebuie să aibă utilitate şi o folosinţă imediată. Se întâmplă să îmi cumpăr o pereche de pantofi pentru că sunt splendizi. Îi probez, îmi vin bine în magazin, vin cu ei acasă. Când vreau să îi încalţ, constat că nu mă mai simt bine în ei, aşa că îi dăruiesc, nu mă forţez să îi port.

Părinţii mei credeau că voi fi o mare violonistă. Am crezut că voi fi o mare actriţă, dar am ajuns cântăreaţă. S-ar putea să nu fi întâlnit un suflet pereche. Am călătorit mult, am avut mulţi colegi, nu se punea problema de relaţii de durată. Am ales întotdeauna cariera. M-am gândit că o mare iubire se poate transforma după şase luni într-o corvoadă. Viaţa e o suită de alegeri. Am căutat iubirea toată viaţa, nu mă refer aici la iubirea senzuala, ci la cea sufletească.

Fericirea a ajuns la mine pe căi ocolite. Reţeta nu o pot da, pentru că sunt mulţi oameni care nu ar digera procesul de fabricaţie. Fericirea este probabil momentul acela scurt de extaz când întâlneşti un bărbat care îţi place sau îţi cumperi o geantă sau dai cu un parfum extraordinar. Genul ăla de fericire ţine puţin şi nu e durabil. Aş miza mai mult pe o pace interioară, care este rezultatul unei împăcări cu sine, cu destinul, aşa cum spuneau anticii este important să ne cunoaştem pe noi înşine, este excursia cea mai grea, pentru că o dată ce avem curajul să ne privim cu luciditate, urmează faza a doua, care este cea mai importantă, să schimbăm ce nu e bine pentru noi, în relaţiile cu ceilalţi sau cu destinul. Sunt lucruri care nu ne ies fiindcă nu ne sunt scrise şi nu le putem obţine cu forţa. Nicio viaţă nu este perfectă.

În general, în momentul în care un om la care ţin mă dezamăgeşte sau mă loveşte sub centură, sentimentele mele se transformă în dezgust, dispreţ, organismul meu îl respinge ca pe o grefă de care nu mai ai nevoie, e probabil un noroc sau o formă de autoapărare. Mă supăr, mă necăjesc, dar nu mai stau să plâng pentru nimeni. În momentul în care ai o vocaţie superioară vieţii de fiecare zi, că eşti un doctor mare, un pianist sau un tamplar, în clipa în care ai o meserie pe care o iubeşti şi pentru care te pregăteşti din copilărie, ştii cum spun americanii, pui ordine în priorităţi.